REPORTAJ. Îngerii pierduți de pe strada Eternității, Nr. 42
ActualitateReportajTop News by Catalin Suciu - mai 04, 2026 0 242
E o zi oarecare cu parfum de primăvară. E înverzit totul în jur. Pășești pe o oarecare alee, printre blocuri, ajungi într-o stație de autobuz, într-un magazin, într-un parc și privești diferiți oameni, toți cu drumul lor, cu rutina și toate poveștile lor, cu bucuriile și grijile lor.
Uneori îi vezi trăind tihnit fiecare moment, alteori chinuiți de cine știe ce probleme cotidiene. Altădată îi vezi cu capetele plecate în telefoane, fiindcă asta e lumea. Așa a ajuns.
Dacă aș fi, cumva, obligat de o forță ascunsă să mă ascund vreodată undeva din oareșce motiv, aș face-o imediat în orice autobuz. Ești într-o mare de oameni, dar nimeni nu te observă. Ajungi precum o fantomă în plină zi , un călător invizibil, cum pare uneori, întreg universul. Suntem duplicitari cu noi înșine, spune scriitorul Khalil Gibran, în Darul iubirii, susținând că în fiecare om sunt doi oameni, unul treaz în întuneric, celălalt dormind in lumină.
Azi, în această zi oarecare, mi-a sunat alarma la 05:30.
Deși dorm puțin, câte patru sau cinci ore pe noapte, sunetul alarmei nu mă îngrozește niciodată, Ba chiar îl opresc de multe ori înainte de a da, cumva, deșteptarea. – Te-am făcut și azi, nenorocitule”, îmi spun in gând de fiecare dată.
Am băut două cafele, iar în tot acest timp am „scrolat” pe rețele cu naturalețea unui vulcanizator care desprinde șuruburile unei roți să astupe o până: legat la ochi, privind peste tot, dar niciunde.
Mi-am dus copilul la școală.
La ora 9 am ajuns la centrul Paliativ Sfântul Hristofor, din Sânnicoară, să îl revăd pe părintele Chiorean, cu care nu m-am auzit de o lungă perioadă, din pandemie, mai exact.
Părintele Chiorean e preot-medic și conduce centrul Paliativ Sfântul Nectarie, primul creat de la zero de Biserica Ortodoxă Română în anul 2013, pentru adulți.
Paliație e atunci când medicina nu mai poate face nimic pentru vindecare.
Ce, vă înspăimântă așa ceva?
Ulterior, preotul a primit mai multe telefoane, mesaje, prin care i se spunea că mor copiii cum nu ar fi îngăduit divinitatea: „se chinuiesc, părinte, îi doare, ce facem”?
Atunci a pornit un nou proiect, un spital pentru copiii aflați în suferință.
Nu sunt creștin practicant, cred că există Dumnezeu, dar îl păstrez deoparte, undeva.
Relația cu divinitatea nu există pe față, ci mai degrabă în intimitate.
Am deosebit divinitatea de firesc atunci când, de exemplu, l-am văzut acum mulți ani pe un bătrân, într-o cârje, abia umblând, ieșind dintr-un supermarket în prag de sărbători, cu două pâini, două ouă Kinder, două acadele și două caserole de pui căzându-i toate de pe brațul drept, în fața mea, în timp ce le oferea unor frați de 10-12 ani, care așteptau alături de mamă, în parcare, pe nimeni, cu femeia surprinsă și lăsată fără glas de bunătatea celui ce abia umbla, având o generozitate greu de înțeles, în condițiile în care nimeni nu îi ceruse nimic.
Revenind, părintele Chiorean a avut întrebări despre sine: „Ce să fac, cum sa fac? Ce se poate face?”
Ulterior a început să facă pe iar pe „nebunul”. A început să sune, să adune informații, să facă apeluri peste apeluri și -a strâns în jurul său o întreagă comunitate, care, unită de o cauză umanitară, a pus bazele noului spital.
Așa s-a născut Centrul Sfântul Hristofor. Din bunătatea oamenilor.
