Adrian Papahagi, mesaj manifest care arată realitatea academică din România. Cum se transformă un cercetător în funcționar, într-un sistem sufocat de birocrație, formulare, platforme și evaluări nesfârșite
Actualitate by Actual de Cluj - oct. 09, 2025 0 94
Unul dintre cei mai respectați cercetători români, profesorul universitar Adrian Papahagi descrie, cu ironie, realitatea mediului academic, într-o postare manifest publicată pe pagina sa de Facebook.
*Profesorul Adrian Papahagi face parte din Universitatea Babes-Bolyai, din Cluj, unde este directorul CODEX (Centrul de Istoria Cărții și a Textelor) și lector al catedrei de engleză a Facultății de Litere.
„O bună parte din activitatea unui universitar, necunoscută publicului larg, constă în completarea unor formulare și fișe. Poate nu știați, dar în universități toată lumea raportează tot ce face și evaluează pe toată lumea. Ne evaluăm între noi, profii, evaluăm studenții, studenții ne evaluează pe noi, ne autoevaluăm, ne evaluează conducerea de departament, decanatul, rectoratul, ARACIS, CNFIS. Lipsesc numai Guvernul Mondial și Oculta Cosmică de pe lunga listă a evaluatorilor.
Ca să ne evaluăm, să funcționăm și să raportăm cu spor, avem la dispoziție câteva brave platforme, care ne fac viața mai ușoară. Ca să nu ne plictisim, periodic raportăm și în diverse alte formate (Word, Excel) ce am raportat deja pe aceste platforme.
La UBB avem așa: Academicinfo, unde trecem notele studenților (nu, nu se mai ocupă secretarele de asta) și suntem evaluați de ei (dacă materia e grea, cursul e exigent și-i picăm pe capete primim note proaste); Infocercetare unde ne raportăm producția științifică, sau științifico-fantastică; Jobrouter, unde ne acceptăm orele suplimentare și semnăm contracte; Flux, unde cerem Dispoziția Rectorului dacă mergem la câte o conferință, sau depunem referate de achiziție, dacă avem granturi. Cei care conduc centre de cercetare raportează și activitatea acelora, pe platforma Starapp. Șefii de departamente încarcă normele și statele de funcție pe Statedefuncții.
Cei care candidează la granturi naționale de cercetare, sau chiar le obțin, sunt familiari cu platformele uefiscdi-direct: EVoc și UDI. Ca să poți candida, mai trebuie să figurezi și în platforma Brainmap. Ca să fii evaluat ca cercetător trebuie să-ți ții la zi profilul pe platforma Orcid și să verifici din timp în timp că Google Scholar sau WoS ți-au înregistrat toate articolele. Sigur, mai suntem obligați de conducere să folosim și platforma TEAMS, unde să comunicăm cu studenții și să le dăm totul mură-n gură, ca să nu piardă timpul cercetând sau, Doamne ferește, recurgând la retrogradele cărți tipărite pe care le-am indicat în bibliografie. Ce nu e PowerPoint și PDF e tabu!
Pe lângă aceste platforme, întocmim planul individual de carieră, unde declarăm pe trei ani înainte cât vom publica, câte lucrări de licență, masterat și doctorat vom coordona, la câte conferințe vom participa etc. Mai e și evaluarea Qualitas, care implică alte formulare, unde ne autoevaluăm și apoi suntem evaluați de conducere, imprimând în prealabil datele de pe Infocercetare, unde conducerea are oricum acces. Pe lângă acestea, completăm fișele de disciplină, unde anunțăm ce facem curs de curs, ce competențe (cuvânt sacru al pedagogiei de școală nouă) vor dobândi studenții, cum îi examinăm etc. etc. În română și în engleză. Mai raportăm o dată publicațiile și pentru CNFIS, pe alte formulare Excel. Apoi ne raportăm cercetarea și pentru Anexa 4.1, la orice vizită ARACIS, adică anual sau de mai multe ori pe an în cazul nostru, fiindcă într-un an e evaluată franceza (și eu predau, evident, și studenților de la franceză-engleză), în alt an norvegiana, în altul româna, maghiara, limbile asiatice etc. Mai raportăm ce publicăm și ce publică doctoranzii noștri și pentru Școala Doctorală. În plus, conferențiarii și profesorii trebuie să-și țină la zi fișa CNATDCU, în care raportează din nou tot ce fac, cu punctajele aferente (altele decât la celelalte evaluări); aceasta servește la concursuri pe post, abilitare, dar și la Școala Doctorală, pentru a solicita an de an locuri de doctorat. Ne mai evaluăm colegial și între noi (fiecare e evaluat o dată la trei ani), asistând la cursuri și completând, firește, un formular, cu note.
Pe hârtie, suntem evaluați și răsevaluați. Doar în cărțile și în articolele publicate nu se uită nimeni. Pot fi bullshit, nu contează, dacă ies cifrele și scorurile în evaluări și în fișe și pe platforme. Puțin contează că ai niște contribuții reale, că ai scos cu adevărat ceva la lumină, că te ia lumea în seamă, sau că ești capabil să scrii ceva agreabil și inteligent într-o limbă străină sau măcar în română. Esența e să faci punctajele la raportări.
Să nu credeți însă că unul care nu publică nimic și chiulește de la ore poate fi dat afară. Să nu credeți nici că unul care publică pe rupte și face cercetare reală, adică pe surse și în laborator, nu blabla, primește ceva în plus, sau e scutit de o parte din cursuri, ca să se dedice cercetării. Nu. Raportările și evaluările nu au niciun efect, decât că periodic ni se cere tuturor să facem mai multe ore, sau să publicăm și mai mult, sau să mai facem o raportare și o evaluare.
Dacă noi suntem sufocați de raportări, imaginați-vă cum sunt bieții directori de departament, prodecani, decani și prorectori, care centralizează și raportează mai departe. Și nici ei nu sunt scutiți de norma didactică, ci fac exact la fel de multe cursuri ca orice lector, conferențiar sau profesor.
În plus, ca raportările să nu devină monotone și să preluăm raportarea de la exercițiul X când ni se cere din nou la exercițiul Y, fiecare nouă raportare schimbă ordinea rubricilor, ponderea activităților. Criteriul A de la raportarea trecută devine criteriul D, iar vechiul criteriu D e înlocuit de criteriile V, W și X. Variază și perioadele: un an (academic sau calendaristic, în funcție de raportare), trei, cinci, zece, toată cariera.
Mă întreb care era calitatea predării și cercetării, cu ce competențe se alegeau studenții, sau ce publicații îndoielnice puteau avea alde Toma din Aquino sau Occam, în epoca retrogradă în care nu existau toate aceste CNATDCUri, ARACISuri, platforme, raportări, evaluări…
Slavă progresului! Ce bine că nu mai trăim în Evul Mediu!” , a scris Papahagi.
Adrian Papahagi este profesor universitar la Facultatea de Litere a UBB Cluj, specialist în literatură medievală și istoria cărții. Este doctor în filologie la Universitatea Paris IV – Sorbona și a predat în Franța și Marea Britanie. A fondat Centrul de Istorie a Cărții și Textului Medieval la UBB și a publicat numeroase lucrări științifice și ediții critice.
Papahagi vorbește fluent mai multe limbi străine (engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, latină și greacă veche) și a participat la numeroase proiecte internaționale de cercetare.
