O zi la starea civilă din Cluj, acum aproape 60 de ani / Un reportaj uitat despre tinerii care se căsătoreau în comunism și o surpriză: 5 din 30 se încheiau cu divorț după un an
ActualitateIstorieTop News by Mihai Prodan - apr. 04, 2026 0 99
În septembrie 1966, ziarul Scînteia Tineretului trimitea o reporteriță — Galina Bădulescu — în sala de căsătorii a orașului Cluj. Ceea ce a rezultat a fost un reportaj-anchetă despre cum se întemeia o familie în România comunistă, cu toate speranțele, naivitățile și erorile ei – dar și despre cum se destrămau foarte multe dinter acestea, după doar un an. Reporterița verifica registrul stării civile ca să afle că 5 din 30 de căsnicii se încheia în divorț – o rată de 1 la 6, iar aceasta în urmă cu șase decenii, când divorțurile erau, se considera, extrem de rare, rău văzute și complicat de aplicat, cu procese la Tribunal, martori, declarații și luni de umblat prin sala de judecată.
Perechile pe care le surprinde reporterița sunt extrem de diferite. Unii vin pregătiți, cu carnete de rețete cumpărate împreună și planuri clare de viitor — tânărul medic Aurel și viitoarea lui asistentă Maria, care au cumpărat deja cartea de bucate și știu că vor merge împreună la un post la sat. Alții vin singuri, în haine de lucru, fără părinți, fără prieteni, ca la o formalitate birocratică oarecare, cu gândul mărturisit că „dacă nu ne-om înțelege, se găsesc și alții.”
Reporterița observă cu atenție. Inginerul Ștefan vine fără cravată — deliberat, pentru că nu vrea să „pozeze în ceea ce nu este.” Tânăra Aurelia mărturisește că una din îndatoririle ei va fi să rămână cochetă și după căsătorie, fiindcă grija pentru înfățișare „consolidează familia.” Liviu și Aurelia, în schimb, vorbesc cu dezinvoltură despre independența reciprocă: el va putea întârzia cu prietenii la o bere, ea nu-l va tiraniza pentru meciurile de fotbal.
Dar există și umbrele. Ana T., 19 ani, vine să-și retragă actele: iubitul ei, cu 11 ani mai în vârstă, ”se poartă cam dur”, mama nu-l simpatizează, ea însăși simte că nu se potrivesc. Stă suspendată între dragoste și îndoială, așteptând un sfat pe care nimeni nu i-l dă cu adevărat. Emil G. și-a retras actele cu câteva zile înainte — descoperise, chiar în preziua nunții, că povestea lacrimogenă a fetei cu care urma să se căsătorească era o minciună. „Bine că s-a trezit la timp,” spune un prieten. Iar Ovidiu și Elisabeta se căsătoresc deși ea nu știe nici acum de ce fusese el exmatriculat de la facultate — și nici nu pare să fi considerat că merită să întrebe.
Un interesant pasaj al reportajului este cel consacrat ”birocrației afective”. Funcționarii stării civile înmânează certificate de căsătorie cu același calm cu care procesează orice alt act. Nimeni nu întreabă nimic. O tânără de 23 de ani se căsătorise cu un bărbat de 70 — certificatul fusese eliberat cu „sufletul împăcat”, consemnează reporterița.
Când reporterița răsfoiește dosarul cu căsătoriile din septembrie 1965, adică din urmă cu un an față de data documentării reportajului, constată că din 30, se desfăcuseră deja 5. Motivele de divorț sunt cuprinse în dosare bogate dar, constată autoarea, sunt superficiale și puteau fi observate încă de la început.
Concluzia Galinei Bădulescu nu este moralizatoare, ci mai degrabă o întrebare adresată societății: de ce educația pentru viața de familie este lăsată pe dinafară, de ce căsătoria e tratată ca un contract oarecare, iar divorțul devine subiect de tribunal și reflecție serioasă abia după ce răul e făcut? „De ce să facem experiențe?” întreabă ea. „De ce nu se poate micșora numărul dosarelor de divorț printr-o educație prealabilă?”
La aproape 60 de ani distanță, întrebarea rămâne, în esența ei, la fel de actuală. Cele mai recente date sunt pentru anul 2024 la Institutul Național de Statistică, publicate în mai 2025 – datele pentru anul trecut sunt așteptate a fi publicate peste două luni. Raportul arată că în 2024 în România se înregistra un divorț la fiecare cinci căsnicii încheiate – surprinzător de aproape de media constatată în urmă cu 60 de ani în Cluj.
Redăm mai jos reportajul cu mențiunea că e un produs al timpului său, România comunistă din anii ’60.
PRIMUL PAS ÎN DOI
Reportaj-anchetă realizat de GALINA BĂDULESCU
„…De bună voie și nesilit de nimeni îl iei în căsătorie pe…” întreabă delegatul stării civile pe cei doi prezentați în fața lui. Răspunsurile se dau fără ezitări, cu glas limpede și încrezător. Momentul a fost pregătit de luni sau ani de prietenie, de cunoaștere. Nimic n-ar putea schimba acum, în atmosfera sărbătorească, emoționantă a căsătoriei, hotărîrea lor de a se uni pe viață.
Am urmărit, în frumoasa sală de căsătorii a orașului Cluj, zeci de perechi, zeci de zîmbete și de clipiri strălucitoare ale pleoapelor, am văzut zeci de fete cu brațele încărcate de flori privindu-și fericite alesul și zeci de tineri încercînd să-și stăvilească bătăile furtunoase ale inimii printr-o glumă sau prin gestul nerăbdător cu care-și aranjează de cîteva ori pe minut, cravata. Zeci de perechi care au plecat de la sfat purtînd același nume, ea spunîndu-și încă timid „soție” iar el, cu demnitate și seriozitate „soț”. Felicitările i-au copleșit, urările de fericire și viață lungă împreună i-au îmbogățit cu zestrea bucuriei părinților, rudelor, prietenilor.
Înainte de a începe ancheta noastră, ziarul urează celor 26 de familii nou întemeiate în orașul Cluj în zilele de 8, 9 și 10 septembrie, multe succese în familie și în muncă, realizarea tuturor dorințelor și împlinirea idealurilor.
Prima zi a albumului de familie
Își amintesc precis, el și ea, momentul cînd s-au văzut prima oară. El, M. Ștefan, este inginer și lucrează pe șantierul de la Poieni, acolo unde ea, Ioana M. este farmacistă.
— Poate dacă nu mă îmbolnăveam acum doi ani și n-aveam nevoie de medicamente… Ce să-i faci ? Ceasul rău… comentează glumind Ștefan, privindu-și cu dragoste soția.
— Nu vă deranjează că a venit fără cravată ? o întreb pe tînăra farmacistă.
— Deloc. Știu că așa se simte mai bine…
— Înțeleg că momentul e festiv și ar trebui să mă conformez unor reguli… Tocmai de aceea, explică el. Vreau să fiu eu însumi, să nu fiu ipocrit cu mine acum, să nu pozez în ceea ce nu sînt… Nu port, de obicei, cravată…
Conversația se încheagă repede. Gînduri de viitor, planuri. Ștefan, după mărturisirile ei, este un om hotărît, cu multă voință, încredere în el. Îi place meseria, a venit cu dragă inimă pe șantier în creierul munților, îi însoțesc prietenii, tineri și ei.
Emil T. se va căsători peste trei zile. A venit să ia… notițe. Nu concepe că o căsătorie s-ar putea întemeia altfel decît din dragoste.
— Apoi, conchide Emil, dacă dragostea este într-adevăr puternică, urmează înțelegerea, prietenia care durează…
Cu Liviu D. și Aurelia F. avem o discuție mai lungă. Sînt parcă bucuroși să-și descopere și acum, cînd mai sînt cîteva minute pînă vor înainta spre delegatul stării civile, calitățile, pasiunile și idealurile comune, sentimentele.
— Am admirat de la început, ne spune Aurelia, integritatea lui sufletească, optimismul… Îi place literatura, cu toate că meseria lui este de tehnician…
— Sînt hotărît să o ajut în căsnicie, răspunde el. M-am convins că are multă voință, că știe să înfrîngă greutățile, că este bună gospodină… Dar mă voi ocupa, desigur și eu de treburile casei, pot scutura covoare, să fac cumpărături.