E al doilea spital construit de Biserică, de Arhiepiscopia Clujulului Vadului și Feleacului, după Sfântul Nectarie și îngrijește copiii cu boli incurabile.
Sfântul Hristofor e condus tot de biserică, de părintele Emanuel Komives.
El și-a pierdut tatăl la Institutul Sfântul Nectarie, bolnav de cancer.
„S-a dus liniștit. Acolo ne-am găsit toți liniștea. Am vorbit cu cei de acolo, cu medicii, au explicat ce se întâmplă, cum și cumva ne-am împăcat. A fost ceva diferit pentru toată familia acel loc, fiindcă am văzut atâta bunătate și aplecate înspre oameni”.
Părintelui Emmanuel tatăl i-a lăsat moștenire un teren de 1400 de metri pătrați în Sânnicoară, lângă Cluj. De jur împrejurul terenului astăzi se află vile și construcții. Se fac și duplexuri care se vând pe bani mulți.
Terenul tatălui său a ajuns însă temelia Spitalului Sfântul Hristofor, fiindcă familia Komives l-a donat pentru a face loc proiectului.
Emanuel conduce spitalul Sfântul Hristofor, construit peste mulți ani pe terenul tatălui său.
Dar din dar se face Rai!
La Sfântul Hristofor sunt pacienți cu vârste între 3 și 17 ani, îmi spune preotul Emanuel, care mă întâmpină până când ajunge Bogdan Chiorean.
Pornim pe un drum fără întoarcere. Intrăm în primele saloane și mă cuprinde spaima. Vreau să plec înainte de a fi fost.
E curat peste tot și miroase a nou. Încăperile sunt colorate fie în roz, fie în turcoise.
Unul dintre holuri e plin de culori de toate felurile, precum un curcubeu, dar e o liniște teribilă.
„Bagă -mi -aș picioarele , popă, unde sunt? „, îmi zic in gând, așa cum ne spunem toți nouă înșine când ne găsim în locuri dincolo de confortul nostru.
– O cafea?, mă întreabă altcineva, un angajat. Nu i-am reținut numele. De obicei, oriunde merg, nu rețin nume, ci chipuri. El se uita cu îngăduință la mine, zâmbind. Un tânăr de vreo 25 de ani. M-am uitat la el cu uimire și -am zis:
– O apă, dacă este. Și vă mulțumesc.
Vine băiatul cu două ape, una minerală, cealaltă obișnuită, atât de obișnuită încât o vărs toată pe mine când să beau din ea. E prea liniște pe-aici aici.. Se aud doar monitoarele cu jocul lor teribil, comunicând între ele prin sunete scurte , inegale, care îți zgârie timpanele.
Frații
Frații Gheorghe și Emanuel, șapte sau opt ani, au fost abandonați de părinți dinainte de a-i cunoaște cineva. Nu știe nimeni cine sunt părinții lor și nici vârsta exactă a copiilor. Au ajuns aici din centrul de asistență socială din Cluj.
Pe fișa lor medicală apare diagnosticul paralizie cerebrală. La paturile lor se află un medic și doi asistenți, care îi supraveghează.
„Cum ar fi să nu aibă nimeni grijă de ei, cum să se întâmple așa ceva? Sunt suflete. Două suflete. Sunt copilași. Trebuie să film lângă ei, nu-i așa? Afară e mai greu decât aici”, spune Ștefania.
Cum se poate așa ceva? Cum se poate, în împărăția Dumitale, Doamne, ca doi copii, frați, amândoi abandonați de zici că-s legați cu o sfoară indestructibilă, să sfârșească aici? Fără să aibă pe nimeni? Zvârliți în lume fără greșeală.
Goi.
Cum i -ai trimis ,așa îi iei!
Nu au nici familie.
Stau în paturile astea și ce poți să faci mai rău decât sunt, pe calea credinței voastre?
Cu ce au greșit ei, părinte, ce se întâmplă cu Dumnezeul vostru de pretutindeni?
