Episoade de război. Kasem Sleman, tânăr arhitect sirian în Cluj: “Acolo, te temi să nu te răpească, să nu te tortureze, să nu îţi fure organe. De ce au început civilii să fugă? Pentru că nu aveai ce să faci altceva!”

În 2014, Kasem, proaspăt absolvent de Arhitectură la Damasc, era cu sora lui (cu studii de IT) în capitala încercatei lor țări. Cu întreruperi de bombardamente și școli mutate, reușise în final să își îndeplinească marea țintă: terminase facultatea. Obținuse chiar cel mai bun punctaj din promoția sa pentru proiectul final. Probabil deloc întâmplător, proiectul era unul de conectare a lumilor: un aeroport internațional. Ceea ce, în condiții obișnuite, ar fi fost prilej de sărbătoare, s-a marcat însă pe fugă: o prezentare rapidă de proiect, o convorbire telefonică cu părinții. Atât! La puţin timp după acest moment, în septembrie 2014, Kasem era încă în Damasc și căuta, alături de sora lui, un restaurant. Au intrat în unul găsit în cale, li s-a părut că mâncarea nu arată prea bine, că ceva din bucătărie nu e cum trebuie; au ezitat, s-au pus de acord, au ieșit. Renunţând la această primă opţiune, cei doi au intrat în alt restaurant, unul vecin, aflat la câțiva pași depărtare. Cinci minute mai târziu, pe restaurantul care fusese prima lor opțiune a căzut o bombă, lăsând în urmă câteva cadavre. „M-am uitat la sora mea şi am zis: ce căutăm noi aici? Hai să fugim din oraș!”, a fost primul gând al lui Kasem, în praf cu iz de sfârșit. „Am zis: stai, că mai pică una! Tot timpul e aşa. Cade o bombă, se adună oamenii şi mai pică una tot acolo. Aşa se face! Şi chiar aşa a fost: a mai căzut una. Eu am mâncat în continuare, am terminat masa, am cerut o cafea. Sora mea plângea. A mai picat încă o bombă. După o jumătate de oră am ieșit și noi. Am zis: mâine dimineaţă ieşim din țară”.

Aceasta a fost ultima zi de Damasc a lui Kasem Sleman, un tânăr ahitect sirian de 26 de ani, care de un an trăiește în Cluj-Napoca, orașul mamei sale și, după cum singur spune – a doua lui casă. Tatăl sirian, medic anestezist, e și el legat de România: aici a studiat medicina. Kasem are cetățenie română, așa că a scăpat de statutul de „refugiat” și se consideră unul dintre norocoșii războiului: a ieşit întreg din Siria (fizic și psihic), alături de familie. La un an de la instalarea în România, Kasem a povestit pentru Actual de Cluj despre viața din Siria și despre cum a trăit un tânăr sirian, alături de cei din generația lui, războiul despre care spune că nu e al lor. Și din poveștile lui desprinde și o bucată de posibilă explicație pentru întrebarea zilei: de ce fug valurile de refugiați (imigranți?) de care se teme acum un întreg continent? Îndemnul tânărului, care a trăit, de pe margine şi din interior, războiul: să fim atenţi la cine vine, dar să nu îi respingem pe toţi, generalizând.

Printre imagini cu atentate, teroriști, trupuri sfârtecate și torturate pe care le găsești oriunde pe internet, legate de lumea extremiștilor musulmani, de războaie sfinte și state islamice, printre imaginile cu valuri de mii de refugiați care bat la porțile continentului, printre imaginile cu violențe și garduri de sârmă ghimpată, Europei îi e teamă. În fața suferinței, a fețelor chinuite de drumuri străbătute cu săptămânile, pe jos, în fața imaginilor fugii de război și a terorii, în fața imaginii micuțului trup al lui Aylan, adus de mare la țărm, Europa se emoționează. Dincolo de păreri radicale despre refugiați („Să îi primim pe toți!” / „să nu primim niciunul”), dincolo de cote, de cifre, de frică și de emoții, de marile jocuri cu forțe globale pe care e puțin probabil să îl vedem complet, dincolo de toate acestea sunt oameni, unul câte unul și poveștile lor. Kasem e unul dintre cei care au ieșit din ţara natală și acum revizitează, virtual, Siria studenției bombardate.

Experienţa unui tânăr sirian, aşa cum ne-a povestit-o el:

Reporter: Cum ai plecat de acasă, spre România?

„Eu cunoşteam deja România, am cetăţenie română, mama e româncă din Cluj, avem bunici din Cluj, eu am legături cu România. Nu am venit aici întâmplător. Ştiam oricând că, dacă se întâmplă ceva rău în Siria, venim aici. România e a doua mea casă. Am şi făcut un an de Medicină aici, dar nu prea mi-a plăcut, așa că m-am întors în Siria, la Arhitectură, care e domeniul care mi se potrivește. Fiind medic, tata a vrut să fac şi eu medicina; aşa că am încercat un an, dar până la urmă am mers pe drumul pe care mi l-am dorit eu. Tata a zis că dacă vreau să plec în străinătate ar trebui să fac Medicina. Altceva pot să studiez acasă, în Siria. În Siria erau mii de persoane care studiaseră în România. În oraşul meu, în Rakka, erau vreo 14 românce căsătorite cu sirieni, erau multe familii mixte, ţineam legătura, ne înţelegeam. Acum toţi au plecat. Unii în România, alţii în altă parte, unde au putut. Unii, ştiind germana, au plecat în Germania, alţii au ajuns în Arabia Saudită, dacă aveau familii acolo”, spune Kasem.

Kasem, cu prietenii in excursie. Acum, toti sunt plecati din Siria

Episodul 1. Începuturile. Primăvara arabă

Tânărul siriano-român a început facultatea de arhitectură în Rakka, în 2009. „După aceea a început revoluţia”, începe și Kasem povestea. În 2011 venise „primăvara arabă”. „Văzusem ce se întâmplă în Tunisia, în Egipt. Poporul arab a crezut că e oportunitate să facem ceva pentru noi, să fim civilizaţi, să ieşim în stradă, să strigăm, să cântăm, să ne cerem drepturile ca popor. În țările arabe toţi şefii de stat sunt impuşi, obligatoriu, nimeni nu e ales de nimeni. Alegerile, dacă se țin, nu sunt reale. Noi, tinerii, nu am mai vrut ca lucrurile să fie aşa. Tineretul din Siria are legături puternice cu cultura din Occident. Vedem foarte multe filme americane, ascultăm muzică din Europa, ieşisem în alte țări. Mulţi dintre noi au studiat în Occident și aveau părinţi care au stat aici. Tinerii prinseseră legături cu ideea de libertate, cu anumite concepte și idei, începeau şi ei să vrea ca Siria să devină asemenea unei ţări civilizate din Europa. Am ieşit în stradă, noi, tinerii. Am ieșit şi eu, care eram atunci în anul II de facultate. Erau demonstraţii paşnice: ieşeam în stradă, cântam. Fugeau după noi oamenii securității, ne mai băteau puţin. Era simplu la început. Mai ales în oraş. Securitatea nu a vrut să verse sânge, la noi în oraş. Un an întreg ieşeau câte 100-200 de tineri în stradă. Mai fugeau după tine forțele de ordine, te mai loveau cu un băţ, dar nu s-a întâmplat ceva foarte grav, nu s-a ajuns să se tragă cu gloanţe”, spune Kasem.

