Închide

Sediu nou în Gherla pentru pompierii din Cluj, mâine se deschide punctul de lucru din oraș

Actualitate by Actual de Cluj - mai 03, 2022 0 94

Sediu nou în Gherla pentru pompierii din Cluj, mâine se deschide punctul de lucru din oraș.

Punctul de lucru Gherla din cadrul Inspectoratului pentru Situații ”Avram Iancu” al județului Cluj se deschide mâine la ora 10 cu o ceremonie, la care participă prefectul județului Cluj, Irina Munteanu, primarul din Gherla Ovidiu Drăgan și inspectorul șef al ISU Cluj, general de brigadă Ion Moldovan. Noul punct de lucru funcționează pe strada Victoriei din oraș.

Câteva fragmente din istoria pompierilor din Cluj, în general, și a celor din Gherla în special, ce datează încă din vremea imperiului roman așa cum apar în monografia Inspectoratului pentru Situații de Urgență ”Avram Iancu” din Cluj:

În complexa organizare a vieţii comunitare urbane romane, prevenirea şi stingerea incendiilor intra în competenţa aşa-numitului collegium fabrum (colegiu al meseriaşilor), care era organizat paramilitar în primul rând în vederea îndeplinirii eficiente a acestei importante atribuţii. La Napoca, Potaissa, ca importante centre urbane, la Gilău, Gherla, Căşei, centre militare cu aşezările civile
aferente sau la fermele rurale (ex. Chinteni), au existat formele de organizare de luptă împotriva incendiilor întâlnite în toată lumea romană. La Apullum (Alba  Iulia) a fost atestată existenţa unui collegium centonarium – de la centona (pătură udată), fapt ce evidenţiază una dintre tehnicile folosite în epocă în lupta cu focul. [Radu Ardevan, «Viaţa municipală în Dacia romană », Timişoara, 1998, p. 279- 280];

Existenţa acestor aşezări militare sau civile, cu tot ce presupuneau ele (locuinţe, ateliere diferite ce utilizau focul, acareturi, fortificaţii din lemn, depozite de alimente şi furaje, etc.) au pus probleme de prevenire şi stingere a incendiilor provocate fie de descărcări electrice, deci accidentale, fie de neglijenţa în mânuirea focului. Fiecare garnizoană avea obligaţia de a asigura paza şi supravegherea focului şi a locurilor în care acesta era folosit pentru pregătirea hranei, prelucrarea fierului, olărit ş.a. Comandanţii iau măsuri drastice de prevenire a incendiilor, instruind soldaţii în acest sens şi organizând controale riguroase pe această linie, acţiuni la care erau chemaţi să participe fiecare cetăţean roman, civil sau militar. Conducerile administrative, edilii cetăţenilor, aveau în vedere această activitate, precum şi pe aceea de stingere a incendiilor, aşa încât să fie asigurate în permanenţă mijloacele de acţiune devenite tradiţionale: vasul cu apă, cazmaua, cârligul, furca, etc. Vetrele de foc ale cărămidarilor, fierarilor şi olarilor aflate pe teritoriul garnizoanelor respective erau obligatoriu înconjurate cu sanţuri pentru a limita eventuala extindere a focului spre construcţiile învecinate (I. Chifor, «Monografia oraşului Gherla »). În timpul zilei, se dădea alarma îndată ce era observată o trâmbă de fum, probabil prin strigăte. Noaptea, supravegherea o făceau paznici puşi sub ordinele edililor. Aceşti paznici se numeau “nocturni” sau
“nocturnali”, după cum o atestă inscripţia de pe altarul votiv descoperit la Gherla, închinat NOCTURNILOR – “IN ONORE NOCTURNOR (UM) şi datat în anul 216, d. Hr. (piesa se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie – Bucureşti). O inscriptie complementară celei de mai sus, a fost publicată şi în «Anuarul Liceului “Petru Maior” din Gherla », an IX, 1927-1928. (Radu Ardevan,
“Combaterea incendiilor în Dacia romană”, în vol. “ Pagini din istoria pompierilor“, Filiala Arhivelor Statului, Cluj, 1978 şi I. Chifor, «Monografia oraşului Gherla»).

În privinţa înzestrării tehnice specifice a pompierului roman, uneltele de bază rămâneau securea (dolabra), scara şi găleata, un rol important avându-l păturile ude (centones) folosite pentru înăbuşirea flăcărilor. Tot pentru alarmare, obştea din oraşul Gherla avea un regulament foarte precis, semnalul de alarmă fiind dat de clopotul bisericii sau prin strigăte. Toţi bărbaţii sănătoşi erau obligaţi ca, la auzul semnalului, să se îndrepte în direcţia respectivă cu uneltele adecvate stingerii incendiilor. («Monografia oraşului liber regesc Gherla» în Szongoff-Kristof, vol. 1, 1901, pag. 12).