Vor muri, dar nu au avut pe nimeni niciodată în viețile lor netrăite de copii, așa cum ar trebui sa trăiască orice copil.
Să crească, să se joace, să zâmbească, să ajungă măcar în nenorocitul ăla de autobuz să se ascundă în nemărginitul ocean al ignoranței noastre. Sau să stea cu capetele în telefoane. Să se plângă de colegii de clasă, să se gândească ce cadouri ar trebui să aibă fiecare și când. Să își dăruiască unul altuia câte o bomboană. O amărâtă de bomboană dulce de 70 de bani, cu gust de căpșuni sau portocale.
Doamne, jur că înțeleg nimic. Ți -ai luat cam multe libere de o vreme. Te-ai dus pe undeva, pe la Tine, în ceva concediu prelungit.
Ce să fac aici, părinte?, îl întreb , în gând, pe preotul din fața mea. Ce lume e asta, omul lui Dumnezeu?
Dar continuăm să intrăm în saloane.
Deși luminos, tot spitalul incepe să mi se pară capătul lumii.
Apoi apare Vasilică. E o lumină din catacombele sufletului meu, băga-mi-aș picioarele , Vasilică. Ai un zambet fabulos.
Cineva te alintă și îți oferă toată dragostea ei nemărginită.
Este infirmiera Ana.
Te așază într-un scaun de copil, că tu ești mezinul locului și ai 3 ani, pe care i-ai împlinit deja, și te hrănește cu o linguriță obișnuită, așa cum mănâncă orice copilaș de vârsta ta.
Ea este Ana, Vasilică!
Vasi, ești un cuceritor!
Ana e zi de zi lângă tine. Nu ai aproape pe nimeni. Foarte rar te vizitează cineva, atunci când poate. Nimeni. Părinții tăi sunt pe unde sunt.
Copilul zâmbește când e luat în brațe și de Emanuel, el însuși tatăl unui copilaș de trei ani.
„Cum să nu te atașezi de ei, de copii? Încerci, dar nu poți. Când ieșim afară suntem alți oameni. Aici e o lume, afară e altceva. Încerc întotdeauna să uit, cumva, dar nu prea merge. Încerc să nu mă atașez, dar nu pot”, adaugă Ana.
Pe hol e Cătălin Tanțău, ce cară un vraf de așternuturi și ustensile spre un lift cu care va coborî la subsol, spre spălătorie.
Cătălin lucrează în sectorul paliativ de când și-a pierdut sora internată pe final la Sfântul Nectarie.
„Am avut mai multe cazuri în familie. Ea a avut un cancer care s-a dus peste tot și a murit la 40 de ani. Am făcut apoi cursuri, am rămas la Sfântul Nectarie. Practic acolo am făcut școala, m-am format. Apoi am venit aici. Ca să lucrezi aici, unde sunt copii, îți spui stop când ieși afară. Închizi tot pentru că altfel nu reziști că te gândești la toate. Mulți dintre noi avem copii acasă.”
Salonul 1
Pe o fereastră largă din salonul 1 intră o pală de lumină.
Roxana a ajuns prima în centru. E primul pacientul de la Sfântul Hristofor. Apare în serviciul de internare pe care scrie : 16 februarie 2026.
Atunci a venit o ambulanță, iar Emanuel, preotul Emanuel Komives, i-a sărit în ajutor brancadierului:
– Stați că venim cu o targă!
– Ce targă?, i-a răspuns omul de pe ambulanță, luând copilul de șapte ani în brațe..și pe brațe l-au dus.
„A fost cea mai grea zi”.
„Toată lumea era cumva în așteptare. Când am văzut toți copilul ne-am speriat, cumva. Îmi tremurau mâinile și picioarele și pe toți i-am simțit la fel. A fost cea mai grea zi. Ne-am dus în vestiare și ne-am îmbărbătat unii pe alții”.
Roxi e în salonul 1 și privește, cu ochii deschiși, fără să poată vorbi, întoarsă pe o parte, spre nicăieri. Soarele îi scaldă fața neatinsă de timp. Ochii îi sunt mari, negri, deschiși. Atât de mari sunt, atât de glorioși.