Dar apoi a început să curgă sânge, în Daraa, amintește tânărul arhitect, care era atunci încă student. „Ieşeau zeci de mii de oameni în stradă. Au început atacurile armatei. Au murit sute de oameni, alții au fost închişi, torturaţi. Am văzut imagini cumplite cu copii torturaţi. Atunci a început să fie agitaţie. A început poporul să simtă că nimeni nu ne sprijină. Am constatat că noi de un an întreg ieşim paşnic şi lumea se uită la noi cum ne omoară regimul”, punctează Kasem.

Rep.: Voi ce credeaţi că se va întâmpla? Pentru ce ieșeați în stradă? Întreb. „La început ceream doar îmbunătăţirea sistemului. Am fi vrut ca securitatea să nu mai aibă o putere atât de mare. Nimeni nu îi condamna pe oamenii regimului, orice se întâmpla. Te omoară în stradă şi.. nimic. Spuneau că “asta este”, aşa s-a întâmplat. În Daraa au închis 7-8 copii care au scris pe un perete „Ţi-a venit rândul, Doctore!”. Adică un mesaj pentru preşedintele sirian, care e de profesie medic, după cele întâmplate în Egipt și Tunisia. Securitatea a căutat în oraş până când i-a prins pe copii. I-a bătut şi i-a torturat. Părinţii s-au dus să îi recupereze și li s-a spus să uite de ei. Au început violenţe, între oamenii civili şi cei din securitate”, continuă Kasem. „Au început apoi să ajungă arme în mâinile poporului. Nu e foarte clar cine le furniza, dar probabil că veneau din afară, de la americani, de la ruşi. Fiind vorba de un popor cu sânge cald şi de oameni care voiau să se apere, au început luptele între popor şi securitate. Alte oraşe au rămas paşnice până în 2012”, completează tânărul.

Episodul 2. “Armata Liberă” și Aripa Al Qaeda. “Acesta nu era războiul nostru”.

Într-un oraș rămas încă într-o oarecare măsură departe de violențe, Kasem spune că a trăit, pe viu, procesul de primire a refugiaților care fugeau din alte zone prinse de război. „La un moment dat, armata siriană s-a despărţit în două părţi. Mulţi nu au mai vrut să lupte – de cealaltă parte se aflau rudele lor, familiile lor. Mulţi nu au mai acceptat aceste lupte. Așa că s-a născut Armata Liberă. Regimul şi Armata Liberă au fost primele forţe care s-au luptat. La noi în oraş veneau refugiaţi din alte oraşe. Iniţial, orașul nostru a rămas paşnic. Oraşul nostru era unul paşnic, omogen, un oraș de 1 milion de persoane, în care au mai venit 1 milion. I-am primit în case, ne-am ajutat între noi, şcolile s-au umplut cu oameni din alte alte părți. Orașul s-a aglomerat foarte mult, dar nu simţeam asta ca fiind ceva greu. Erau oamenii noştri! Între timp, aveau loc lupte între Armata Liberă şi regim. Armata liberă a fost sprijinită de Arabia Saudită, de Qatar, de America. De cealaltă parte, regimul (guvernul) a fost foarte bine susţinut din partea iranienilor, iar ruşii trimiteau și ei arme și sprijin. Se luptau între ei în zone rurale”, retrasează Kasem „harta” virtuală de război geopolitic.

Dincolo de aceste forțe al căror confict se contura tot mai aproape de casă, civilii au observat apariția treptată a altor „jucători” de război. „La un moment dat a început să se vadă un fenomen ciudat pentru noi. Noi, sirienii, nu suntem extremişti, în general sirienii nu sunt extremişti, mulţi sirieni nu sunt nici măcar religioşi. Există anumite zone unde legătura cu religia e foarte puternică. Dar sunt oameni pentru care religia înseamnă moschee și rugăciune, sunt oameni buni care nu au treabă cu nimeni. Eu cred că extremismul nu ţine de religie, dar ţine de felul cum vrei tu să vezi religia. Dacă cauţi în orice religie găseşti ceva care îndeamnă la violenţă. Şi în islam, dar şi în creştinism. Sunt fanatici care caută asta. Dar religia nu are legătură cu războaiele, e vorba de cum înţelegi tu lucrurile. Eu respect toate religiile, dar aș vrea să nu mă atace nimeni pe mine. Și în acest context a apărut ideea că vin unii să ajute poporul musulman. „Să îi protejăm pe fraţii noștri”, „Să ducem Războiul Sfânt”. Al Qaeda a început să vină în Siria sub numele Jabhat al Nusra. Au început să adune oameni din toată lumea, extremişti, care să lupte aici. Noi ziceam: faceţi război sfânt la voi acasă sau găsiţi o formulă politică pentru schimbarea de regim. Lucrurile acestea au început să fie vizibile în Damasc, în 2012”, spune Kasem. „Noi, oamenii din Siria, ne-am gândit, am discutat, ne-am întrebat cum au apărut oamenii ăştia. Oamenii nu apar aşa, pur şi simplu. Cineva îi trimite. E un joc politic între forţe, sunt implicați americani, ruşi”, continuă tânărul sirian.

Ce faci când ești în mijlocul unui război, dar zici că nu e al tău? „Când eşti sprijinit de cineva părerea ta nu mai e a ta. Noi, tinerii, ne-am dat seama că nu mai avem nicio treabă cu ceea ce se întâmplă, că trebuie să stăm pe loc, să nu ne mai băgam. Noi nu eram cu arme. Aveam păreri, atât! Nu vroiam lupte, acesta nu era războiul nostru. Ne-am continuat facultăţile, ne-am văzut de treabă. Foarte puţini s-au lăsat de facultate ca să intre în război. Doar dintre aceia care au avut o traumă în familie, cărora le-a murit cineva în război, care au fost închiși şi căutau răzbunare. Restul ne-am văzut de treaba noastră, până am apucat să terminăm facultatea şi să fugim”. Target stabilit.