Un moment istoric deosebit l-a constituit acela al aşezării armenilor în vatra oraşului Gherla. Aceştia, după expulzarea lor din Bistriţa, cu averile, mărfurile şi bunurile mobiliare pe care le deţineau, şi care trebuiau apărate de distrugeri, au considerat că se impuneau noi şi severe măsuri pentru apărarea aşezării împotriva incendiilor. Veneau şi cu o experienţă considerabilă dobândită în locul de plecare. Fiecare membru al comunităţii avea sarcina să vegheze şi să ia măsuri de prevenire, iar în caz de izbucnire a unui incendiu, să participe cu unelte şi vase cu apă la stingere. Clădirile cele mai înalte trebuiau prevăzute cu turn care să depăşească înălţimea acoperişurilor, de unde să poată fi observat oraşul şi împrejurimile, dându-se alarma în caz de incendiu. Semnalizarea incendiilor se
făcea ziua cu fanioane roşii şi negre, iar noaptea cu felinare care aveau sticla vopsită în roşu, la care se adăugau semnalele prin clopot sau strigăte. Toţi proprietarii de imobile erau obligaţi de a avea vase mari cu apă şi unelte trebuitoare stingerii focurilor ce ar fi putut pune în pericol avutul lor şi al comunităţii.

Una dintre hotărârile primului consiliu armenesc din Gherla, din 1714, era şi aceea după care unul din funcţionarii din conducere, pe lângă controlul de prevenire a incendiilor şi luarea măsurilor de înlăturare a pericolelor, avea şi obligaţia de a face şi instructaje specifice şi de a conduce acţiunile de intervenţie.
În scurt timp, la 1 mai 1717, a fost organizată de comunitatea armenească o echipă de pompieri voluntari care, pe lângă obligaţiile cotidiene obişnuite, aveau în preocupările lor şi supravegherea, prevenirea şi stingerea incendiilor, activitate considerată ca un act filantropic de ajutorare a aproapelui. Între atribuţiile lor intra, în zilele de târg, şi supravegherea tarabelor cu mâncăruri calde, acolo unde focul reprezenta sursa unor potenţiale pericole.

În “Regulamentul ficiorilor de armeni” datat 1728, se prevedea printre altele ca, în caz de nevoie, fiecare dintre ei trebuie să sară în ajutorul celor în primejdie, să stingă focul sau, la inundaţii, să oprească sau să limiteze efectele apelor ieşite din matcă. Marea lor datorie de onoare era să salveze viaţa celor ameninţaţi chiar cu preţul vieţii.

Cei care formau echipa de pompieri civili voluntari («tuzőltăii») erau instruiţi în şedinţe periodice, erau dotaţi cu cele necesare intervenţiei, având sarcini concrete şi precise pentru stingerea incendiilor sau pentru modul de acţiune în cazul altor sinistre. Ei erau recrutaţi din rândul elementelor sănătoase şi dornice de a participa la acest act de mare semnificaţie umană şi obştească, cu o comportare exemplară, stimaţi şi respectaţi în rândul comunităţii. Orăşenii erau obligaţi să le dea ascultare, să se supună cerinţelor impuse de ei, atât în activitatea de prevenire, cât şi, mai ales în timpul intervenţiilor. Echipa de pompieri era supusă controalelor făcute de oficialităţile oraşului, care îi puteau destitui în caz de abateri. Faptul în sine aducea, pentru cel în cauză, o drastică scădere a prestigiului personal în faţa concetăţenilor.

Alături de toate aceste elemente, se simţea şi nevoia elaborării unui regulament specific pompierilor voluntari, regulament care a apărut în Gherla în toamna anului 1728, după ce, cu toate măsurile luate, în ziua de 20 iulie a acelui an a izbucnit unul dintre cele mai devastatoare incendii de la invaziile turcilor şi tătarilor, atunci fiind distrusă o mare parte a oraşului. În regulament era prevăzută reorganizarea formaţiei de pompieri ori de câte ori era nevoie, precis stipulate sarcinile pompierilor şi ale locuitorilor oraşului, obligativitatea măsurilor de prevenire şi de stingere a incendiilor fiind generală. Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unei comisii permanente în cadrul Consiliului oraşului, însărcinată cu luarea de măsuri în situaţiile izbucnirii de incendii, dar şi în acelea ale revărsării apelor asupra câmpurilor agricole şi a zonei orăşeneşti propriu-zise. Regulamentul stipula şi dotarea formaţiei cu necesarul de instrumente specifice: scări scurte şi lungi care, la nevoie, se puteau îmbina între ele, frânghii, securi şi topoare, ciocane, fierăstraie, cleşti, cârlige, cazmale, centuri şi brâie specifice, căşti din tablă, puşcă mică şi puşcă mare cu apă (pompe manuale), furtun de alamă, iar mai târziu din talpă de piele, aduse cu mari sacrificii de la fabricile de pompe de incendiu din Viena, Budapesta şi Sibiu.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu