De ce nu existau balcoane închise la Cluj înainte de Revoluție. Arhitectul Gheorghe Elkan: „Până în 1990 balcoanele Clujului au rămas cum au fost proiectate” / ”Primul gest public care a demonstrat o impotență administrativă a fost, ca la un semnal dat, închiderea balcoanelor”
ActualitateIstorie by Actual de Cluj - iul. 25, 2026 0 17
După 1990, orașele românești au trecut printr-un fenomen aproape universal. Blocurile comuniste, uniforme și rigide în proiect, au primit peste noapte o serie de adăugiri individuale: balcoane închise cu geam sau tablă. Orașul Cluj-Napoca pare să fi fost, pentru câțiva ani buni, o excepție de la această regulă, după cum povestește arhitectul Gheorghe Elkan, care a condus timp de 13 ani Secția de Arhitectură și Sistematizare a județului Cluj.
Elkan povestește, în capitolul memorialistic din volumul „Cluj-Napoca în proiecte: 50 de ani”, momentul exact în care a văzut prima fisură în disciplina urbanistică a orașului. Nu a fost vorba despre o construcție ilegală de amploare, ci despre un gest mărunt, repetat rapid de la un capăt la altul al orașului: închiderea balcoanelor blocurilor de locuințe.
„Primul gest public care a demonstrat o impotență administrativă a fost, ca la un semnal dat, închiderea balcoanelor blocurilor de locuințe. Recunosc că menținerea fațadelor proiectate nealterate a fost o convingere personală a mea care a găsit ecou la municipalitate și, împreună cu doamna de fier Gabriela Pais, în calitate de arhitect șef al municipiului, am păstrat spațiul public al Clujului ferit de agresarea acestuia prin contribuțiile personale ale proprietarilor. Până în 1990 balcoanele Clujului au rămas cum au fost proiectate”.
Pasajul arată că apariția balcoanelor închise a fost citită de arhitecți, chiar din prima clipă, ca simptom al slăbirii autorității publice asupra spațiului comun. Apoi, că în Cluj a existat, pentru un timp, o rezistență instituțională reală la acest fenomen, susținută personal de doi arhitecți-șefi, la nivel de județ și de municipiu.
Înainte de Revoluție închiderea balcoanelor era, de fapt, o infracțiune administrativă. Antropologul Florin Poenaru explică, într-un interviu despre istoria balcoanelor românești, că gestul era pedepsit cu o amendă de peste zece salarii, iar pe piață nu existau materiale de cumpărat pentru o asemenea lucrare. Balconul închis nu era, deci, doar o alegere estetică individuală, ci un act de nesupunere față de regulile statului.
Regimul mergea, de altfel, până la detalii de proiectare menite să descurajeze fenomenul. Nicolae Ceaușescu a impus personal ca balcoanele blocurilor construite sub controlul lui direct să aibă mai puțin de un metru lățime, tocmai pentru ca locatarii să nu poată fi tentați să le închidă. Balcoanele au rămas astfel, potrivit istoricilor arhitecturii, aproape nefuncționale, dar neatinse.
În acest context, disciplina impusă la Cluj de Elkan și de Gabriela Păiș nu era o excentricitate locală, ci continuarea, prin mijloace administrative proprii, a unei presiuni care venea, până la urmă, chiar de la vârful regimului.
Formula pe care Elkan o folosește pentru fosta arhitectă-șefă a municipiului, „doamna de fier”, nu pare deloc întâmplătoare. Într-un context în care legislația construcțiilor rămăsese, în bună parte, cea moștenită din perioada comunistă, iar autorizațiile individuale de proiectare abia începuseră să fie eliberate, o simplă decizie administrativă de a refuza avize pentru intervenții pe fațadă putea să pară un moment de rigiditate excesivă.
Această rezistență nu a durat însă la nesfârșit. Legislația abrogată privind construcțiile a fost înlocuită abia după un an și jumătate de la Revoluție, iar noii funcționari din domeniul urbanismului s-au trezit prinși, potrivit lui Elkan, „între critica trecutului și o fata morgana”. Autoritatea centralizată care ținuse balcoanele intacte s-a dizolvat, treptat, o dată cu întregul sistem pe care se sprijinea.