„A fost o ţară minunată şi plină de viaţă”:

Episodul 3. Așteptarea. „Toţi voiau să ne „elibereze”, noi voiam să fim lăsaţi în pace”

Ce vedeau civilii, aflați în mijlocul războiului și totuși cumva în afara lui? „Regimul a avut nevoie să zică că luptă contra teroriştilor, nu cu poporul său. Aceste declaraţii se făceau încă de la început, dar teroriştii aceia au apărut doar după un an şi ceva de la primele tulburări. Au fost eliberați extremiști din închisori, și în Irak și în Siria, în acea perioadă. Au început să fie atentate în Damasc şi în alte zone, extremiștii le spuneau celor din Armata Liberă că sunt prieteni şi că ambele tabere luptă contra regimului. Au fost sprijniţi de Arabia Saudită, de Qatar. Deja aveam trei forţe care se băteau în Siria: regimul, Armata Liberă şi Jabhat al Nusra. Aici au început iarăși problemele. Deja oamenii au început să nu mai ştie ce se întâmplă. Erau discuţii – ce vrem după regim? Unii ziceau că ar trebui să avem stat islamic, alții cereau stat liber. A început să apară o altă chestie ciudată. Zonele libere. Aici nu mai există regim. Asta se întâmpla mai ales în zonele rurale, la început. Aici nu existau forţe ale regimului, zonele acestea se rupseseră din Siria. A început să fie legea junglei acolo: fiecare om care are armă se descurcă. Dar erau sirieni între ei, se înţelegeau la început. Au început să apară mici trupe de oameni; fiecare 100 de oameni cu arme fac o trupă, cu un nume. Au început să fie prea multe, să lupte între ei, să lupte cu regimul. Mai câştigau nişte arme, nişte zone cu petrol. Se luptau pentru bunuri. Civilii nu mai aveau nici un loc în toată povestea asta”, stabilise tânărul sirian.

Rep.: Şi ce făceați voi, tinerii, cei care nu ați fi vrut să vă implicați în război?

„Din 2012, vara, până la început de 2013 toate acestea se întâmplau mai ales în zone rurale. Noi în oraşe nu prea simţeam război, dar, într-adevăr, din punct de vedere economic lucrurile mergeau tot mai rău. Începeam să înţelegem că revoluţia oamenilor mulţi era gata, că a început altceva, ceva condus politic. La început am crezut că armata liberă e altfel, fiindcă nu omora oameni. Dar cei de acolo nu ştiu decât să lupte, e tot ce știu să facă. Am simţit că acesta nu mai e ţara noastră. Deja suntem conduşi. Toate forţele sunt conduse. Armata liberă e condusă de cineva, regimul e condus de cineva, Jabhat al Nusra e condusă. Toţi voiau să ne „elibereze”, noi voiam să fim lăsaţi în pace. Oamenii încercau să vadă ce puteam să facem. Ne-am adaptat, într-un fel. Știam că sunt anumite zone pe unde nu trebuie să trecem, că sunt anumite locuri unde nu ajungem deloc, știam că nu deschidem anumite subiecte şi aşteptam să vedem ce se întâmplă. Violențele erau încă departe de noi. Aşteptam. Asta e tot ce am făcut în 2012”, își amintește Kasem.

In cantina, la facultate

Episodul 4. “Eliberarea” orașului natal și începutul migrării.

„În 2013, am început să auzim că sunt oraşe eliberate şi că o să avem zone libere. Oraşul nostru e la graniţă cu Turcia. Un oraș amplasat exact la graniţă cu Turcia, la 90 km de centrul oraşului meu, era deja „eliberat”. Era clar că şi Rakka va fi. După câteva luni, s-a eliberat localitatea din zona lacului Eufrat. Se eliberau oraşe mici. Am început să simţim presiune, și noi, în Rakka. Suntem înconjuraţi de localităţi unde s-a instaurat Armata Liberă, la noi era doar Regimul, în centru. Au început să fie omorâţi tineri care ieşeau în stradă. A început să fie periculos şi la noi în oraş. În 2013, în martie, a intrat Armata liberă în Rakka”, arată Kasem.

Episodul „eliberării” a fost scurt, confuz pentru civili și ascuns în praf de bombardamente. „A fost foarte ciudat, noi nu înţelegeam ce se întâmplă. Au început lupte împrejurul oraşului. Erau lupte foare puternice, auzeai cum se trage cu gloanţe, la 5 km de centrul oraşului. În 24 ore tot ce era forţă a regimului la noi în oraş a ieşit. Au ieşit singuri, fără nicio luptă. Au împachetat şi au plecat! Armata, securitatea, poliţia, toți! Au plecat pur şi simplu. Am ajuns „oraş liber” în două zile. Oamenii erau fericiţi la început. Ziceam că am scăpat, că poate asta e chiar libertatea pe care ne-o doream. Dar eram atenţi. Fiindcă nu ştiam cine a venit în loc. Nu era nimeni din Rakka. Au venit oameni străini care au scos armata din oraş. Nu înţelegeam cum a plecat regimul atât de uşor, de ce nu au fost lupte, ca în alte oraşe. Am înţeles puțin mai târziu. Oraşul e mare, îngrămădit, ai unde să faci lupte de stradă până nu mai poţi. Și ei au dat oraşul”, povestește Kasem, care are încă urme de mirare în glas chiar și acum la povestirea episodului. Explicația „eliberării”-fulger a venit însă la interval de câteva ore. „A doua zi au avut loc 72 de lovituri de avion. A doua zi dimineaţă. Au bombardat oraşul. Au murit zeci de oameni, poate sute. A venit regimul cu avioane. Au lovit în toată lumea, în oameni, în civili. Casa noastră e lângă primărie, în centru, tremura toată. Eu, tata, mama, fraţii mei eram toți acasă”, povestește Kasem. În plin asediu, familia a decis să se retragă din oraș, la rude instalate în zone rurale mai ferite de bombardamente. „În trei zile oraşul a fost gol”.

