Închide

Din Germania, după 30 de ani. „Revoluția ne-a distrus toată familia, ne-a destrămat-o. Eu mi-am salvat copiii!”

ReportajSocialTop News by Catalin Suciu - nov. 25, 2019 3 19136

Iulia Ottmann (60 de ani), cetățean german, trăiește în Karlsruhe, aproape de granița Germaniei cu Franța. Are patru copii și patru nepoți, toți în Germania.

Pe copii îi cheamă David, Iulia, Suzana și Ema.  Iulia Ottmann este de fapt Iulia Ballai, sora lui Zoltan Ballai, băiatul de liceu ucis la Revoluția din Cluj. În 1990 a fugit din țară cu cei patru copii, cu cinci valize și cu soțul său de atunci, Ștefan Nagy, bateristul trupei Semnal M. S-a certat cumplit și cu tatăl său Ștefan Ballai, care a încercat prin toate mijloacele s-o împiedice să plece. Femeia nici n-a vrut să audă. Moartea lui Zoli a fost hotărâtoare. Apoi, la câteva luni distanță, fiica sa, Iulia, a fost bătută la Școala de Muzică din Cluj de 5 adulți pe motiv că e „unguroaică”. În luna martie a anului 1990 a plecat definitiv din România.

„Mi-a fost foarte frică. Pe Zoli l-au omorât, eu aveam patru copii care erau mici atunci, iar bătaia pe care a primit-o Iulia, fata mea care era în clasa a II-a, mi-a întărit convingerea și mai mult. Mi-ați ucis fratele, un copil care nu ajunsese nici măcar la vârsta majoratului, acum vreți să-mi omorâți și copiii? Nu, domnilor, nu se poate. De-asta am plecat, îmi era frică pentru copiii mei. Am plâns părăsindu-l pe tata, părăsind-o pe mama, părăsindu-i pe toți. M-am certat cu tata când am plecat. Mi-a zis că sunt nebună să plec în lume cu patru copii mici. <<Ce faci, unde te duci, cum vă descurcați?>> Avea dreptate, el ne iubește și se gândea la binele nostru. Dar am fost de neclintit, eram mai hotărâtă ca niciodată. Aveam 30 de ani, cam târziu, nu, să pleci undeva. Copilul cel mic era încă la sân”, spune după 30 de ani pentru actualdecluj.ro fiica lui Ștefan Ballai, sora lui Zoli Ballai, ucis de un glonț pe Calea Moților, pe 21 decembrie 1989.

Șocul morții fratelui său e resimțit și astăzi. Urmările sunt dramatice. Iulia Ottmann spune că Revoluția din România și moartea lui Zoli i-au destrămat familia. Sunt 30 de ani în care fiecare din familie a făcut ce-a putut, doar să plece din țară.

Salvați de un preot

„Eu am fugit în Suedia prima dată, auzisem că se poate trăi acolo, că primesc refugiați. Aveam valizele, copiii și pe soțul meu. Când am ajuns în Suedia, la Trelleborg, mai exact, am trăit un șoc. Eram într-o tabără de refugiați, iar autoritățile de acolo luau copiii tuturor familiilor. Sunt familii care și-au pierdut atunci copiii pentru totdeauna. Ziceau că nu pot avea grijă de ei și îi luau din sânul familiei. Erau foarte mulți refugiați din toate zările, după căderea comunismului. Auzeam cum țipa o femeie, o aud și acum: „Bebelușul meu, bebelușul meu!, mi-au luat bebelușul”. 

N-a trecut mult și am rămas fără copii, credeam că mor. Toți patru au fost luați de poliție. Mă rog, îi instituționalizau. Nu-i mai vedeai niciodată. Ei spuneau că refugiații nu pot avea grijă de copii. Dar cum poți să-i răpești așa dintr-o familie?  

Pe Iulia și pe copii i-a salvat atunci un preot. Fuseseră la o biserică din zonă, o biserică unde predica un pastor din Suedia. Când preotul a văzut ce se întâmplă, a fugit imediat la poliție. „Ei sunt o familie, dați-le copiii înapoi, eu garantez pentru ei. Vă rog să le dați copiii, vă rog eu”. După patru ore, Iulia își primește copiii înapoi.

Preotul din Trelleborg nu se oprește aici. Știe că situația e temporară. Apoi merge și cumpără din propriul buzunar 6 bilete de vapor. În două zile, Iulia pleacă pe mare în Germania. „Ne-a salvat pe toți atunci. Bunătatea aceasta de care a dat dovadă e incredibilă. El singur s-a luptat pentru niște străini, căci eram niște străini. El ne-a dat bani, ne-a cumpărat bilete, tot. Ne-a ținut în viață.”

„Ochii mei, unde sunt ochii mei?!”

