„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem și să ne ceară să facem grădiniță sau creșă?!”, zice un „investitor” la o şedinţă a Comisiei de Urbanism Cluj-Napoca, în care se discută un proiect propus în extensiile oraşului. Mai pe larg despre cum se negociază proiectele la Urbanism:

VIDEO Urbanizarea și profitul. Șantajul emoțional pune la pământ politica palidă a Primăriei de a face urbanism pentru oameni în extensiile orașului

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?”

?!

De aceea avem noi oraşul pe care îl avem. Pentru că aceasta nu e doar vorba unui „dezvoltator imobiliar” (e plin de „dezvoltatori” în raiul imobiliar Cluj-Napoca), ci e vocea unei întregi turme de „dezvoltatori imobiliari”. Asta e gândirea. Şi dacă aceasta ar fi doar atitudinea unor aşa zişi investitori, încă nu ar fi atât de rău. Problema următoare este că atitudinea aceasta se acceptă, avizele vin şi oraşul se conturează pe baza acestor principii. Nu e rău să faci blocuri şi nici să faci profit. De apartamente e nevoie şi da, afacerile se fac pentru profit. Nu e nimic incorect aici. Incorect e însă atunci când toţi sunt mari biznismeni şi ar face profit pe seama unui întreg oraş, care suferă de lipsă de infrastructură şi servicii şi, în loc să respecte reguli, vin cu atitudini gen „ni s-a zis că ni se aprobă” sau „de ce să facem creşă?”. Ăăăă… pentru că e nevoie? Pentru că avem nişte reguli? Pentru că da, afacerile se fac pentru profit, dar respectând legi, regulamentele, poate chiar şi nevoile cumpărătorilor, iar urbanismul nu e doar o vorbă de folosit în întrunirile arhitecţilor, ci exact suma de reguli şi principii după care poţi face un oraş civilizat.

Din aceeaşi şedinţă CTATU: „o mamă cu teren în proiect, a intervenit în fața Comisiei și a spus că a cumpărat proprietatea acum 5 ani cu intenția să își facă o casă de locuit, dar că, de atunci, Primăria tot le cere fie să cedeze teren, fie să mute parcelele, iar copiii ei cu care locuiește la bunici în cartierul Între Lacuri și pe care îi duce la grădiniță privată în Grigorescu cu 1700 lei pe lună, o tot întreabă când se vor muta la casa lor. Ea a mai spus că e aberant ca pentru 90 de case Primăria să ceară teren pentru creșă/grădiniță”.

Aşadar e… aberant ca un proiect de 4 ha într-o zonă unde nu prea sunt servicii să aibă o creşă ori o grădiniţă. Asta zice o mamă care traversează oraşul ca să îşi ducă copiii la creşă (privată) dintr-un cartier în altul.  Într-un oraş în care aproape 1000 de copii  au rămas în afara sistemului public de creșe administrate de Primărie.

Şi e doar un exemplu din multe, fiindcă dacă ar fi doar unul oraşul nu ar arăta aşa cum arată. Cartiere întregi s-au extins fără trotuare, fără spaţii verzi amenajate, fără parcuri, grădiniţe şi magazine, pentru că, vorba aia, cum să nu construieşti ce vrei? Deşi teoretic există reguli şi procente de respectat, în realitatea nu prea mai găseşti nici procentele de spaţii verzi din planşe, nici oamenii bucuroşi, nici copiii cu baloane din randările arhitecţilor.

Nişte prieteni recent întorşi dintr-un mare oraş spaniol îmi povesteau recent cât de impresionaţi au venit acasă de acolo. „E un oraş pentru familii”, a fost prima frază când au început să povestească impresii. Au parcuri la fiecare pas, dai de staţia de metro imediat ce ieşi din aeroport, au trotuare şi rampe pentru cărucioare. Adică e un oraş nu doar pentru familii, aş adăuga, ci pur şi simplu pentru oameni. Ceea ce oriunde în lume face parte din existenţa civilizată la noi e motiv de uimire. Pentru că la noi copiii merg cu bicicletele lor mici pe mijlocul drumului, fiindcă cei care au construit o întreagă stradă nouă de case nu s-au gândit să lase loc de un spaţiu de joacă pentru copii, de un trotuar, de o suprafaţă care să fie altceva decât blocuri ce se vând cu sume fabuloase pe metru pătrat. Au mai făcut parcări preţioase, dar la suprafaţă, că, vorba aia, de ce să faci costisitoare parcări subterane şi să laşi un pic de verde în faţa blocului, când poţi foarte bine să torni betoane peste tot şi ieşi mai ieftin? Nu înţeleg cum aceşti proprietari de terenuri nu pot să se gândească că dacă ar construi ceva decent, cu servicii şi un părculeţ, ar fi chiar în favoarea lor, a locatarilor de acolo, a tuturor.