Acasă

Episodul 5. Vizita în oraşul-Fantoma. „Atunci am crezut că am murit”

Familia s-a instalat într-un sat la 11 km spre nord, dar Kasem, atunci student în anul IV, a preluat apoi sarcina să adune documentele din casa părăsită și lucrurile importante care puteau fi salvate. „Peste câteva zile m-am întors în oraș, ca să adun lucrurile importante rămase în casă. Să strâng, să vedem ce se întâmplă. Era prăpăd! Peste tot se vedeau urme de atacuri. Nimeni nu era în stradă. M-am întors cu o maşină cu un verişor până la marginea orașului. Mi-era frică să nu ne atace vreun avion. Maşina m-a lăsat la periferie, fiindcă nu putea să intre în centru. Era mult prea periculos. Am găsit un taximetrist. Nu-mi venea nici mie să cred. Dar m-a dus în centru. În centru avuseseră loc cele mai grave lovituri, fiindcă acolo avea regimul instituții, dar, în Siria, când se atacă nu se atacă foarte exact o anumită țintă, deci erai oricând în pericol. Bombele ajung și pe lângă țintă. Iar eu tocmai în centru trebuia să ajung. Conexiunile erau rupte, doar pe telefon fix mai puteai să suni, așa că i-am zis taximetristului să vină după mine. I-am zis să se întoarcă la mine la ora 5. Eu am rămas acasă și am adunat ce am avut de adunat – acte, lucruri importante, nu ştiam dacă ne vom mai întoarce acolo. În timp ce făceam asta, au început iarăși atacuri aeriene. Au lovit în primărie. Casa a tremurat, dar a rămas în picioare. Apoi au lovit la vecini. Atunci am crezut că am murit. Era numai praf și geamuri rupte. M-am dezmeticit totuși, am văzut că eram întreg, am adunat lucrurile și am ieşit afară. La 5 a venit omul!”, povestește Kasem şi pare că nici acum nu îi vine să creadă că s-a întâmplat aşa ceva. „Erau câțiva oameni foarte puternici, care încă te ajutau. Pentru mine, acesta a fost un moment foarte important, fiindcă, altfel, nu aș fi știut ce să fac. Nici măcar rudele mele nu au avut curaj să vină în centru. Şi a venit omul acesta, pe care nu îl cunoșteam! M-a ajutat să punem lucrurile în maşină şi m-a dus la periferia oraşului”, reconstituie arhitectul povestea.

Episodul 6. Siria-Cluj-întoarcerea în Siria. “Te temi să nu te răpească, să nu te tortureze, să nu îţi fure organe”.

În acest context, în 2013, s-a decis ca familia să ia drumul României, iar în Siria a rămas doar tatăl. „Am venit la Cluj, cu mama, cu fratele și surorile, am luat o casă în chirie şi am stat aici. Eu am stat 2 luni. Facultatea mea s-a deschis în alt oraş, în Alep, iar eu i-am zis mamei că mă întorc, că eu vreau să termin facultatea. Pentru mine, era important să termin facultatea. Îmi amintesc că mama a plâns. Ei au rămas în Cluj, eu m-am întors. Tata rămăsese în Siria pentru că încă mai aveam casa și câte ceva acolo, dar și pentru rudele lui și pentru oamenii de acolo. El e anestezist, iar în Siria era mare nevoie de medici. Așa că în primă fază m-am întors în Rakka, unde era ok la început. Armata liberă cred că avea alte probleme la început, toți îşi împărţeau banii prădaţi. Se întâmpla că mai venea regimul să te atace la 2-3 zile cu avioane, dar asta din când în când. Deja devenise ceva normal. La un moment dat te obişnuieşti. Adică nu te mai temi de bombardamente. Te temi de alte chestii. Te temi să nu te răpească, să nu te tortureze, să nu îţi fure organe. Se întâmplau astfel de lucruri din toate părţile. Erau pericole de peste tot – regimul, ISIS, toţi. Tu, ca civil… Se întreabă lumea de ce oamenii civili au început să fugă? Pentru că nu aveai ce să faci altceva! Nu aveai niciodată siguranţă, indiferent de zona în care te aflai. Regimul te închide că eşti împotriva lui, iar dacă te închide te poate omorî sub torturi sau poți să rămâi într-o închisoare să putrezeşti, cu 100 de persoane într-o cameră de 6 pe 6. Sute de mii de oameni au păţit asta. Un verişor al meu a fost prins, fiindcă avea ceva poză contra regimului. Şi eu, dacă eram bănuit că aș fi contra regimului, din cauza a ceva ce am spus, păţeam la fel. În Rakka se aflau Armata liberă şi Jabhat al Nusra. Apoi a apărut ISIS-ul. Ei ziceau că vor să facă stat islamic care să ocupe toată lumea, vorbeau ca niște fanatici. Unii erau europeni, blonzi cu ochi albaştri, erau oameni care veniseră în oraşul nostru și care păreau spălaţi pe creier”.

I-ai cunoscut pe acești oameni? „Nu ai curaj să stai cu ei la discuții. Dacă greşești orice cuvânt riști să fii omorât. Făceau în centru adunări, pe la care treceam uneori și noi, să vedem ce vor de la noi. Spuneau că aici va fi capitala statului islamic, care va ocupa toată lumea. Ziceau că o să ia Damascul, apoi Casa Alba.. cu un kalashnikov în spate? Nu poţi să râzi de ei că te omoară! Nu ai cum să discuţi cu ei. O singură dată au venit la noi la facultate. Ne întrebau de ce învăţăm, când e timpul pentru războiul sfânt. I-am zis că Jihadul în Islam nu se face doar cu arma, poate fi cu orice, inclusiv cu bani. Cel mai bun Jihad e cel dus prin muncă: să munceşti, să construieşti, să înveţi, să faci ceva bun. La luptă ajungi doar într-un singur caz – dacă vine cineva peste casa ta. Atunci lupți ca să te aperi. Se vedea că ceea ce se întâmpla e ceva politic, nu război sfânt. Am încercat să întreb ceva logic. Dacă toţi luptăm şi nu învăţăm, cine mai devine medic să te salveze? Cine mai reconstruieşte oraşele? De fapt.. cine mai face arme? Dacă toţi mergem la război, noi neștiind oricum să luptăm, murim toţi şi se termină tot Islamul. Am încercat să dau niște argumente logice. Ei erau pregătiți să distrugă ţara şi atât. Mi-au zis că vorbesc, că fac filozofie. Rişti să ţi se taie capul dacă ți se spune așa ceva. Aşa că am mai tăcut. Nu e de discutat cu ei. Sunt oameni cu creier spălat”, a constatat atunci studentul la Arhitectură.