S-a născut bolnavă, va muri bolnavă. A fost prima, dar luptă!
Ce tare ești, Roxi!
Dar cum permiți așa ceva, Nesăbuitule? Ce faci, Prietene, pe unde te-ai rătăcit, zău că pari ridicol uneori, spun în gând, din nou.
E Roxana. E aici, într-un pat în care nimeni nu o va vedea niciodată.
Roxi are opt ani și e abandonată, la fel ca frații Gheorghe și Emanuel. Ea e din Zalău, acolo s-a născut.
Nu are familie.
Ai înnebunit, Prietene?
Va muri vremelnic. Da poate că așa ai convenit Matale, nu-i așa?
Dar de ce? De ce permiți așa ceva?
Îmi amintesc ce mi-a spus un înțelept teolog, după mai multe ore de gândire, când, întrebându-l ce vină poate avea un copil într-o situație precum sunt toți de la Sfântul Hristofor, mi-a răspuns, după o noapte întreagă, făgăduind asta:
„Cred că nu trebuie să vedem această suferință în termenii unei pedepse divine abătută asupra unor copii, ci mai mult ca o probă a omeniei la care Domnul ne cheamă, a empatiei și a iubirii pe care suntem chemați să le arătăm. În fiecare suferință, iar cea a copiilor este cel mai greu de asumat și de înțeles, se află ,de fapt, chemarea spre mai multă iubire și slujire, iar misiunea acestui centru asta ar putea fi să ofere iubire și alinare acolo unde iubirea și alinarea nu există”.
E Bogdan Ivanov, unul dintre cei mai apropiați discipoli pe care i-a avut mitropolitul Bartolomeu Anania. A rămas în așteptare și mi-a promis că îmi va răspunde, dacă cumva va și avea vreun răspuns.
A venit a doua zi.
Si preoții sunt oameni. Să nu uitați asta vreodată. Unii sunt slujbași, alții au vocație.
Așa sunt oamenii, în general, cu să fără vocație, în diferite domenii.
Preoții Bogdan și Emanuel conduc centrele „trecerii” atât cât nădăjduiesc. Sunt oameni pentru oameni.
Aici trăiesc zi de zi.
„Sunt doctori care nu spun. Mereu pe fugă, evită și le spun oamenilor să vină la noi că se vindecă. Noi ajutăm, dar nu putem vindeca. Și ajung la noi și află abia apoi în ce stadiu se află”, povestește Bogdan .
„Omul, în fața morții, nu e disperat. De multe ori e împăcat, e liniștit. Să știți că teama de moarte o are de obicei omul sanatos. Depinde și cum te comporți cu el, ca familie, cu cel bolnav. Nu precum cu un bolnav, ci ca pe cineva pe care îl ai aproape, cineva să fie alături. Îi aduci un dulce, îl întrebi ce i-ar plăcea să mai mănânce, îi oferi ceva ce știi că îi place. Cei mai mulți sunt conștienți de ce de întâmplă și au nevoie doar de cineva să fie lângă ei”.
Au fost zile la Sfântul Nectarie, când au murit zece oameni.
„E foarte greu pentru toți când cineva se duce. Pentru familii, dar și pentru cei care muncesc acolo”.
Așa se face că o doamnă angajată la centrul paliativ a rămas o singură zi:
„A venit, făcea curățenie printre adulți și urma să vină aici, la Sfântul Hristofor. A stat câteva ore și a spus că nu poate. Dacă cu adulții e așa, cum să mă duc eu la copii? Sunt de înțeles..și noi când am deschis Sfântul Hristofor, am pus și un anunț și m-am rugat lui Dumnezeu să ne trimită oameni. Și mi-a ascultat rugile. Ne-a trimis oameni vrednici, oameni buni”, își amintește preotul Emanuel.
La Sfântul Hristofor sunt 30 de angajați și 14 pacienți internați. Spitalul poate asigura tratamentul pentru 38 de minori, în condițiile în care în țară în sistemul public nu exista 100 de locuri destinate copiilor cu afecțiuni atât de serioase.
