Tata

Profesorul Iuliu Suciu, îmbrăcat în costumul său lejer, de vară, subțire, cu pălărioara albă pe cap și borsetuța de mână, coboară treptele de la etajul 3 din B1 și pornește spre Liceul Pedagogic Gheorghe Șincai. Pe drum se oprește în față la Perla, de unde-și ia ziarele. Vânzătoarea îl cunoaște de ani de zile și i le pune de o parte mereu. Ajunge la școală, servește o cafea decofeinizată și pășește în bibliotecă, unde își va petrece următoarele ore.

S-a pensionat cu cea mai mare durere în suflet. Nu că n-ar mai fi putut sau nu și-a dorit să predea, întrucât școala era, uneori, prima familie, dar a fost obligat de o nefericită împrejurare, o căzătură pe-un ochi de gheață care i-a adus o fractură de femur.

Cu operație, cu proteză și baston, profesorul continuă să meargă la Liceul Pedagogic și la Cenaclul Silvania, pe care l-a condus în ultimii 30 de ani.

Nicicând n-a fost mai necăjit că trebuie să renunțe la predat Limba și Literatura Română sau metodologie pedagogică. E un dascăl de școală veche, iar colegii săi mai tineri, scriitori, poeți,  îl consideră un fel de Domn Trandafir.

El însuși e nevoit să renunțe la ceea ce consideră că este o obligație dificilă și frumoasă, nemaipomenit de frumoasă.

Dacă azi s-ar duce la o festivitate de an școlar, ar putea vorbi ore în șir despre munca la catedră. Ar vorbi despre raționamente, sentimente, deprinderi, convingeri, idealuri, dorință, dorința de a iubi adevărul,de a urî minciuna. Ar oferi o floare fiecărui professor, fiecărui om al școlii, întrucât el îi consideră pe profesori “bijutieri ai sufletului uman”.

Le-ar spune elevilor că orice vârstă ar avea, oriunde ar fi, să se oprească pentru câteva clipe cu gândul la cei care le-au fost părinți alături de părinți și în acest fel vor înțelege mai bine de ce viața e frumoasă și vor fi ei înșiși mai buni, mai frumoși, învăluiți în haina amintirii.

Atât de mult a iubit școala.

Odată s-a întâlnit cu un fost elev de la Pedagogic, care, la rândul său, este profesor. Elevul l-a întrebat: “dacă ați fi tânăr, ați mai îmbrățișa cariera de dascăl?

El a rămas surprins de întrebare, poate pentru tonul ușor melancolic cu care a fost pusă. Înclina să creadă că substratul vizează condiția materială a dascălului. Un răspuns în acest sens l-ar fi decepționat precum l-ar fi decepționat și răspunsul tranșant, dar pe deplin adevarăt “Da!”

După câteva clipe de ezitare, profesorul Suciu i-a răspuns moromețian: “Și dacă dragoste nu e, nimic nu e ”, iar elevul a zâmbit a înțelegere.

Nicicând n-a fost atât de supărat.

Poate doar la moartea lui Nichita Stănescu, când a început să plângă și i-a dedicat următoarele versuri:

Ninge, Nichita,

ninge

Fulgii curg ca stropii de sânge,

Lacrimi ale cerului ce plânge,

Sania visului tău a pornit-o hai-hui

Și clopoțeii toți au amuțit.

Haina ți-e strâmtă, desigur ți-e frig.

Haide, Nichita, ia-mi mana și strânge

Inimă, tu nu mai plânge.

Ninge, Nichita,

tot ninge.

Nu le-a publicat niciodată. Are un sertar întreg de poezii și crede că nu sunt suficient de bune pentru a merita să apară să le vadă și alții. Profesorul își continuă cursul firesc. Necăjit, ține tot pentru el. Acasă, când se întoarce, fie de la școala, fie de la cenaclu, își așază frumos costumul în dulap și își continuă munca în bibliotecă. Citește, scrie, visează, corectează, editează.