Rakka, 2013. Sursa foto: blog Reuters

Episodul 7. Încă o facultate închisă, încă o bombă. “Nu puteai să stai singur să te uiţi la pereţi, că îţi exploda creierul”

Însă pentru studentul la Arhitectură drumul spre diplomă s-a mai blocat o dată: s-a închis la un moment dat și facultate din Alep, unde se mutase după închiderea celei din Rakka. Tatăl a rechemat familia din România în Rakka, unde lucrurile se mai liniștiseră, iar mai târziu Kasem a ajuns la Damasc, unde a terminat anul V. „În centrul oraşului era ok. În zonele rurale şi la periferie era război adevărat. Auzi tot timpul gloanţe şi lupte. În Rakka aveau loc confruntări între toate forţele acelea. Când se întâmplau luptele eram toţi acolo, de revelionul 2013-2014, iar eu am mers abia după aceea în Damasc. În 18 ianuarie am ştiut că doar forțele ISIS mai rămăseseră în oraş, în Rakka. Luptele astea au durat 15 zile, timp în care am rămas închişi în casă, la unchiul meu, care avea subsol. Am mai ieşit cu nişte prieteni să vedem ce se întâmplă. Oameni din toate structurile acestea diferite se luptau între ei, era foarte periculos, nu ştiai cine trage în cine pe stradă, cine trage în tine. Fiind tineri, am ieşit să vedem. Nouă nu ne place să trăim închişi. Trebuie să îmi văd prietenii, să discutăm, să analizăm, să ştim ce vrem să facem. Am început să înţelegem de ce se eliberase atât de repede oraşul. Poate aşa era planul – să vină ISIS, ca apoi regimul să spună: uite cu cine luptăm noi! Părea ceva desenat înainte, iar acum începeau să se lege lucrurile. Eram un oraş ocupat de străini. De zeci de mii de străini. Discutam despre ceea ce se întâmplă la noi în oraş, despre ce trebuie să facem, discutam că trebuie să ieşim din oraş, să ne terminăm facultăţile. Atunci încă nu ştiam dacă ne mută în Damasc sau nu. Nu puteai să stai singur să te uiţi la pereţi, că îţi exploda creierul. Simţeai că ţi s-a oprit toată viaţa. Nu ştii ce se întâmplă cu facultatea, nu ştii dacă mori sau trăieşti, degeaba ai bani că nu ai ce cumpăra cu ei. Era nebunie totală! Trebuie să discuţi cu cineva! Cu părinţii nu prea puteai. Ei erau foarte stresaţi – pierdeau tot, se spulbera în faţa lor toată munca lor de o viaţă. Aşa că ne adunam noi între noi, tinerii. Chiar erau zile foarte grele. Mergeai pe stradă şi trecea glonţul pe lângă tine. La un moment dat era foarte departe locul de unde se trăgea și doar simţeai că trece un glonţ pe lângă tine sau îl vedeai lovind lângă”, amintește Kasem.

„O dată stăteam la o cafenea mică unde un prieten avea un satelit pentru internet. Doar așa aveam acces la net. Asta era o afacere în Rakka atunci – puneai satelit şi împrăştiai net. O oră costa un dolar, doi. Dar noi aveam un prieten cu satelit şi eram tot timpul acolo. Nu era curent, aveam generator de curent. Dacă vorbeai cu prietena ta pe net erai cel mai fericit om de pe lume! Eşti un om, până la urmă. Trebuie să îţi trăieşti viaţa. Încercam să mergem mai departe. Era greu. Mai ales că nu voiam să ne implicăm în toată nebunia aceea. Stăteam la net şi deodată a picat o rachetă la 50 de metri de noi. Nu vedeai nimic, nu auzeai nimic, nu simţeai ce se întâmplă în jurul tău. Apoi, când ne-am uitat, am văzut că eram întregi. Am ieşit afară, era foarte urât! Au murit vreo 10 persoane în noaptea aia. Te uitai în oraș și vedeai că pe o stradă întreagă nicio casă nu mai avea faţadă”, amintește Kasem. În orașul „caselor de păpuși” cu fațade lipsă, printre bombardamente și lupte de stradă, tinerii viitori proiectanți încercau câte o constatare cu accent de glumă. „Spuneam: uite, au făcut secţiuni! Te uiţi şi vezi oamenii cum stau în case, vezi pereţii care întrerup spaţii. În unele case vedeai planul de structură. Picau la fiecate câteva zile rachete”.

Episodul 8. Damasc. “Nu aveai dreptul să fii om”

Acestea au fost pentru Kasem ultimele zile în orașul natal Rakka, după care, împreună cu una dintre surori, care studia informatica, a mers în Damasc, unde a și terminat anul V. „Celelalte surori ale noastre au mers în altă parte să dea bacul. Cum se tot oprea şcoala tot timpul, trei dintre surorile mele au ajuns să dea bacul în acelaşi an. O parte din familie era într-un loc, tata rămăsese în Rakka, eu cu sora mea eram în Damasc. Familia s-a împrăştiat. Toate familiile erau aşa. Nu mai există o zonă unde să poţi să faci toate chestiile. Vrei facultate – mergi acolo, bacul îl dai în altă parte, tata trebuia să aibă grijă de ce a rămas din casă, fiindcă dacă era o casă goală îţi era luată”, precizează Kasem.

În anumite orașe, șansele să mori sunt mai mari decât să rămâi în viaţă, spune el. “Te atacă fără motiv. Peste tot e periculos – și în zonele unde e ISIS, și unde e armata liberă, și în zonele controlate de regim. Regimul te închide, te verifică la fiecare 10 metri. Și Armata Liberă te atacă. Nici în Damasc nu eşti în siguranţă deloc. Când eram acolo, mergeam în oraş, mă plimbam pe stradă. Mă chemau cei de la Securitate. La fiecare 100 de metri găseşti un baraj de securitate. Vorbeau cu tine în ultimul hal, te întrebau ce cauţi acolo. Parcă nu era ţara ta. Trebuie să explici tot, iar dacă nu ai un răspuns corect, te-a luat. Trebuie să ai tot timpul la tine buletinul şi carnetul de armată. Eu nu am făcut armata, fiindcă eram la facultate. Asta se întâmplă în fiecare zi, te verifică mereu. Îţi verifică mobilul, verifică dacă ai video-uri, îţi deschid facebook-ul. Nu ai voie să faci nimic. Dacă unuia din securitate nu i-a plăcut cum te uitai la el – te-a luat. Era efectiv umilire ceea ce se întâmpla. Nu aveai dreptul să fii om. Aici dacă strigă un poliţist la tine, îi ceri să discute civilizat. Acolo nu poţi să faci asta. Te ia şi nimeni nu mai ştie unde eşti. E foarte frustrant să îți trăieşti aşa viaţa”, spune Kasem.