S-ar părea că e un aspect puțin important la începutul unei căsnicii. Dar după cum aminteam în pagina „Procesul proceselor de divorț”, multe căsnicii se desfac, unele din indiferența soților față de munca în gospodărie a soțiilor, altele din rea voința soțiilor de a-și respecta elementare atribuții în familie. Multe din tinerele soții, întrebate, au răspuns că lor nu le-ar face plăcere să-și vadă soții făcînd mîncare, spălînd rufe, că s-ar simți jignite ca ei să se ocupe de niște treburi care, de drept și de fapt, le revin lor, femeilor.
Aurelia ne-a mărturisit în continuare un lucru pe care am ținut neapărat să-l împărtășim cititoarelor noastre.
— Consider că e bine să avem fiecare, dincolo de comuniunea noastră de sentimente și idealuri, independență. N-am să-mi tiranizez soțul pentru că-i plac meciurile de fotbal și mie nu-mi prea plac, pentru că va întîrzia uneori cu prietenii la o bere…
Oare nu este aici începutul dependenței soției de ocupațiile și pasiunile bărbatului ? s-ar putea întreba multe tinere. Dar, judecînd cu mai mult discernămînt, orice femeie va recunoaște nu numai forța fizică superioară a bărbatului dar și puterea lui de pătrundere, capacitatea de a rezolva cu mai multă pricepere probleme pe care munca și viața de toate zilele le ridică. Recunoașterea acestei superiorități nu constituie o prejudecată, ci stabilește în mod just proporția dintre eforturile pe care le pot face femeile și bărbații.
Continuîndu-și șirul mărturisirilor, Aurelia ne-a spus:
— Mă gîndesc că una din datoriile mele cele mai importante este aceea de a-l face mereu să mă iubească, de a fi, mai ales după căsătorie, cochetă, îngrijită…
Poeții au cîntat în kilometri de poezie acel „etern feminin” care însoțește, ca un parfum, femeia. Mi-amintesc de o declarație făcută în presă de un beatnik din Franța, Antoine, care, dincolo de aderența la o înfățișare, modă și comportare non-conformistă, care recomanda fetelor tunsoarea „garson”, pantalonii și cămășile masculine, avea, pentru el personal (nostalgie semnificativă !), preferințe ciudate: adora fetele romantice, cu păr lung, cu rochii vaporoase, cu gesturi și priviri delicate. Mi-am amintit de el privind îmbrăcămintea albă a tinerelor căsătorite din Cluj, florile, fardul discret și tineresc, ținuta elegantă și plină de feminitate și chiar și timiditatea lor de-o gingășie emoționantă. Nevoia fiecărei femei de a fi frumoasă face parte din ființa ei și, într-adevăr, în căsnicie, grija pentru înfățișarea ei, pentru prospețime nu poate decît să consolideze familia, să facă să crească sentimentul de respect și de dragoste al soțului.
Prima semnătură cu același nume
Prietenia lor durează de multă vreme, din liceu încă. Totuși, nu știu să spună prea multe unul despre celălalt. Ovidiu P. a fost student, apoi exmatriculat pentru absențe. Ea, Elisabeta E. nu cunoaște nici acum motivul pentru care el lipsea de la cursuri… Exmatricularea lui a fost un moment fără ecou în prietenia lor. Ea nu s-a întrebat dacă nu cumva absențele lui probează lipsa de seriozitate, de cinste față de sentimentele ei.
— Dacă nu ne vom înțelege, dacă nu ne vom potrivi, declară indiferentă Ecaterina, vom divorța. Amîndoi am stabilit de la început acest lucru…
Iată o căsnicie neverosimil de… prevăzătoare pentru cei 20 de ani ai celor doi. S-au înțeles să-și redea libertatea în momentul în care căsnicia lor nu va mai merge. Nu știu precis de ce se căsătoresc totuși. La sfatul popular sînt singuri, fără părinți, fără prieteni. În aceeași zi, el a dat examen la facultate. Ea nu are servici, își va căuta… Se bizuie pe sprijinul părinților la începutul căsniciei… Dar dacă aceștia n-au considerat de datoria lor să-i însoțească în ziua căsătoriei, previziunile sînt ușor de făcut…
Pe mulți dintre tinerii căsătoriți întrebarea noastră — ce calități apreciați la soț sau soție ? — i-a pus în încurcătură.