Familia plecată din România, în Suedia, acostează în Germania. Ajung ulterior cu toții în zona Berlinului, într-o altă tabără de refugiați. „Era un lagăr”, spune Iulia. Completează: „Condiții inumane, un haos desăvârșit. Erau polonezi, români, ruși, africani. Aici a fost un alt șoc pentru noi. În locul în care stăteam, în vecinătate, erau și alți români. Nu știu ce fel de oameni, nu-i cunoșteam. Într-o noapte ne trezim din somn în țipete cumplite. A strigat o persoană cum n-am mai auzit pe nimeni niciodată. Urlete din acelea de chin,asurzitoare și lungi de durere. Jucaseră ăștia ceva cărți, unul pierduse și nu avea bani să plătească. Un alt om i-a scos ochii cu un cuțit. <<„Ochii mei, unde sunt ochii mei?>>, striga!” Înspăimântător. N-a venit nici o poliție, nimic. Mai și mureau oameni pe acolo, se ucideau între ei, dar nimic, nu interesa pe nimeni.

Plecarea din România spre „lumea bună” nu e exact ceea ce și-a imaginat.  La Ingelheim am Rhein, într-un alt centru de refugiați, autoritățile din Germania îi bagă pe oameni într-o hală industrială. Nu există nici o pază înăuntru.  Mai multe femei din Vietnam sunt violate în fața familiilor. Nimeni nu face nimic.  „Era jale. Țipau săracele, țipau, țipau, urlau. Nimeni n-a făcut nimic. Bietele fete sângerau, umblau precum niște zombie cu hainele rupte. Nu mai aveau viață în privire. Priveau în gol după un timp.  Jale. Tot încerc să uit, dar nu reușesc, nu pot. Eram cu patru copii mici, cel mai mic având un an și jumătate.”

Tot atunci, un securist din România îi ia în vozor. Se ține scai de familie. „Ne-am mutat într-un sat, eram șase suflete într-o cameră. Omul ăsta ne-a urmărit peste tot. Culmea, era un vecin de-al nostru, de pe scară, din România. Știu că-i securist, fiindcă toată lumea îl cunoștea în România, toți vecinii îl știau. Îmi pare rău că nu-i mai știu numele. Se știa că lucrează la securitate. L-am văzut aici, n-am zis nimic. Mergeam la cumpărături, era la câțiva metri de mine. Mergeam în centru, oriunde, acolo era. Eram în parc, era cu un ziar, se făcea că citește la două bănci distanță. Am izbucnit, n-am mai rezistat. Odată când m-am dus iar la o plimbare, l-am văzut din nou. Am început să țip cât puteam de tare: „Ce vrei de la noi? De ce ne tot urmărești? Ce pot face eu aici cu patru copii mici? Spune-mi, domnule, ce dorești de la noi? Țipam, am strigat cât am putut de tare. Am izbucnit. Lăsați-ne în pace! O lună ne-a urmărit peste tot. Apoi, dintr-o dată, nu l-am mai văzut.

Iulia are noroc fiindcă pe jumătate e nemțoiască, din familie. Vorbește limba germană, se descurcă cât de cât. Se angajează într-o pizzerie. Apoi schimbă mai multe locuri de muncă. Soțul său Ștefan Nagy e expluzat. Relația lor încetează, dar Iulia își reclădește viața. De la zero.

Urmează cursuri de economie. Se integrează, ușor, printre străini. Muncește zi de zi, lună de lună, an de an.

„Ce fel de țară își lasă liberi criminalii?”

„România e o amintire pentru mine. Singura mea legătură cu România a rămas tata. Îl vizitez în fiecare an, dar de fiecare dată când vin îmi doresc să mă întorc acasă în Germania cât mai repede. Am o senzație, o apăsare, ca și cum mi-ar apăsa un bolovan peste inimă. N-am putut trece peste moartea fratelui meu. Știți care-a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce-am fugit din țară? Am renunțat la cetățenia română! Pe atunci puteai renunța așa. Eu am făcut-o imediat. Și ce fel de țară își lasă liberi criminalii? De exemplu, acel căpitan Cocan, cel care a ordonat să se tragă în oameni, în Cluj, care a tras el însuși în oameni. A scăpat de închisoare. Sigur are o pensie foarte mare căci a fost în armată, n-are nici o grijă, nici o problemă. Nu a plătit nimeni pentru moartea fratelui meu, un băiat atât de frumos, de nevinovat. Moartea lui ne-a destrămat toată familia. E o rană care nu se vindecă și nu se va vindeca niciodată. A rămas tata. Când nici tata nu va mai fi, nu voi mai veni nici eu niciodată în România. Fratele meu Ștefan e în Ungaria. Și el s-a dus imediat după Revoluție. Eu sunt cu cei patru copii în Germania, mi-am refăcut viața. Ei sunt germani, sunt cetățeni germani. Am și patru nepoței, iar al cincilea e așteptat acum, în decembrie. Copiii mei știu ce-a fost Revoluția, știu de ce am plecat din țară. Își mai aduc și ei aminte și le-am și povestit. Mi-au mulțumit că i-am salvat.

Dacă aș face la fel și acum? Absolut. Fără nici o ezitare. Eu nu pot uita. Nu pot, îmi pare rău, nu pot!”

Prima parte a reportajului:

REPORTAJ „Am vrut să-i tai capul copilului său nevinovat, să i-l dau în brațe și să simtă și el ce-am simțit eu!”

 

3 comentarii

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Articole similare