Mărturiile evreilor strânși în lagărul de la Cluj în timpul ocupației horthyste a Ardealului de Nord, adunate în Muzeul Virtual și Documentar al Holocaustului din Nordul Transilvaniei, de la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, arată condițiile de neînchipuit în care aceștia au petrecut luni întregi înainte să fie duși în lagăre de exterminare din care puțini s-au întors.
Totul a început cu legea revizuirii cetățeniei, încă dinainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în 1938: prin această lege evreii sunt obligați să justifice prin documente dreptul la naționalitatea română. Nu mai puțin de o treime din populația evreiască a rămas fără cetățenie atunci, e vorba mai exact de peste 225.200 de persoane. Prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940 România a pierdut în favoarea Ungariei o bună parte din teritoriul Ardealului, populat de peste 2,6 milioane de români, între care 154.500 de evrei. Între 1939 și 1944 au fost elaborate de autoritățile maghiare aproape 100 de legi, decrete și ordonanțe guvernamentale cu caracter antisemit, sub incidența cărora au intrat și evreii din nordul Ardealului.
„Prin actele normative anterioare anului 1944, evreii sunt încadrați juridic din punct de vedere rasial, interzicându-se căsătoriile între evrei și ne-evrei, și sunt obligați să cedeze drepturile de proprietate și de folosință asupra proprietăților agricole, forestiere sau industriale”.
Menționăm și decretul 1240 din 1944, prin care toți evreii cu vârsta de cel puțin șase ani trebuiau să poarte o stea galbenă cusută pe îmbrăcăminte.
În 22 aprilie s-a dispus confiscarea mărfurilor și închiderea magazinelor evreiești din Cluj. Muzeul notează: „între ianuarie 1934 și 30 august 1940 evreii din România au fost excluși pe rând din viața publică, din întreprinderi, din asociațiile profesionale (barou) și din presă”, arată muzeul.
Decretul-lege 6163/1944 stabilea în secret procedurile de arestare, ghetoizare și deportare a evreilor: „guvernul în scurt timp va curăța țara de evrei. Evreii vor fi transportați în lagăre de concentrare desemnate. Strângerea evreilor va fi făcută de poliție și jandarmerie. Autoritățile locale să desemneze lagărele corespunzătoare. Evreii vor fi deportați. Transportul lor se face cu trenul ca prizonieri. Evreii nu vor avea dreptul de a lua cu ei decât îmbrăcămintea ce este pe corpul lor, cel mult un schimb de lenjerie, alimente cel puțin pe 14 zile și greutatea pachetului maxim 50 kg. Nu vor avea dreptul de a duce cu ei bani, bijuterii sau obiecte de valoare”.
Decretul-lege 1600/1944 stabilește că averile evreilor sunt sechestrate. Decretul-lege 185.500/1944 raționalizează drastic cantitatea de alimente de bază primită pe lună de fiecare evreu: 300 grame de zahăr, 300 de grame de ulei inferior, 100 grame de carne de vacă sau cal, 70 de grame de lapte pentru gravide și 50 de grame de lapte pentru copii sub 3 ani – lunar.
Decretul-lege 10.800/1944 elimină din biblioteci și librării 239 de autori evrei din Ungaria și 49 de autori evrei din alte țări. Ungaria a fost împărțită în șase zone operaționale de „deiudificare”; din Ardeal, județul Maramureș a fost încadrat în zona I, Rutenia și Ungaria de Nord-Est, iar restul județelor din teritoriul cedat Ungariei de către România a fost organizat în Zona II, Transilvania de Nord. Aici au fost înființate nu mai puțin de 13 ghetouri și lagăre de concentrare principale, în interiorul localităților, și, notează muzeul de la Cluj, „cu toate că erau insalubre și supra-aglomerate, în ele a existat un minim de condiții de trai, deținuții având acces la alimente și apă potabilă”. Lagărele de concentrare au fost înființate la marginea orașelor sau la câțiva kilometri distanță, în fabrici dezafectate, în câmp deschis sau chiar în pădure, și erau delimitate de șanțuri împrejmuite cu sârmă ghimpată. „Majoritatea deținuților din lagăre au fost ținuți sub cerul liber, fără apă, fără hrană și lipsiți de cele mai elementare condiții de igienă”.
Înainte de concentrarea în ghetouri și lagăre, bunurile și obiectele de valoare ale evreilor au fost confiscate. „În lagăre, condițiile de trai erau foarte precare. Mâncarea era pregătită în vane de baie, nu existau surse de apă potabilă, lipseau locurile pentru nevoile fiziologice, pentru acestea improvizându-se gropi sau șanțuri. Vremea proastă, alimentele insuficiente, apa contaminată au cauzat îmbolnăvirea multor deținuți de tifos, diaree sau enterocolită, iar lipsa îngrijirii medicale a dus la numeroase decese”.
Pe teritoriul județului Cluj au fost înființate lagăre în Cluj – actualul Cluj-Napoca, în Gherla și Dej, acestea din urmă figurând în județul Someș. În lagărul de la Cluj, din fabrica de cărămidă Iris, au fost concentrați 18.000 de evrei din oraș și din împrejurimi, care au fost deportați între 25 mai și 9 iunie 1944, în șase transporturi. „Bunicul a murit la vreo trei zile după ce ne-am îmbarcat”, notează supraviețuitoarea Eva Agh, născută Leibowits, „fiindcă o săptămână am mers cu trenul, și bunicul a murit. Și cum iei o cârpă și o arunci afară… atât a fost. Nici nu știu unde e mormântul. Nici măcar nu știu dacă în România sau în Ungaria a fost”.
