Sfânta Marie Mică deschide ”câșlegile de toamnă”. 8 septembrie, ziua în care satul clujean făcea trecerea de la vară la sezonul nunților și al muncilor câmpului
Actualitate by Actual de Cluj - sept. 08, 2026 0 22
8 septembrie, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, cunoscută în tradiția populară drept Sfânta Marie Mică, era mai mult decât o zi importantă în calendarul religios. Pentru satul clujean, această dată marca un adevărat hotar între vară și toamnă și deschidea câșlegile de toamnă, perioada în care se făceau cele mai multe nunți înainte de Postul Crăciunului.
În tradiția populară, intervalul dintre 15 august, Adormirea Maicii Domnului, și 8 septembrie era cunoscut drept perioada „Sântămăriilor”. Era vremea în care gospodarii încheiau o parte importantă dintre muncile verii: se strângeau grânele, se culegeau poamele și legumele, iar plantele de leac erau adunate înainte de venirea toamnei, arată etnologii de la centrul Tradiții Clujene.
După Sfânta Marie Mică începea însă un alt ritm al vieții satului. Se deschideau „câșlegile de toamnă”, adică perioada favorabilă nunților, iar gospodarii își mutau atenția către muncile specifice noului anotimp: aratul și semănatul. Era, în același timp, momentul în care natura începea să dea primele semne ale toamnei. În credințele populare se spunea că după 8 septembrie păsările migratoare se pregătesc de plecare, iar satul intră treptat în sezonul rece.
Sfânta Marie Mică avea și o puternică dimensiune legată de medicina populară și de practicile tradiționale de vindecare. În imaginarul satului, Maica Domnului era văzută drept protectoare și tămăduitoare, fiind invocată în rugăciuni și descântece. Nu întâmplător, numeroase plante medicinale aveau denumiri care făceau trimitere la ea, precum „Părul Maicii Domnului”, „Mâna Maicii Domnului” sau „Rugul Sântămăresc”, mai arată etnologii.
O mărturie deosebit de interesantă despre felul în care credința creștină se împletea cu practicile magico-rituale ale satului transilvănean, subliniază aceștia, provine chiar din județul Cluj. În 1956, preotul Mihai Rațiu consemna în satul Dăbâca o rugăciune-descântec transmisă de o localnică, Irina Oltean, cunoscută în sat drept „a lui Ghiorghioc”.
Textul surprinde imaginea unei persoane aflate într-o stare de neputință, care nu este auzită și văzută de ceilalți oameni și care își găsește sprijinul în Maica Domnului:
„𝐷𝑢𝑚𝑖𝑛𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑚-𝑎𝑚 𝑠𝑐𝑢𝑙𝑎𝑡
𝑀𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑐𝑎 𝑧𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒,
𝑀𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑐𝑎 𝑐𝑎̂𝑛𝑡𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒,
𝑆𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎𝑖 𝑠̦𝑖 𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑐𝑎𝑖,
𝑃𝑒 𝑐𝑎𝑝 𝑚𝑎̆ 𝑝𝑖𝑒𝑝𝑡𝑎̆𝑛𝑎𝑖,
𝑃𝑒 𝑐𝑎̆𝑟𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑟𝑔𝑎𝑖,
𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑚 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑙𝑎 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑐 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑙𝑒,
𝑀𝑎̆ 𝑎𝑓𝑙𝑎𝑖 𝑑𝑒 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑚𝑝𝑖𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑡𝑎̆,
𝐷𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑢𝑟𝑖 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑡𝑎̆,
𝐷𝑒 𝑜𝑐ℎ𝑖 𝑜𝑟𝑏𝑖𝑡𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑔𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎𝑚𝑢𝑡̦𝑖𝑡𝑎̆,
𝐷𝑒 𝑢𝑟𝑒𝑐ℎ𝑖 𝑎𝑠𝑢𝑟𝑧𝑖𝑡𝑎̆.
𝑀𝑎̆ 𝑐𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑖
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎̆ 𝑣𝑎̆𝑖𝑒𝑡𝑎𝑖
𝑁𝑖𝑚𝑒-𝑛 𝑙𝑢𝑚𝑒 𝑛𝑢 𝑚𝑎̆ 𝑎𝑢𝑧𝑒𝑎,
𝑁𝑖𝑚𝑒 𝑛𝑢 𝑚𝑎̆ 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑎,
𝑁𝑢𝑚𝑎𝑖 𝑀𝑎𝑖𝑐𝑎 𝑃𝑟𝑒𝑐𝑖𝑠𝑡𝑎
𝑀𝑎̆ 𝑎𝑢𝑧𝑒𝑎
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎̆ 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑎
𝑆̦𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑒 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑖𝑙𝑎̆ 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑓𝑎̆𝑐𝑒𝑎
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑏𝑎:
𝐷𝑒 𝑐𝑒 𝑡𝑒 𝑐𝑎̂𝑛𝑡̦𝑖?
𝐷𝑒 𝑐𝑒 𝑡𝑒 𝑣𝑎𝑖𝑒𝑡̦𝑖?…”
Documentul este redat în volumul „Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania – sărbători, credințe și mituri”, al cercetătoarei Maria Bocșe, și este relevant pentru modul în care practicile religioase și cele magico-rituale coexistau în mentalitatea tradițională.
Astfel, în lumea satului tradițional clujean, 8 septembrie nu era doar o sărbătoare religioasă, ci o dată de calendar care organiza întregul an agricol și social. Se încheia timpul Sântămăriilor, se termina treptat culesul plantelor de leac, iar gospodăriile intrau în pregătirile pentru toamnă. În același timp, începea sezonul nunților, înainte de perioada în care rânduielile religioase impuneau din nou restricții pentru astfel de petreceri. De aici și importanța expresiei „câșlegile de toamnă”: după o vară dominată de muncile câmpului și de recoltat, satul intra într-o perioadă de sărbătoare, întâlniri și nunți.
În imagine o icoană pe sticlă din biserica de lemn din comuna clujeană Dângăul Mare, ridicată la început de secol XX.