In Damasc

Chiar și în aceste condiții, Kasem și-a continuat studiile în Siria. Transferul din România ar fi fost mult prea complicat. Mai complicat decât să înfrunți un război? “Nu te ajută nimeni. Am crezut că aici se poate face transferul, dar mi s-au cerut acte pe care nu aveam cum să le aduc. Actele, aici în România, te omoară. Au cerut tot felul de documente, de foi de la școli, pe care mi-ar fi fost greu să le găsesc și în condiții normale, să nu mai vorbesc de condiții de război și școli închise după bombardamente. Abia puteam să aduc o foaie matricolă cu ce am făcut în facultate. De-aia m-am întors, să termin acolo facultatea, fiindcă aici era aproape imposibil”, e explicația absolventului de Damasc.

În capitala siriană, sudentul locuia, alături de un prieten, într-un hotel din centrul vechi, hotel care în vremuri mai bune era scump chiar și pentru turiști. “Cazarea costa cândva 200 de dolari pe noapte pentru turişti. Acum era aproape gratis, dacă compari cu așa sume. Am stat o lună cu 300 de dolari. Nu mai veneau turişti şi administratorii hotelului voiau totuși să continue cumva, să nu oprească afacerea. O cameră era 300 de dolari, iar eu am stat cu un prieten. Aveai şi curte, era frumos. Bucăţica aceea de oraş era frumoasă, era ok. Mai pică o bombă, ceva, dar oamenii încearcă să trăiască. Încercam să ne continuăm viaţa normal, ne gândeam la facultate. Nu consideram că acest război e al nostru. Trăiam doar ca să scăpăm de el. Viaţa devenea tot mai scumpă şi chiar dacă aveai bani, degeaba aveai. Nu aveai siguranţă. Mulţi zic că cei care au venit acum în Europa au venit pentru bani. Nu e aşa”, spune Kasem, pe un ton hotărât.

Așa că, încercând să își continue viața în atâta normalitate cât poate permite un război, studentul la Arhitectură a reușit să ajungă în ziua absolvirii. “Am terminat facultatea! Eu, care aşteptasem asta toată viaţa mea, m-am dus să predau proiectul meu de licenţă, care era un aeroport internaţional pentru 1 milion de pasageri pe an. Am lucrat la el şase luni. Am terminat primul, am luat 85%, punctaj care acolo era unul foarte mare. 90% e perfect, eşti un zeu dacă reușești să ajungi la 90%. Cu 100% e doar dumnezeu. E ceva perfect și doar Dumnezeu poate să fie perfect”, explică tânărul arhitect, zâmbind, procentele care te apropie de ideal. “Dar eram trist, aşa… că am ajuns în acest moment aproape singur; eram doar cu sora mea. Nu e ceea ce aşteptam de atâția ani. Mă aşteptam să fie un moment frumos cel al absolvirii, cu toate rudele, cu bucurie, cu sărbătoare, nu aşa în fugă. Hai să ieşim, gata!”, zice Kasem și încă auzi regretul.

Episodul 9. Drumul spre România și pădurea de măslini

“Eu terminasem facultatea, fetele bacul și, având norocul că aveam cetăţenie română, am zis că putem să ieşim normal din țară. Părinţii plecau în Turcia și noi în România. Ei au ieşit, au făcut două zile pe drum și au ajuns în Turcia cu bine. Eu cu sora mea eram încă în Damasc și rămânea să vedem cum ajungem în România”. A mai urmat episodul cu explozia din restaurantul în care, cu doar câteva minute înainte, cei doi frați evitaseră să intre. Și apoi: drumul spre România. “A fost o situație… cred că a existat o forță de sus care a decis să ne sprijine”, e concluzia tragicei zile. Mai urma însă un drum nu ușor spre locul fără războaie. “Eu cu sora mea am încercat să ajungem în Liban, iar de acolo urma să luăm un avion şi veneam la Bucureşti, apoi la Cluj. Dar nu am putut să ieşim la graniţă, în Liban. A trebuit să ieşim prin Rakka. Nu s-a mai putut prin zona controlată de regim, am zis să ieşim prin zona unde era ISIS”, explică Kasem.

Drumul între Damasc și Rakka care, în mod normal, se putea parcurge în 5 ore, a durat 12 ore pentru cei care fugeau din calea războiului. Acel „în mod normal” nu își mai găsea loc în vremuri de război. “Drumul durează acum câteva ore, dacă sunt lupte. Dacă nu cumva te opreşte cineva pe drum şi nu mai ajungi niciodată. E periculos să călătoreşti dintr-un oraş în altul în Siria. Aici, porneşti din România şi în 24 de ore eşti în Suedia. Nu te întreabă nimeni nimic. Acolo, te opreşti de sute de ori la toate check-point-urile, Statul Islamic, regimul, toți te opresc. Mai iau şi bani de la tine. Nu poţi să călătoreşti cu sume mari la tine. Dacă ai bani, trebuie să găseşti alte căi să îi trimiţi. Am pornit spre Rakka, am ajuns în 12 ore și am plătit cam 50 de dolari pe drum, mită. Așa te lăsau în pace. Am ajuns la zona unde era ISIS. Îmi era foarte frică. Oamenii aceia pot să te omoare imediat dacă zici ceva ce nu le convine. Deși… la un moment dat nu mai simţeai nimic. Nici fericire, fiindcă nu mai poţi să fii cu adevărat fericit, dar nici frică teribilă nu mai simțeai. Deja ţi-era frică constant. Pică o bombă.. a picat! Când termini facultatea, de obicei ai emoţii. Nu am mai avut. Am terminat primul. Ei, și? Bravo! Au terminat fetele liceul. Fain! Nu mai are gust viaţa”, face Kasem pauză din povestea de drum.

“Trecerea între Siria şi Turcia a fost puţin grea. A trebuit să trecem graniţa pe jos. Ne-a luat cam o zi, printr-o pădure de măslini. De la un punct încolo ți se spune că nu mai poţi merge cu maşina și trebuie mers pe jos. Nu era aşa periculos, turcii nu ne făceau nimic. Eram cam 400 de persoane care am trecut în ziua aceea granița. Pe la 3 dimineaţa am pornit, iar în jur de 9 am ajuns la o maşină, apoi fiecare a găsit soluţie să ajungă în oraşe. În Turcia am aşteptat să obţină tata viza şi apoi în octombrie 2014 am venit în România. Ăsta a fost singurul moment greu, acesta al trecerii graniței din Siria, dar nu a fost aşa periculos încât să zic “wow! prin ce am trecut!” Pentru mine, ca persoană, cea mai mare traumă a fost că au picat bombe lângă mine. Pe alţii au căzut bombe sau şi-au pierdut un membru al familiei, și-au pierdut un braț, un picior, un organ sau au fost închişi sau nu au putut să termine facultate. Eu am terminat facultatea, nu am fost rănit, am și cetăţenie română, pot să circul liber în Europa”, concluzionează Kasem.