Când obosește, se ridică greoi din scaun și merge în cameră, ostenit, în fața televizorului, unde rulează emisiuni de divertisment care nu sunt pe placul lui. Spune că sunt rezultatul unui progres ciudat al societății.

Nu le contestă, ci încearcă să le găsească un rost.

Uneori se uită inclusiv la sitcom-uri americane din anii 90 și nu înțelege râsul peste replici, râsul acela din fundal. De ce trebuie să mi se spună când să râd?, se întreabă.

Uneori adoarme în fotoliul său generos.

Iuliu Suciu a decedat pe 12 iunie 2012, la 73 de ani. A fost bunicul meu. Sau tata, căci așa i-am zis din copilărie. Cei care l-au cunoscut în afara familiei susțin că omul acesta a oferit doar generozitate. Foști elevi sau colegi îl descriu cu un aer de legendă, mai marele profesorilor, profesorul de libertate. El și-a presimțit moartea și s-a dus exact cum și-a imaginat. A reformat învățământul sălăjean, a înființat un institut teologic, un cenaclu literar pe care l-a condus 30 de ani și a coordonat și format zeci de generații de elevi, viitori profesori. O bibliotecă îi poartă numele. Un concurs de creație literară îi poartă numele. Astăzi, învățământul sălăjean merge mai departe și datorită lui.

Firul de aur din balast

Scriitorul Viorel Tăutan spune că Iuliu Suciu era “un prieten care știa să pună pace, să facă să se anuleze orice încercări de conflict între frați, între prieteni. Marcel Lucaciu, poet, a fost unul dintre cei mai apropiați confidenți ai săi. “Dovedea mult altruism prin această continuiă activitate de cenaclu. S-a preocupat prea puțin de propria lui creație și s-a dedicat descoperirii talentelor, noilor creatori. Borges și-a imaginat paradisul, profesorul Suciu a trăit în el. Acest paradis este biblioteca lui, în care a adunat o viață întreagă cărți, a citit, a scris, a conspectat. Păstrând proporțiile, dacă Junimea a avut un Maiorescu, și Silvania îl are pe Iuliu Suciu. A fost un critic de generație, de opinie, un om care știa să descopere firul de aur în noianul de balast.”

Așa l-am cunoscut eu

Biblioteca pe care a strâns-o și-a îngrijit-o numără peste 4000 de volume. Din când în când scoteam împreună toate cărțile, le ștergeam de praf și le rearanjam.

Lucrările lui Mihai Eminescu erau neprețuite. Putea să renunțe la orice autor, la orice volum, dar niciodată la Eminescu.

L-a iubit pe Eminescu mai mult decât pe Nichita Stănescu.

În considera un geniu absolut, unul care se naște o singură dată în toată existența unui popor. Și noi toți ar fi trebuit să ne simțim binecuvîntați că îl avem pe Eminescu.

Lucrările sale, toate, stau și astăzi la loc de cinste în bibliotecă. Încăperea e neschimbată, biroul său vechi păstrează și acum diverse însemnări ale sale, inclusiv poezii scrise din vremea adolescenței. Cu scrisul său de medicinist, cu corecturi peste corecturi, cu pete de cerneală pe hârtii îngălbenite de vreme. Tot pe birou e un casetofon la care asculta mai mereu muzică clasică. Handel și Mozzart de cele mai multe ori.

Când nu asculta muzică, asculta teatrul radiofonic.

Pixurile și stilouriole sale există și acum, la fel ca și albumele cu mănăstirile Moldovei, pe care mi le-a prezentat când aveam vreo 6-7 ani.

Tot cam pe-atunci citeam împreună Luceafărul, Seară de seară, înainte de culcare. Atât de mult, încât am ajuns să-l știu pe de rost.

Odată, într-o dimineață, m-a luat cu el la școală și m-a dus în fața unei clase la care preda, invitându-mă să recit Luceafărul. M-a oprit pe la jumătate când toți elevii aplaudau. E una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le-am păstrat.