La Gherla lagărul a fost amplasat în fabrica de cărămidă de la periferia orașului iar în acesta au fost concentrați 1.600 de evrei din oraș și vecinătăți și au fost ulterior transferați în lagărul de la Cluj. „Ne-au pus acolo în barăci, ne-au pus jos și atât”, își amintește Zoltan Blum, copil când a ajuns în lagărul din Gherla. „Nici mâncare n-am primit, doar ce a avut fiecare de acasă. Apoi mama gătea acolo pe două pietre, avea o plită sau ce avea. Dar noi, copiii, nici nu mai ceream de mâncare, fiindcă, vă spun, ne era milă de părinți”.
În Dej lagărul a fost stabilit în pădurea de pe dealul Bungurului, la doi kilometri de oraș; aici au fost concentrați 7.700 de evrei, dintre care 25 au decedat și foarte mulți s-au îmbolnăvit grav. Aceștia au fost deportați în trei transporturi, între 28 mai și 8 iunie 1944. „Ce să facă o văduvă de 43 de ani ci doi copii? S-a pierdut nici nu a pus în raniță ce trebuia, așa că ne-am dus fără un pled, fără o pernă, fără nimic. Așa am plecat. Chiar în ziua respectivă ne-au dus într-o pădure unde nu era nimic și acolo am stat aproape o lună”, rememorează supraviețuitoarea Judit Varodi, născută Risch, despre lagărul din Dej.
Lagăre mai fost amplasate în Bistrița, Târgu Mureș, Reghin, Sfântu Gheorghe, Șimleu Silvaniei, Oradea – cel mai mare din teritoriul românesc și al doilea cel mai mare din Ungaria, Sighetu Marmației, Vișeu de Sus, Satu Mare și Baia Mare.
Cazul unuia dintre evreii clujeni deportați, care a reușit să supraviețuiască în lagăre și să se întoarcă în Cluj chiar dacă înainte de eliberarea lagărului în care se afla a fost injectată cu acid fenic de către ofițerii SS, Elisabeta Goldenberg, e documentat într-o adeverință eliberată de Institutul de Medicină și Farmacie Cluj, în 1970, de conferențiarul Tiberiu Hoian.
Acesta notează: „susnumita s-a întors din lagărul de exterminare Guttawa din Germania, fiind grav bolnavă. Am constatat la dânsa o miocardită, formă gravă, cicatrice extinsă pe mâna stângă cu caractere de distrucție profundă tisulară a supraveței volare a antebrațului stâng după injecții de acid fenic, aspect cunoscut de mine și la alți deportați. Leziunile au provocat o pareză extinsă și tulburări trofice grave.
Din cauzele sus amintite a suferit o astenie nervoasă și am observat-o în continuare până în prezent (…)
Arestată și torturată de la 3 I 1944-13 II 1944 ca luptătoare antifascistă.
Restrângerea libertății prin prezentarea periodică la Poliție și interzicerea circulației libere de la 13 II 1944 – 3 mai 1944, ziua în care am fost dusă la ghetoul din Cluj la Fabrica de cărămidă.
La 3 iunie 1944 am fost transportată sub pază la Auschwitz, de acolo la Riga, Dundangen, Schtutthoff, Guttawa, unde am fost eliberată la sfârșitul lunii ianuarie 1945. În ultima zi înainte de eliberare paza SS a injectat cu acid fenic la braț cu scopul de exterminare pe toți acei deținuți care au fost bolnavi și slăbiți și nu au putut fi transportați cu ceilalți deținuți. Eu am fost bolnavă și ca atare și eu am fost injectată la brațul stâng, urmele se pot vedea și în prezent(…)”.
Înainte de a fi arestată și deportată Goldberg era angajată ca radiolog la spitalul evreiesc din Cluj iar locuința sa din Cluj, „compusă dintr-o cameră cu confort și mobilată cu mobilă combinată, covoare de artizanat, lucruri de mână de valoare, biblioteca cu peste 400 de volume din care 100 de specialitate medicală, radio, mașina de cusut, perne, plapume, serviciu de masă, tacâmuri și unele obiecte de valoare, ceas bijuterii etc, în total aproximativ 40.000 lei împreună cu îmbrăcămintea. Sora mea care a fost asistentă de chirurgie și a cărei singură moștenitoare sunt eu a pierdut locul de muncă din motive rasiale la 1 mai 1941 și nu a mai fost angajată până la ducerea ei în ghetou, de unde au fost dusă la Auschwitz cu fetița sa de doi ani și exterminată. A purtat steaua galbenă de la apariția legii până la ducerea ei în ghetou”.
După sfârșitul războiului în România au fost înființate Tribunale ale Poporului în București și Cluj pentru a judeca vinovații de crime de război, inclusiv împotriva evreilor, din Transilvania de Nord aflată sub ocupație maghiară. La Cluj au avut loc două procese în masă, în primul fiind judecați și condamnați vinovații de crime împotriva românilor și evreilor înfăptuite în septembrie 1944, iar în al doilea – cei responsabili de exterminarea evreilor în primăvara anului 1944. „Acuzații au fost împărțiți pe lagăre și ghetouri, fiecare inculpat primind o pedeapsă individualizată în funcție de gravitatea faptelor sâvârșite”, notează Muzeul Virtual și Documentar al Holocaustului din Nordul Transilvaniei. „Au fost audiați o parte dintre supraviețuitorii Holocaustului transilvănean, în calitate de martori ai acuzării. Prin sentința 8 din 31 mai 1946 au fost condamnate 201 persoane, printre care erau funcționari guvernamentali, ofițeri ai armatei, poliției și jandarmeriei”.
Citește și:
[…] „Cum iei o cârpă și o arunci afară… atât a fost. Nici nu știu unde e mormântul. N… […]
[…] „Cum iei o cârpă și o arunci afară… atât a fost. Nici nu știu unde e mormântul. N… […]