Închide

Paliație pe timp de pandemie. „Îi chemăm pe cei din familie când se apropie finalul. Își iau rămas bun și rămâne liniștea”

ReportajSănătateSocialTop News by Catalin Suciu - apr. 11, 2020 1 3943

Ce înseamnă epidemia pentru un centru de Paliație? În Cluj funcționează din 2012 centrul de îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie, pe strada Fabricii de Zahăr. Aici vin oameni aflați la finalul vieții.

„Vin să treacă demni dincolo, pe cât posibil fără dureri și împăcați”, povestește preotul-medic Bogdan Chiorean, cel care conduce centrul.

*În plină epidemie în România, aparținătorii celor bolnavi suferă cel mai mult. Fiindcă acum, în această perioadă, nu se mai pot duce la cei dragi așa cum o făceau. Accesul vizitatorilor e limitat și aici.

*Un medic aflat la centru încă de la deschidere spune că situația e „dramatică și inumană.

În plină epidemie de Covid 19, familiile celor bolnavi nu mai pot ajunge la centru, decât în condiții excepționale. Asta însemnând semnele aproprerii inevitabilei despărțiri. Fiind epidemie, măsurile de prevenție s-au aplicat și aici, iar accesul aparținătorilor este limitat. Unii au preferat să își externeze muribunzii și să-i ducă acasă, să-și petreacă împreună ultimele zile. Cei mai mulți i-au lăsat la centru, fiindcă „au parte de ingrijire, nu îi doare, iar acasă, când am fost, chemam salvarea la două zile din pricina durerilor insuportabile. Salvarea venea și pleca, iar tata mă întreba de ce nu îi face nimeni nimic”, povestește doamna Nicoleta. Tatăl său este la centrul Sfântul Nectarie. Acum îl aude fie la telefon, fie sună la centru și întreabă cum se simte. „E foarte greu, dar eu înțeleg situația, atât cât se poate, dacă mai ceva de înțeles pe lumea asta.”

Medicul Teodor Tudoran, specialist în îngrijiri paliative de peste 30 de ani, care lucrează la Centrul Sfântul Nectarie încă de la deschidere, apreciază situația ca fiind dramatică.

„E limitat accesul fiindcă avem nenorocirea aceasta cu virusul. Nu ne-am întrerupt activitatea, dar ne-am gândit la pacienți, în primul rând. Ei pot avea dureri necontrolate foarte puternice, simptome foarte grele pe care le duc la sfârșit de viață. De asta am continuat să lucrăm. Din acest motiv s-a limitat accesul aparținătorilor. Dacă noi intrăm în carantină sau autoizolare, dacă ne infectăm, cine ne ia locul? Că nu e cine. Și-atunci se închide centrul. S-au redus vizitele, deși nu mi se pare deloc uman. Eu, personal, mă simt foarte frustrat. Misiunea mea este calitatea vieții pe care bolnavii o au pe final, când intervine o suferință severă, când apare diagnosticul amenințător și misiunea mea este și suportul pentru familie. Am un sentiment cumplit de durere când îi închid poarta cuiva în față. Mă pun în locul lor. Mă gândesc că poate fi mama acolo, mama pe care nu pot s-o mai văd. E cumplit pentru familii. Pentru noi la fel”, spune doctorul.

Și totuși, familiile mai apucă să-și mai vadă apropiații?

„Da. Le mai fac și eu bilete de voie, merg împreună cu ei pe secție, dar mai puțin. La final sunt chemați, când apar anumite semne. Sunt chemați să-și ia rămas bun.”

Preotul medic Bogdan-Chiorean spune că:

„Am fost nevoiți să luăm măsuri de precauție, nu știu cât vom funcționa. La cum se răspândește virusul îl puteam avea oricare fără să știm. Momentan nu avem probleme. Am pus colegii să lucreze în echipe, să nu se vadă unii cu alții o lună întreagă. Avem materiale tehnico-sanitare și din păcate am fost nevoiți să luăm și această decizie de limitare a accesului aparținătorilor. Asta este cea mai dificilă fiindcă unul dintre principiile de bază ale îngrijirii paliative este să integrezi familia în echipa de îngrijire. Iar acum familia nu mai poate veni cum venea. Ieri, de exemplu, era o liniște apăsătoare în centru. Fără mișcare, cum nu sunt aparțintători. În două-trei saloane oamenii își porniseră muzica la maximum, pe un post specific. Au nevoie să audă mereu ceva. Mergem și noi pe la ei, merg medicii, asistentele, încercăm să acoperim acest gol imens. Unii primesc pachete de acasă. Mănâncă foarte puțin, câteva linguri, dar au preferințe de care se bucură. Îi întrebăm dacă le putem aduce ceva. O persoană a spus că dorește mămăligă cu brânză. Ei asociază lucrurile acestea cu familia. Familia este familie, eu înțeleg foarte bine.”

Dar cum îi văd acum pe cei dragi?, îl întreb pe părintele Chiorean.