Mai sunt câteva clinici private care oferă asistență, dar fiecare zi de internare costă undeva la 1200 de lei.
Aici, la Hristofor, toată îngrijirea e asigurată din donații și sponsorizări, deocamdată, până când spitalul va intra în contract cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Cele două spitale de paliație, Sfântul Nectarie și Sfântul Hristofor, jonglează uneori, cu împrumuturile reciproce pentru a le ține deschise la parametrii optimi.
„Am întârziat cu salariile la angajați pentru că nu am avut de unde. Ne-am împrumutat de la Sfântul Hristofor”, spune Bogdan Chiorean.
„Ne ajutăm reciproc”, adaugă Emanuel.
„E foarte greu să avem personal și e de înțeles fiindcă e vorba despre copii. Cine poate să vadă copii cu afecțiuni atât de grave? Și nu putem plăti nici salarii cum se dau in sistemul public sau privat. Cum să aduci oameni instruiți aici? Mulți din cei lucrează la Sfântul Hristofor au fost la Sfântul Nectarie înainte. Dar aici e vorba de copii”.
Spitalul Sfântul Hristofor a fost făcut exclusiv din donații, la fel cum a fost creat Sfântul Nectarie.
Ambele spitale au fost făcute de Arhiepiscopia Clujului, Vadului și Feleacului.
„Cu toată dragostea, dar nu pot merge acolo. Aș sta două zile, treia n-aș mai putea și doar i-aș încurca în acest fel”, îmi spune un medic pediatru din Cluj.
„Am și colegi care nu mai răspund la telefoane de rușine să refuze. Nu e vorba de bani, ci de cum ieși când pleci de acolo”.
Auzi, Doamne, ce îți spun trimișii tăi! Ia vezi și pe -aici ce se mai petrece.
Să nu uiți de Roxi. Cândva, o vei chema cu un autobuz de pe strada Eternității, de la numărul 42.
Atunci când va fi timpul.
Când va fi fost.
Scurt istoric
Proiectul Centrului de Îngrijiri Paliative Pediatrice Sfântul Hristofor se află sub patronajul Asociației „Sfântul Nectarie” Cluj din cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului.
Lucrările au început în în luna noiembrie 2023. Astfel, în aproximativ doi ani, în perioada decembrie 2023- septembrie 2025, edificiul a fost construit și dotat cu toate cele necesare, putând găzdui 38 de pacienți.
Pe 16 februarie anul acesta, după obținerea tuturor avizelor și autorizațiilor necesare, centrul a fost deschis oficial.
Clădirea este compusă din demisol, parter, etajul întâi și mansardă. Demisolul cuprinde paraclisul cu hramul „Sfântul Hristofor”, cabinetele medicale și recepția, la parter sunt saloanele, camera de stimulare senzorială și alte săli de tratament, iar la etajul 1 și la mansardă sunt, de asemenea, saloane și alte spații necesare. Centrul a fost conceput conform unui spital care să ofere asistență complexă (medicală, spirituală, socială și psihologică), în mod gratuit, copiilor cu boli cronice progresive, aflați în diverse stadii ale bolii care fac improbabilă supraviețuirea până la vârsta de adult.Costurile aferente edificării şi dotării clădirii au fost acoperite exclusiv din donaţii şi sponsorizări, venind dinspre numeroşi oameni de bine.
Spitalul „Sfântul Histofor” este al doilea centru dedicat îngrijirilor paliative construit de Arhiepiscopia Clujului, după Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie”, deschis în anul 2013.
NOTĂ: Dacă doriți să sprijiniți activitatea centrelor Sfântul Hristofor și Sfântul Nectarie, o puteți face prin donații în numele Asociației„Sfântul Nectarie” Cluj, în conturile:
Lei: RO83BTRLRONCRT00C6603105
Euro: RO25BTRLEURCRT00C6603103
De asemenea, se poate dona suma de 2 euro prin SMS, la numărul 8845, cu textul JOY.