— Mie-mi place totul, spune Elena V. despre Cornel V. Nu cred că are defecte…
— Nu știu ce-mi place… Are ceva deosebit care mi-a atras atenția din prima clipă, mărturisește Traian B.
Au fost tineri care nu și-au pus niciodată asemenea întrebare și care, la sugestia noastră, au încercat, totuși, să-și caracterizeze tovarășul sau tovarășa de viață… Răspunsurile veneau greu, imprecis, dovedind că nu se cunosc suficient, că nu știu ce-i leagă, dincolo de dragoste, că n-au o imagine clară a viitoarei lor căsnicii… Și, ciudată coincidență, acești încă nedescoperiți soți și soții, veniseră singuri la căsătorie, stingheri, în haine de lucru, ca la orice formalitate birocratică… Pe fața lor nu se citea nici bucuria de a se căsători, nici emoția de a fi împreună…
— Fac ce vreau, mi-a răspuns un tînăr. Părinții, dacă nu sînt de acord, să-și vadă de treabă…
— Trebuia s-o fac și pe asta, mărturisește ea, cît să mai fi așteptat ? Dacă nu ne-om înțelege, se găsesc și alții…
Ea are 19 ani. Culoarea certificatului de căsătorie menită, probabil, să înscrie, într-un moment al vieții, frumoase visuri, frumoase iluzii, desigur realizabile, devine cenușie, searbădă pentru unii tineri. O grabă inexplicabilă îi determină să închege o familie fără a se întreba dacă ea poate dura toată viața, dacă omul ales este acela unic, care se potrivește lor. Pornind în căsnicie cu gîndul, mărturisit sau ascuns, de a te despărți la prima incertitudine, la prima nepotrivire, nu este nici pe departe o dovadă de luciditate, de maturitate, ci denotă o lipsă de cunoaștere, de concepții stabile și serioase despre familie. Luciditate înseamnă verificarea și autoverificarea într-un timp îndelungat de prietenie și renunțarea la aceasta, atunci cînd coordonatele ființei unuia nu se întîlnesc cu ale celuilalt.
”Bunăvoința” din ceasul al doisprezecelea
În biroul în care se depun actele pentru căsătorie, asist la o discuție:
— Vreau să-mi retrag actele… M-am răzgîndit, nu mai vreau să mă mărit…
Ana T. are 19 ani. Îmi povestește cum l-a cunoscut pe Domițian M., cum s-au împrietenit. De un an de zile, s-au certat, s-au despărțit și s-au împăcat de cîteva ori.
— Eu îl iubesc, îmi spune Ana, cu toate că este cu 11 ani mai în vîrstă ca mine, dar n-aș vrea să-mi pară rău după aceea… El se poartă cam dur cu mine, e brutal, mă repede… Mama nu-l simpatizează. Mereu îmi spune că dragostea e un foc de paie, că nu tot ce zboară se mănîncă. S-ar putea să confund dragostea adevărată cu o trecătoare simpatie, mai ales că simt că nu ne potrivim… Ce să fac ? Spuneți-mi, cum ar fi bine să procedez ?
Aștepta, nu numai din partea mea, ci a oricui ar fi dispus să-i dea un sfat, un sprijin. Părinții și-au manifestat dezaprobarea fără să argumenteze, prietenii nu vor să se amestece… Și acum, la început de drum, cînd gîndurile, sentimentele ar trebui să fie limpezi, sigure, Ana plutește în nesiguranță…
Emil G. își retrăsese actele cu cîteva zile înainte. Nu-i pare rău. Despre Elisabeta B., fata cu care ar fi trebuit să se căsătorească, știa foarte puține lucruri, și acelea nesigure. N-avea servici, plecase de acasă și nimeni nu știa unde locuiește…
— Doream să înceapă o viață nouă, eu îi asiguram un cămin. Îmi spunea că părinții s-au purtat foarte rău cu ea, că au alungat-o…
Chiar în preziua căsătoriei, Emil a descoperit că toată povestea ei lacrimogenă era o minciună și că ea, în timpul prieteniei lor, întreținea relații și cu alți băieți.
