Filmul bazat pe o crimă reală, turnat la Cluj, difuzat la Cannes în urmă cu 40 de ani, ”Twin Peaks” de România
ActualitateTop News by Actual de Cluj - apr. 13, 2024 0 1648
”Mai demult, într-un sat din Ardeal, s-a înecat o fată. Accident? Sinucidere? Omor? Afacerea n-a fost clasată. Iată însă că participă la ”ancheta pe lângă locuitorii acelui sat, alături de ”echipa” Maiorului, și o echipă de filmare. Țăranii vor trebui să se lase interogați. Ei știu, sau în tot cazul cred că răspunsurile lor vor avea efecte reale, atât asupra lor cât și asupra altora din sat. Știu că treaba nu e doar joacă. În sufletul acestor oameni freamătă două soiuri de sentimente. Sentimente milenare opuse și înrudite. Pe de-o parte acea firească fascinație și credință în adevăr. Pe de alta, frica, lașitatea, comoditatea, care-i fac să se ferească de a fi implicați într-o asemenea afacere; nevoia de a sta de o parte. De a nega și de a minți. De a spune în zece feluri ”nu”, ”nu știu”, ”nu-mi aduc aminte”.
Așa începe cronica unui uitat film românesc de autor turnat la Cluj și bazat pe fapte reale – o crimă. Filmul, ”O lacrimă de fată”, difuzat în 1982 la Cannes în secțiunea proaspăt-înființată ”Un certain regard”, îl are ca protagonist pe actorul clujean Dorel Vișan. Fraza de mai sus, care sintetizează nu doar intriga filmului ci și faptele pe baza cărora a fost conceput, îi aparține lui D. I. Suchianu și a fost publicată în România literară în noiembrie 1980. Difuzat acum la televiziune, aflăm la sfârșitul filmului că acesta e bazat pe fapte reale, mai exact o crimă. La filmări au participat și neprofesioniști – țărani din satele clujene Șardu din comuna Sânpaul și Gligorești din comuna Luna.
Filmul a ajuns la festivalul de film de la Cannes, în secțiunea ”Un certain regard”. Regizorul Damian a explicat în urmă cu șase ani într-un interviu acordat publicației Adevărul că inițial producțiile românești nu ajungeau la festival. Directorul festivalului a cerut patru producții, lista s-a mărit la 17 iar ulterior dintre acestea a rămas unul singur, acesta.
„Alexa Visarion tocmai finalizase cel de-al doilea său film, «Înghiţitorul de săbii» şi a cerut la un moment dat să aibă acces la directorul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, Gilles Jacob, pe care l-a întrebat de ce selecţia filmelor româneşti lasă de dorit, de ce nu sunt luate în seamă producţiile noastre. Şi Gilles Jacob i-a spus: «Domnule, selecţia este făcută de un juriu şi eu nu pot încălca regulamentul. Ce pot să fac este să organizez o zi a filmului românesc în cadrul festivalului. Veţi avea o expunere mare, poate lumea va intra în sală şi cine ştie, filmele pot avea un viitor pe piaţa mondială. Numeşte-mi patru filme!». Sigur, Alexa şi-a pus pe primul loc filmul lui, pe locul al doilea a pus filmul meu, a mai numit un film de-al lui Dinu Tănase şi încă unul, pe care nu-l mai ţin minte. Cei de la Cannes au trimis lista lui Alexa în ţară, la RomâniaFilm, unde a iscat un val de indignare printre cineaşti şi curând lista s-a mărit cu încă 13 titluri, care s-au trimis la Paris. Acolo, toate aceste pelicule au fost vizionate, iar francezii au ales până la urmă unul singur. Filmul meu“, şi-a reamintit Iosif Demian. Numai că, având un singur film selectat, nu se mai putea pune în practică propunerea lui Gilles Jacob. „Francezii au zis: «Bine, dar acest film poate figura foarte bine într-o secţiune oficială». Şi dorind să întărească secţiunea «Un certain regard», care era una destul de nouă, înfiinţată în 1978, au trimis acolo pelicula. Şi aşa am ajuns la Cannes“, a explicat cineastul.