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?”

Şi aici ar trebui să intervină administraţia. Pentru că nu poţi să te aştepţi ca marii dezvoltatori imobiliari pregătiţi să pună repede de un P+3 pe orice pătrăţel liber de oraş să gândească integrat ori să să se grăbească să construiască decent şi civilizat. Dar de aia există reguli. Pentru ca până şi „dezvoltatorii” cei mai zgârciţi să lase un pic de verde între blocuri, pentru ca oraşul să arate cât de cât decent. Pentru oameni. Dar pentru asta ai nevoie de o administraţie deşteaptă, de oameni bine pregătiţi în funcţii-cheie, de funcţionari care să respecte (doar) regulile şi de şefi de administraţie care să nu cedeze cu un discurs populist atunci când un cetăţean votant vine cu un discurs de genul „aprobaţi proiectul, fiindcă eu am copii”. Ghici ce? Mai există şi alţi oameni care au copii şi alţii care nu au copii şi, culmea, toţi au dreptul să trăiască într-un oraş civilizat. Iar pentru ca asta să se întâmple, orice proiect ar trebui să respecte nişte reguli şi să aducă mai mult decât blocuri noi în oraş. Dar, pe de altă parte, e la fel de adevărat că la noi nici cetăţenii nu sunt dispuşi să cedeze ceva, orice, ca să fie mai bine pentru toată lumea. Iar asta se vede ori de câte ori un proiect „ameninţă” să îi afecteze: poate fi vorba de un parking de cartier, ca să se desfiinţeze garaje şi să se mai creeze spaţiu (ok, să se facă, dar nu lângă mine, ci lângă vecinul), când să se lanseze masterplan de cartier (ok, să se facă PUZ cu tot cu servicii, dar eu? eu ce pot construi ca să îmi fie bine?), când un proiect are în plan un magazin (eu, ca vecin de proiect, nu vreau să se facă acolo magazin, fiindcă EU nu am nevoie de magazin). Şi chiar şi atunci când un dezvoltator imobiliar e pregătit să lase loc de un părculeţ în proiect, acela musai trebuie să fie… privat, până când un arhitect din Comisia de Urbanism atrage atenţia că un spaţiu public adăugat merită deschis comunităţii.  Când cedezi tu ceva mic de la tine, faci mai mult loc pentru toată lumea, nu? Adică un trai mai bun pentru oraş şi pentru tine. Mai apar într-adevăr câteva voci în CTATU care au astfel de idei revoluţionare (la noi sunt „revoluţionare”, nu fireşti), dar, oricum, comisia e „consultativă”.

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?” De mult nu am auzit o frază care să sintetizeze mai bine Noul Cluj, acela cu care ne tot lăudăm noi că ar fi de cinci stele.

Doar un mic exemplu:

FOTO Calitatea vieţii. „Noul Cluj”, fără parcuri şi trotuare

Precizare. Nu susţin aici că primăria ar trebui să ia pur şi simplu terenuri de la privaţi ca să îşi îndeplinească planurile; discuţia face referire doar la ideea că dezvoltatorii privaţi ar trebui să fie dispuşi din start să respecte reguli: retrageri ale clădirilor, înălţimi, procente de spaţii verzi, specificul zonei – dacă e zonă care, conform PUG, trebuie să includă şi servicii, atunci proiectul să includă servicii. Iar aceste servicii pot fi de interes public, dar care să genereze profit: magazine private, creşe private, spaţii de farmacii, birouri de închiriat. Cât despre ce are de făcut primăria pentru infrastructură şi exproprieri, aici e altă discuţie, de care e încă loc…

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.