— Bine că s-a trezit la timp, se bucură Virgil C., prieten bun cu Emil. Mereu l-am sfătuit să se gîndească bine, să nu cumva să se înșele…
Am ascultat cîteva dialoguri între cei care s-au răzgîndit de a se căsători și funcționarii de la serviciul de stare civilă. Invariabil, sfatul de a mai aștepta, de a mai discuta cu celălalt îi întîmpină pe tineri. Uneori, curiozitatea îi îndeamnă să afle motivele, dar și atunci este vorba de o curiozitate pur anecdotică, fără nici o intenție de a-i ajuta într-adevăr, de a-i sprijini uman și sincer să-și revizuiască gîndurile, să se întrebe asupra incertitudinilor. Există prea multă indiferență birocratică, concretizată în frazele-tip cu care se oficiază căsătoria, în frazele-tip cu care li se înmînează cererile celor care vin să depună actele, celor care vin să le retragă chiar. Mi se povestea, ca o simplă curiozitate, căsătoria unei tinere de 23 de ani cu un bărbat de… 70 de ani, și deznodămîntul căsniciei de acum cîteva luni cînd tînăra rămăsese văduvă. De ce s-a încheiat această căsătorie ? Exista măcar un singur om care să-și imagineze că ea se bazează pe sentimente, pe aspirații comune, pe visuri de-o viață ? Și totuși, certificatul a fost înmînat cu sufletul împăcat, dintr-o datorie formal înțeleasă și executată de cineva pe care nu-l interesează nimic decît autenticitatea actelor, ștampilele, semnăturile…
Căsătoria este o chestiune personală a fiecăruia, se spune, și nu o dată întoarcem spatele dorinței, mărturisite sau nu, a tinerilor, de a fi sfătuiți cum să se cunoască și cît să mediteze… Nu, nimeni nu cere ca un străin să se amestece în sentimentele, idealurile personale ale tinerilor și nimeni n-ar spune: nu-l iubi pe cutare pentru că mie nu-mi place. Gusturile sînt ale fiecăruia, dar îndemnul de a judeca mai serios, mai profund nu înseamnă o profanare a intimității, o încălcare a dreptului de a alege pe cine-ți place.
365 de zile ale familiei…
Am răsfoit dosarul cu căsătoriile încheiate în septembrie 1965. Din 30 de căsătorii se desfăcuseră 5. Dosarele de divorț, bogate ca totdeauna în cereri, argumentări, denotă aceeași superficialitate de care dăduseră dovadă cei doi, întemeind o familie. Motivele despărțirii, așa cum reies din dosar sînt atît de facile încît fără doar și poate că neajunsurile puteau fi observate și înainte de căsătorie.
Francisc Sz. și Maria se despart după două săptămîni. Din primul salariu adus în casă el voia să bea o băutură alcoolică și ea — cafea ! Neconcordanța devine ceartă, cearta divorț ! Dumitru V., Viorica O. voiau buletin de Cluj, și numai după o lună partenerii lor, Maria V. și Dan G. au putut să afle că au făcut o căsătorie din interes ! Marta S. și Alexandru S. au fost văzuți în tovărășia altor persoane, două săptămîni după căsătorie!
Multe, foarte multe dosare de divorț, conțin asemenea scuze nedemne, neserioase, care, de la început, denotă o lipsă de respect, de decență pentru viața intimă a unei familii abia alcătuite. Nu din partea judecătorilor, ci din partea celor doi, care, dacă i-am fi întrebat în septembrie 1965 de ce se căsătoresc, n-ar fi știut ce să răspundă, s-ar fi simțit, probabil, jigniți de îndrăzneala noastră de a pătrunde în resorturile lor intime…
Facem o vizită altor cîteva familii. Maria D. nu poate sta prea mult de vorbă cu noi. Pentru seara invitaseră musafiri ca să sărbătorească un an de la căsătorie și ea pregătea masa. Se înțeleg foarte bine, așteaptă în curînd primul copil, și-au cumpărat mobilă…
Margareta R. este dispusă să ne facă mărturisiri la aceeași aniversare. Primul lor an de căsnicie a fost bogat, Aurel a terminat facultatea, e acum inginer, a luat de curînd primul salariu, ea a trecut în anul al V-lea la facultatea de istorie. La fiecare întrebare a noastră zîmbește și deseori nu ne poate da decît un singur răspuns.