„Îi chemăm pe cei din familie la cei terminali atunci când se apropie finalul și merge fiecare și își ia rămas bun cu o jumătate de oră înainte. De obicei încercăm să urmărim semnele. E dureros. Vin, își iau rămas bun și rămâne liniștea. Observ că toată atenția lumii este acum concentrată pe această epidemie. Vă spun ceva: starea terminală surclasează epidemia. Nu e nimic pus pe pauză”, răspunde preotul.

Și preotul-medic Bogdan Chiorean este la centrul paliativ încă de la inaugurare, din 2012. Spune că pe cei mai mulți pacienți îi ține minte și îi asociază cu diverse întâmplări. Unele neverosimile.  „Era domnul Aurel. L-am văzut pe hol, era foarte bine, umbla, mergea,părea bine din punct de vedere clinic. A venit și mi-a spus așa:

<<-Părinte, uitați, vă căutam căci am o mare rugăminte la Dumneavoastră!>>

-Spuneți-mi.

<<-Aș vrea să mă împărtășiți că azi plec.>>

-Vă externați?

<<-Nu părinte, plec dincolo.>>

-Ei, domnul Aurel, uitați, eu vin de dimineață, mâine e vineri și vă împărtășesc că facem și slujba.Nu trebuie să vă gândiți așa. Poate plec eu înaintea dumneavoastră.

<<-Nu,nu, vă rog eu. E prea târziu.>>

L-am împărtășit, am plecat, iar când am revenit Centrul de Paliație, l-am căutat din nou, dar mi s-a spus că a murit la ora 17:00 în aceeași zi. Sunt anumite lucruri peste puterea noastră umană de înțelegere.”

Părintele completează: „În urmă cu mai mulți când m-am apucat să citesc diverse studii despre paliație. Am zis atunci că occidentalii sunt ei mai sensibili de felul lor, căci acolo ei atrăgeau atenția cât de dificil este ca personal medical, auxiliar și așa mai departe, să rămâi să lucrezi în acest domeniu. Ei bine, efectele există, iar presiunea este extraordinară. Din acest motiv sunt oameni care renunță să mai lucreze în acest domeniu. Orice pregătire ai avea, tu ești învățat să lupți pentru sănătate, pentru viață. Aici nu vezi sănătate și viață și riști să vezi fiecare caz ca pe un eșec. Dar medicina nu e numai despre vindecare, ci și despre îngrijire, să-i faci unui om suportabile ultimele zile. E suferința mare. Eu mi-i amintesc pe cei mai mulți care au fost la noi. Uneori ne amintim între colegi, stăm de vorbă, ne mai vedem cu familiile. Pe cei pe care i-am întâlnit, fiindcă pe unii nici nu am apucat să îi văd. Cea mai scurtă ședere în centru a fost de două minute. Dar îi percep pe toți ca pe niște oameni.  Seneca a spus că <<fiecare om, oricât de bătrân ar fi, tot mai merită o zi de viață.>> Așa și este, dar sunt și oameni foarte tineri pe care-i vezi că mor. E cumplit. Dar sunt oameni, iar finalul, oricât de dureros sună și oricât de groaznic sună, e parte din firescul vieții. Eu nu am răspuns la toate lucrurile, deși sunt preot. Nu îi pot spune unui bolnav că boala face parte din firescul lucrurilor, mi se pare inept. Încer să fiu lângă ei, lângă toți. Și să mi-i amintesc pe toți.

Oamenii nu sunt niște cifre. Am fost chiar la o clinică universitară din Cluj și-am auzit pe cineva spunând în felul următor: „știți de melanomul ăla din salonul 8?”. Vă dați seama încotro ne îndreptăm?  Asta e o dramă a  medicinii contemporane, fiindcă din lipsă de timp uneori devenim toți niște cifre. „Melanomul din 8”. Nu avea nume, nu avea nimic, era doar boala și-o cifră.  Ne mai lipsește acum să avem fiecare un cod de bare pe care să îl scanăm. Atât de trist este. Plus că facem medicină defensivă, iar lucrul acesta se vede cel mai clar la rezidențiat. Tot mai puțini își aleg specializări precum neorochirugia, anestezie și terapie intensivă. În schimb, își aleg ceva drăguț, frumos, fără riscuri, însă patologiile sunt variate. În curând nu vom mai avea specialiști fiindcă practicăm această medicină defensivă, alegând calea ușoară: să nu fiu reclamat, să nu am control, să fiu acoperit în cabinetul meu. Eu voi spune acum ceva îndrăzneț, ceva ce poate părea controversat. Dacă poate fi găsită o parte bună a acestei epidemii, este că ne oferă șansa să ne reconsiderăm prioritățile în viață. Ce contează cu adevărat pentru fiecare, cum trebuie să ne comportăm unii cu alții, ce fel de nereguli sunt în spitalele noastre. Acum apar oamenii. Acum ies la suprafață toți oamenii așa cum sunt ei. „

REPORTAJ Maica Mavra, îngerul sufletelor rătăcite

Un comentariu

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.