Filmul a fost foarte aproape de a câştiga „Caméra d’Or“, dar în România nu s-a scris un rând despre prezenţa sa la Cannes, deşi era pentru prima oară când un film autohton fusesese selecţionat în secţiunea „Un certain regard“. Trei ani mai târziu, Iosif Demian părăsea definitiv România şi se stabilea în Australia, la Sydney, acolo unde locuieşte şi astăzi.
Filmul spune povestea anchetării morţii suspecte petrecute la Sălcioara, într-un sat de pe Valea Mureşului. Maiorul şi ajutorul său, Panaitescu, însoţiţi de o echipă de filmare, care să înregistreze rezolvarea cazului, reuşesc să desluşească circumstanţele în care a fost omorâtă tânăra Ana Draga, de profesie inginer agronom. Crima nu a fost una amoroasă, aşa cum s-a crezut iniţial, ci consecinţa unor vechi conflicte între săteni.
Prezența anchetatorilor pune pe jar autoritățile și-i obligă pe posibilii suspecți să iasă din umbră. Primul deranjat este Urdărescu, președintele cooperativei agricole de producție. El ține să se dezvinovățească, deși putea fi bănuit, speriat că Ana avea obiceiul să iasă seara și să măsoare pământurile. Urdărescu recunoaște astfel că aveau suprafețe în plus, nedeclarate, despre care se știa totuși la raionul de partid. Un suspect ar fi putut fi Pricopie. Băiatul o iubea pe Ana. La despărțire, aflat în permisie, cu puțin timp înainte de a pleca la gară, o ceruse în căsătorie.
Împreună cu anchetatorii se află și o echipă de filmare. Aparatul reconstituie peisajul crimei, topografia ei, ca și seria de portrete ale celor intervievați. Până să-l aresteze ca învinuit, Crăciun se sinucide. Anchetatorii ajung prea târziu la el, în cabana izolată unde locuia ca sihastru. La sfârșit, participanții fac o fotografie. Panaitescu, tulburat să remarce lacrima fetei, conchide că, odată cu ea, a murit ceva și în sufletul localnicilor. (Ioan Lazăr, ”Filmele etalon ale cinematografiei românești”, 2009, Ed. Felix Film)
„Există însă un film mult mai puţin cunoscut, realizat în 1980 de Iosif Demian, în care complicitatea simplilor cetăţeni cu puterea totalitară este aşezată într-o pictură socială deosebit de neplăcută. Toate filmele apărute în perioada comunistă care pot fi calificate ca „disidente” sunt filme-supapă: abuzuri şi nedreptăţi ale autorităţilor sunt prezentate critic, dar totul se rezolvă în bine când intervine Partidul, personificat de un Tovarăş Prim-Secretar fără teamă şi prihană. În O lacrimă de fată, răul nu se opreşte la conducerea de partid, înalţii Tovarăşi sunt un rău şi mai mare, care impune mafiotic legea tăcerii. Mai mult, o întreagă societate alege să trăiască în minciună, furt şi, în cele din urmă, crimă, în cârdăşie cu Partidul, ca să-i fie bine. Un film fără nicio iluzie, cu personaje puternice, greu de uitat, O lacrimă de fată îţi lasă un gust dur şi amar care se simte şi dacă îl vedeţi astăzi.” (Cristian Tudor Popescu, Gândul 06.09.2014)
”Urmărim o poveste tristă, dezlegarea misterului morții unei tinere. Oamenii locului sunt luați la întrebări, gura unor păcătoși apucă să grăiască și adevăruri nedorite despre viața dintr-un sat ardelean în anii mistificărilor socialismului (raportări fictive ale recordurilor agricole, orgolii de activiști etc). Dar, dincolo de toate acestea, astăzi poate banale repere sociologice, altceva captivează. Pe măsură ce localnici de toate soiurile, babe știrbe, moși nedumeriți, milițieni, soldați în permisie, femei mai răsărite, notabilități sunt chemați în fața aparatului, unii dintre ei încep să-și facă micul lor cinematograf, se simt în largul lor. Neintimidați, sau fals temători, prind să-și spună propriile povești” – Magda Mihăilescu în 2015