Episodul 10. Cluj (încă în desfășurare)

De aici încolo, viața se desfășoară mai ales în limba română – Kasem e în Cluj de un an, iar din februarie lucrează pentru un birou din Cluj, în special pe proiecte de design interior şi grafic design. Dar imaginile siriene sunt încă aproape.

Cum vede un sirian criza refugiaților sirieni care vin spre Europa

“Eu pot să vorbesc despre oamenii din Siria, fiindcă pe ei îi cunosc. Sunt oamenii noştri. Dar dintre cei care au ajuns acum doar cam o treime sunt sirieni. Alţii sunt din Afganistan, din Irak, din Pakistan. Nu ştiu multe despre ei. Dar eu îi ştiu pe sirieni. Sirienii sunt un popor moderat, sunt oameni care se integrează bine. Mulți dintre cei care au fost studenţi aici au și rămas aici, şi-au întemeiat familii, muncesc aici. Nu prea au de ce să se teamă europenii. Dar în orice mulţime de oameni există oameni răi, există hoţi, există fanatici. Sigur există! Dar nu e vorba de zeci de mii dintre ei. Poate sunt câteva zeci, câteva sute. Aşa că trebuie să fim atenţi la cine vine. Dar nu trebuie să îi condamnăm pe toţi oamenii. Oamenii ăia nu au ajuns aici fiindcă ar vrea să ocupe Europa. Ei ar vrea să se întoarcă la ei în ţară. Înainte de ce nu ai auzit că veneau sirieni aici sau în Europa? Pentru că în Siria era bine. La tine în ţară e cel mai bine. Dar după ce s-a întâmplat… acolo în niciun oraş nu mai este linişte, nu mai este speranţă la nimic. La viaţă, la orice. Mulţi au fugit la graniţe, pe mulți i-au pus în corturi în deşert, nu trăiesc o viață ideală, nu sunt într-o situație excelentă. Cei care vin, vin fiindcă acasă nimic nu mai e sigur. Mulţi dintre cei care au venit au bani. Să nu creadă oamenii că cei care au venit sunt cerşetori. Mulţi dintre cei care au venit au plătit mii de euro ca să facă drumul acesta pe jos. Oamenii se miră că cei care vin au mobile. Da, au mobile! Fiindcă unii dintre ei sunt medici, ingineri, au făcut facultăţi. Toţi prietenii mei sunt în Germania”, amintește Kasem.

Reporter: Și totuși… cei care se tem, cei ce se manifestă anti-refugiați au două argumente majore ca să susțină “porți închise” în Europa. Cum le răspunde un sirian care a trăit războiul?

1. De ce nu aţi rămas să luptați, să vă apărați țara?

“Fiindcă acesta nu e războiul nostru, ca popor” – e varianta scurtă de răspuns a lui Kasem (pe cea lungă ați citit-o până aici).

2. De ce refugiații (imigranții?) vor să ajungă doar în anumite zone? Vor să fie în locurile cele mai bune; evită, de pildă, România.

“Nu e o chestiune de a evita România. Ei nu ştiu ce e în România, nu au auzit despre ce se întâmplă aici decât cei ce au făcut facultatea aici sau cei care au familii mixte. Germania e o ţară renumită în lume. Acolo cei care au ajuns pot spera la un viitor cât de cât mai bun. Dacă tot ai trecut prin toate chestiile astea şi ai făcut facultatea sau vrei să munceşti şi ai ieşit setat că acolo e mai bine, nu te mai gândeşti să rămâi în România sau Ungaria. Sunt statistici care arată că 4 milioane de sirieni sunt în afara țării, iar 6 milioane au migrat în ţară. Adică e vorba de 10 milioane de oameni care şi-au părăsit casele. 10 milioane de case care nu mai există! Oraşe întregi nu mai există. Când am ajuns în România aveam curent, net, apă, apă caldă 24 de ore, aici poţi să mergi la restaurant, să te plimbi în centru fără să te oprească nimeni. E viaţă! O viaţă normală! Asta îşi doreau oamenii, asta își doresc și cei care sunt acum pe drum. La noi treceau zece zile fără apă, fără curent”, trage arhitectul o paralelă. Și totuși… “Eu îi înţeleg pe europeni, pe români. Şi eu, ca persoană, cam așa gândeam când mă uitam la ştiri, când vedeam ce se întâmplă în Africa, în Irak, lângă noi. Ziceam: ăştia de ce se luptă între ei? De ce nu se împacă? Ce treabă am eu că au venit 2 milioane de irakieni la noi? Ce treabă avem noi cu ei? Aşa că îi înţeleg pe europeni, pentru că aşa am gândit şi eu. Fiindcă mă uitam de afară la toate acestea. Dar după ce am păţit şi noi aceleași traume, am început să îi înţeleg pe oamenii aceia care au fugit. Nimeni nu fuge din ţara lui de bine. Dacă voiam să fugim din ţara noastră fugeam înainte să înceapă războiul. De ce nu aţi auzit de refugiaţi înainte de 2013? Erau unele cazuri de imigranţi, din motive financiare, pentru studii, cum se întâmplă în orice ţară. Dar „imigrant” e ceva, „refugiat” – altceva”, subliniază Kasem.

Reporter: Numai că, după cum constatăm cu toții zilele acestea, acum lucrurile s-au amestecat. Cine e imigrant, cine e refugiat, cine mai poate să constate corect diferența, cine mai verifică?

“Mulţi dintre cei care vin din Siria sunt refugiaţi şi chiar au nevoie de sprijin. E o traumă ceea ce se întâmplă acolo. Statutul de refugiat îţi dă în Germania dreptul la 300 şi ceva de euro. Asta e nimic pentru om cu bani. Așa că oamenii nu vin pentru acești bani, vin pentru dreptul de şedere în Europa şi pentru cetăţenie. Cei care au ajuns acum cu valul acesta foarte mare sunt oameni care nu au nicio altă şansă în viaţă decât să plece. Acolo pot să moară de foame, în urma unui atac, i se pot fura organele sau pot să fie victime ale unor violuri. Cu aceste variante au rămas oamenii! Ori mă duc să mă înec în mare sau mă duc în Europa să încep o viaţă nouă. Astea sunt opţiunile. Am auzit foarte mulţi oameni care spun că cei care vin vor ca Europa să devină stat islamic. Ce pot eu să spun cu siguranță este că mai ales sirienilor le e groază de state islamice. Am văzut ce înseamnă asta, noi avem nevoie de o viaţă liniştită”, susţine Kasem.