Nu m-a obligat niciodată să învăț pe de rost ceva. Citeam cu plăcere, îți transmitea mereu o stare de bine cu calmul său neverosimil. Spunea că orice rău s-ar întâmpla pe lumea asta, un vers sau o carte au puterea de a schimba răul în bine.

Când era necăjit, se ascundea și mai mult în literatură. Nu ridica niciodată tonul, nu se exterioriza, nu certa pe nimeni. Dacă făceai un rahat, nu-ți spunea nimic rău, te încuraja cu blândețe, iar apoi intrai în pământ de rușine și-ți venea să fugi în lume să nu mai dai ochii cu el, știind că ai reușit cumva să superi un om atât de bun.

Prin liceu am luat un patru la ceva simulare de bac.

Nici nu ajunsesem bine acasă și diriginta Popovici sunase deja, pe fix, să-i spună, cumva, că l-am făcut de rușine. Nu m-a certat deloc. M-a așteptat cu basmele lui Petre Ispirescu în bibliotecă și-am citit împreună.

Spunea că viața poate fi un basm.

La Română n-am învățat nimic pentru Bac. Citeam, în schimb, toate romanele din programa școlară. Nici temele nu mi le făceam. Din când în când deschidea ușor ușa de la bibliotecă să vadă ce fac. Dacă mă vedea că simulam vreo temă, fiindcă își dădea seama, se scuza că mă deranjează. Dacă eram cu o carte în mână, zâmbea.

La un moment dat, când se apropia examenul de bacalaureat, eram pe hol și-n bucătărie era bunica, maică-mea, taică-meo și el. – Ce ne facem cu el, că nu învață nimic. Dacă nu-și ia Bacul?

Se va descurca, le-a spus el. 9.50 am luat la BAC. Niciodată n-am înțeles toată încrederea pe care a putut-o avea în mine. În oameni, în general.

Înainte de-a merge la Colegiul Național Silvania, liceul pe care l-am absolvit, acasă mi se spunea să merg la Gheorghe Șincai, acolo unde el era director. N-a ținut neapărat să merg, ca nu cumva să se interpreteze că m-ar ajuta sau că aș fi privilegiat. Când a insistat cineva să mă ia la Pedagogic, să mă supravegheze și să mă ajute, la nevoie, cu note sau cu alte lucruri, nici n-a vrut să audă de așa ceva.

-Acolo unde va merge, se va descurca. Iar dacă nu o va face, atunci va învăța mai bine și tot se va descurca. O va face singur. Să nu mai îmi spui așa ceva niciodată.

În schimb, când cineva l-a rugat să-i primească copilul exmatriculat de la un alt liceu într-un moment în care nimeni nu îl accepta, el n-a stat pe gânduri. ”Oricine merită a doua șansă”. Elevul a terminat cu brio liceul, și-a luat bacul, a urmat o facultate, astăzi e în SUA și lucrează în inginerie informatică.

Altădată, vecinul de la etajul patru care tot se chinuia, săracul, să scrie, i-a adus în fața ușii vreo 50 de pagini bătute la o mașină de scris. Zicea că a scris o nuvelă fantastică. “Domnule Suciu, vă rog tare mult să vă uitați peste și să-mi spuneți părerea dumneavoastră. Când aveți timp.” Nu l-a refuzat. A doua zi, când vecinul “scriitor”a bătut din nou la ușă, el nu i-a zis că-i cea mai proastă lucrare pe care a citit-o în toată viața, ci i-a spus că ar avea nevoie de mai mult exercițiu și de mai multă lectură, oferindu-se să-i împrumute câțiva autori români.

Un alt elev este Andrei. În liceu era un terchea-berchea. Cam pierdevară. Trecea greu anul și mai mereu era amenințat cu corigența. Când era vremea Bacului, Andrei avea nevoie de notă mare la română. Profesorul i-a spus franc: te rog eu pune mâna și învață fiindcă nu te pot ajuta dacă tu nu te ajuți pe tine.