— Sîntem foarte, foarte fericiți… Nu ne-am certat niciodată, ne înțelegem perfect.
Le-am dorit tuturor, aceeași fericire de pînă acum.
Ziua bună se cunoaște de dimineață și căsnicia de la depunerea actelor
La o masă, Aurel L. și Maria M. completează cererea de căsătorie. Confruntă actele, își zîmbesc, ea, emoționată cînd el completează rubrica cu numele celor doi după căsătorie.
— Ne-am cunoscut la o reuniune… Cît timp am fost prieteni, spune Aurel, am observat că o pasionează munca ei, că se străduiește să aibă rezultate foarte bune… O iubesc pentru că e copilăroasă, vioaie, totdeauna veselă… Eu termin anul acesta medicina și vom merge într-un sat, ea îmi va fi asistentă…
— Am fost împreună și am cumpărat o carte de bucate, mărturisește Maria. Am conspectat-o, trebuie să învăț să gătesc mîncărurile preferate de Aurel…
— Sîntem convinși că ne căsătorim pentru o viață, ne asigură el.
I-am lăsat să completeze, în continuare, rubricile cererii de căsătorie. Mulți dintre noi știm cum arată o astfel de cerere-tip, și probabil am rămas și noi puțin descumpăniți, urmărind rubricile tipărite, în care ți se cere, sec și inexpresiv, să-ți clasezi sentimentele, viitoarea căsnicie. Numele, prenumele, seria actului de naștere, numărul buletinului… Semnezi pentru exactitatea celor declarate și vii peste zece zile să-ți iei număr de ordine pentru căsătorie…
Departe de noi intenția de a infirma necesitatea acestor formalități, a acestui proces de întocmire a unei familii. Legalizarea socială a unor legături sufletești, a unor sentimente, are însă, în forma actuală, aspectul banal al încheierii oricărui contract de vînzare-cumpărare, de închiriere sau de schimbarea numelui, adresei. Continuăm să procedăm astfel, probabil, în virtutea unei vechi și perimate idei că o căsătorie se încheie din liberul consimțămînt al fiecăruia, că pe nimeni nu interesează cu cine, pentru cît timp și din ce motive se întemeiază o familie. În schimb, un dosar de divorț constituie, pentru atîți oameni, reclamanți și pîrîți, judecători, martori, prilej de serioase reflecții și preocupări, de pierdere de timp în tribunale și ședințe. La încheierea unei căsătorii nimeni nu întreabă nimic, dar la desfacerea ei zeci de pagini sînt afectate motivelor, întîmplărilor mai importante sau mai mărunte pentru care cei doi vor să se despartă. O scurtă căsnicie înseamnă o experiență pentru ea și pentru el, o învățătură de minte care le va da în viitor o altă orientare în viață, un mai mare discernămînt în alegere…
Dar de ce să facem experiențe ? De ce nu se poate micșora numărul dosarelor de divorț printr-o educație prealabilă a tinerilor, printr-o atenție și considerație pentru felul în care gîndesc ei relațiile de familie ? Este căsătoria pentru colectivele în care muncesc și învață tinerii, pentru organizația U.T.C. un domeniu inviolabil ? — Și cum s-ar putea asigura o educație susținută, permanentă, menită să consolideze în conștiința tineretului nostru principiile unei căsătorii bazate pe interese și idealuri comune, pe cunoaștere și autocunoaștere, pe sentimente de dragoste, sincere și de durată ? Solicităm părerea în aceste probleme activiștilor U.T.C., pedagogilor, juriștilor, tovarășilor de muncă, părinților, tinerelor și tinerilor care au făcut primul pas în doi, sau intenționează să-l facă.