Reporter: Tu ai vrea să te întorci? e întrebarea pe care nu poți să o eviți.

“Nu ştiu dacă pot să mă întorc acum. În zonele controlate de regim nu mai pot să mă întorc, fiindcă am terminat facultatea şi ar trebui să fac armată. În alte zone te omoară oricum. Dacă se termină războiul, poate o să mă întorc, să reconstruim ţara. O să fie foarte mult de lucru pentru arhitecţi şi ingineri acolo, oraşe întregi vor fi ridicate. Nu ştim când va fi asta, dar dacă se va întâmpla asta ne vom întoarce să ajutăm cu ceva. Acuma momentan aceea e ţara mea, dar nu mai sunt oamenii mei acolo”, consideră tânărul arhitect.

Până la reconstrucţie…

Aeroport internaţional în Siria, în viziunea (de 85% a) lui Kasem:

Reporter: Crezi că poţi să ajuți în vreun fel, să faci ceva pentru refugiații din valurile care fug acum din Siria?

“Forţele majore care au distrus ţara noastră pot să facă ceva. Noi nu ştim cine sunt. Americanii, ruşii, europenii… Ei zic acum să nu venim aici. Dar ei de ce au venit la noi? De ce au întreţinut războiul? Dacă erau doar sirienii între ei, luptele se terminau de mult. Dar cum fiecare parte e sprijinită de tot felul de forţe nu are cum să se termine situația asta… acum stau ruşii şi americanii să discute problemele din Siria şi e clar că nu doar sirienii au făcut între ei chestia asta. Dacă ai un foc mic şi vii şi pui motorină pe el obții un foc mai mare. Asta s-a întâmplat. Nu au încercat să pună apă. Dacă nu se implică nimeni acum, dacă toţi se retrag, sirienii se luptă între ei şi într-un an, doi, trei se termină tot. Dar între regim, armata liberă, ISIS tot timpul e echilibrată situaţia – fiecare forţă e susţinută. Civilii nu mai pot să facă nimic decât să iasă din ţară. De-asta ies oamenii din ţară. Asta e zonă de război de mii de ani. Mai ales Siria – a fost ocupată de tot felul de forţe, e o zonă foarte importantă din punct de vedere geopolitic, e un pol care leagă Europa de Orientul Mijlociu, are acces la Marea Mediterană, are legătură cu deşertul Arabiei. Şi Israelul e interesat de ce se întâmplă aici, Israelul vrea să fie cel mai puternic stat în zona asta. În final, Siria nu va mai fi o singură ţară. Aşa cred eu. Va fi împrăştiată în 2-3 ţări. Asta cred. La fel cum se întâmplă în Irak, care e împărţit în trei părţi. Aşa vedem noi lucrurile, acesta pare să fie viitorul”, prognozează Kasem.

Reporter: Și viitorul tău?

„Dacă o să fie bine aici, voi rămâne aici. Îmi place Clujul, România, îmi plac oamenii. Acum lucrez mai mult pe design interior, dar şi arhitectura îmi place. Sper să am şanse să rămân şi să pot să mă susțin, poate chiar să încep să fac un masterat aici. Familia mea e un caz fericit. Îmi pare foarte rău pentru ce au păţit sirienii. Celor care le e teamă de sirieni le zic că e adevărat că sunt și oameni la care trebuie să ai grijă. Dar nu toţi. Să ne gândim că și românii sunt urât priviţi în Europa. Dar nu e bine să generalizăm! Asta se întâmplă acum cu refugiaţii: sunt mulţi cei care generalizează. Şi nu e bine să avem o părere generală despre oameni. Nu ştim prin ce au trecut oamenii aceia, săracii de ei, până să ajungă aici. Nu toţi au nevoie de ajutor financiar. Am un prieten care a plătit 6000 de dolari ca să ajungă în Germania. Nu are nevoie de bani. Are nevoie de un viitor mai liniştit, mai sigur. Prietenii mei care au ajuns în Europa sunt medici, ingineri, arhitecți, oameni de marketing, specialiști în IT, mulţi sunt absolvenţi de facultăţi, mulţi au o meserie. Aceștia nu sunt oameni care vor să vină şi să doarmă. Foarte puţini vor asta. Cine poate să trăiască fericit cu 350 de euro în Germania? Dacă nu lucrezi nu o să ai o viaţă nici acolo. Oamenii ăştia vor o viaţă, vor să lucreze, mulţi îşi fac familii şi se acomodează aici. Există psibilitatea ca unii să nu se integreze aşa de bine. Ăsta e riscul. Germania nu ne ia de dragul sirienilor; au și ei nevoie de forţă de muncă tânără, sunt unele munci pe care nu vor să le facă germanii. Sunt câteva sute de mii de oameni care vin, poate un milion de refugiaţi în Europa. La 500 de milioane de oameni în Europa, ce înseamnă asta? Libanul cu 4 milioane de oameni are 2 milioane de sirieni. Şi frica asta de islam… nici în Europa nu simţi creştinismul aşa puternic”, subliniază Kasem.

Reporter: Tocmai de aici vine frica probabil. Aici, în Europa, în Occident există o separaţie între statul laic și religie. De aici și frica de fanatici, de cei pentru care religia interpretată într-un anume fel devine unica lege.

„Nu toţi sunt fanatici. Foarte puţini sunt credincioşi fanatici, care trebuie excluşi. Dar de ce i-au lăsat să vină în primă instanță pe fanatici? Ei erau deja în Europa. Cineva vrea să întrețină islamofobia, să creeze imaginea că toţi musulmanii sunt aşa. Nu ai cum să ştii niciodată. Cei mai mulți dintre oamenii care au fugit acum din Siria sunt îngroziți de state islamice şi de toate ideile astea. Sigur nu vor să facem stat islamic aici. Noi de asta am fugit. Oamenii vor o viaţă liniştă! Unii au alte motive. Chiar unii dintre luptători au fugit. Asta nu e treaba civililor, asta e treaba instituțiilor responsabile de securitate: să ştie cine a ajuns aici. Nu e o muncă uşoară, dar aşa trebuie să fie. Generalizarea nu e bună, trebuie să te uiţi la fiecare caz”, conchide Kasem.

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.