Elevul s-a străduit și-a luat un 8, suficient să fie încheiat la Română. Nu știu dacă l-a meritat, dar știu sigur că profesorul a apreciat strădania elevului. Dacă te vedea că încerci, erai cu un pas înaintea tuturor.

Mi-a spus că orice elev are ceva bun în el și trebuie ajutat și încurajat. Cu Andrei m-am revăzut în mai multe ocazii, fie în Zalău, fie în Cluj. Prima întrebare pe care mi-o adresa era : “Ce face bunicul, e bine?”.

Ani de zile când ne vedeam mă întreba de el și-mi spunea că-i cel mai “bun om pe care l-am cunoscut vreodată.”

Înmormântarea mi-o amintesc ca prin vis. Am ajuns la capelă și-am văzut o mare de oameni, cum nu mai văzusem niciodată și-un sobor format din vreo 12 preoți.

Nu știu dacă i-ar fi plăcut atâta ostentație, cunoscându-i felul simplu de a fi și modestia. Probabil s-ar fi bucurat știind că printre oameni se află foști elevi de-ai săi, colegi, profesori și familia.

Și-au fost toți din cei enumerați mai sus. Foarte multă lume. Ziarele locale titrau că a murit Seniorul, Patriarhul Culturii sălăjene și câte și mai câte epitete. Nu i-ar fi plăcut nici asta, oricâtă intenție de bine să fi existat în condeiul celor ce i-au dedicat pagini întregi.

Nu-mi vine nici acum să cred și nu mă pot împăca nici astăzi cu gândul că el nu mai este. Pentru că ar fi avut atât de multe de oferit tuturor. Un izvor de bunăvoință, de bunătate pură, de generozitate.

Nu ne-am spus niciodată vorbe dulci și patetice. Mie, dar și lui, ni se părea oarecum forțat. În schimb mă întâmpina negreșit cu: “Bibicule, ai sosit, în sfârșit!”, când veneam acasă în timpul studenției. Ce dovadă de iubire mai mare poate exista?

Fiecare Crăciun îl petreceam alături de el. Făceam bradul împreună. El m-a învățat să înot. M-a dus în toate concediile pe care le-a avut. Mi-a mai spus că respectul ți-l pierzi o singură dată deși îl câștigi într-o viață de om. Orice aș fi făcut, tot m-ar fi iubit. Necondiționat. Așa era el. Nu aștepta nimic și, în schimb, oferea totul.

Ultima data am vorbit cu el la telefon destul de scurt și l-am cam repezit. Mă întreba ce-am mai scris, cum mai e pe la job, ce-am mai făcut și știu c-am răspuns monosilabic, cu bine, da, o să vin, ne vedem.

Apoi mi-a sunat telefonul pe la cinci dimineața și mi-am dat seama imediat că s-a întâmplat o nenorocire.

– A căzut tata în Bibliotecă, mi-a zis taică-meo. Și-atunci am știut. Pur și simplu. Și nici n-am mai întrebat nimic.

Mi-am adus aminte că-mi spunea – citând din Sartre – când se simțea rău că va muri în Bibliotecă și că nu există o despărțire mai înălțătoare de lumea asta. Era o după-masă obișnuită și lucra la biroul său la o antologie de scriitori sălăjeni, partea a II-a, când i s-a făcut rău.

Nu ne-am mai văzut niciodată.

Pe 12 iunie a murit, iar pe 15 iunie, dată care coincide cu moartea lui Mihai Eminescu, a fost înmormântat.

Odată cu el s-a dus o lume.

Un gând bun pentru toată lumea, la început de 2019. La mulți ani și multă sănătate tuturor. Iubiți, fiți generoși și mai buni, fiindcă “suntem dreptunghiulare ecusoane pe pieptul unui veac de lut și nicicând atâtea Vezuvii n-au clocotit ca acum, deasupra unui Pompei nebun. Nicicând setea de scrum n-a fost mai vicleană, speranța mai fana.”

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.