Cum au făcut clujenii primul parc etnografic din țară – care le-a inspirat pe toate celelalte

Puțini dintre vizitatorii muzeului etnografic în aer liber din pădurea Hoia știu că acesta a fost primul din țară și împlinește, peste 14 ani, nu mai puțin de o sută de ani. Exemplul muzeului din Cluj le-a inspirat pe cele din București, Sibiu și Timișoara.

Parcul etnografic din pădurea Hoia a fost primul muzeu în aer liber din România. Înființat în 1 iunie 1929, parcul funcționa ca secție exterioară a Muzeului Etnografic al Ardealului. Câțiva ani mai târziu urma să fie amenajat un muzeu etnografic și în București, în 1936 – dar în restul orașelor mari din țară lucrurile nu aveau să fie la fel de simple: întors în Timișoara după deschiderea muzeului de la Cluj, directorul Muzeului Bănățean își pune în gând să facă unul asemănător în Banat, care va fi deschis însă după aproape 50 de ani; 20 de ani după inaugurarea parcului din Cluj, pentru scurta perioadă de timp când muzeul din Cluj se mută la Sibiu după Diktatul de la Viena, exemplul e replicat și la Sibiu, dar și aici acesta prinde contur doar în 1963.

Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, primul muzeu în aer liber din România, a fost înfiinţat în 1 iunie 1929, ca secție a Muzeului Etnografic al Ardealului. Întemeietor era etnograful Romulus Vuia, al cărui nume îl poartă acum secția în aer liber. În viziunea sa, un parc etnografic ar fi trebuit populat cu gospodării rurale autentice: case originale locuite de țărani, antrenați în diverse activități economice tradiționale. Suprafața inițială a parcului era foarte generoasă, nu mai puțin de 75 de hectare – imensă față de actuala suprafață, ciuntită și ajunsă acum la doar 16 hectare.

Imediat după deschiderea din 1929 și până în 1940 când muzeul s-a mutat la Sibiu, au fost transferate în Parcul Etnografic următoarele construcţii: Casa din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), Troiţa din Lupşa (1931), Gospodăria din Telciu (1932) – donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Șura maghiară din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului Etnografic produse tradiționale din Transilvania, după cum se arată în istoricul muzeului din Cluj. Pe hârtie parcul avea un plan tematic ce includea un restaurant, o arenă pentru serbări populare, 16 gospodării țărănești reprezentative pentru zonele Hațeg, munții Apuseni – Vidra și Arieșeni, Bihor, Banat, Bistrița, Câmpia Ardealului, Roman, Dâmbovița, Țara Bârsei, Alba, Maramureș, Secuime și Mărginimea Sibiului, plus șapte biserici de lemn, cinci cruci și troițe, o stână, o clopotniță, două mori și o lăptărie. Aceasta, în teorie; în practică, dificultatea deplasării pieselor arhitecturale, dar și problemele financiare, au făcut ca până în 1940 puține exponate să anime parcul etnografic. Între acestea o șură maghiară din Stana, județul Sălaj, o casă moțească din Vidra, județul Alba, plus o stână din Poiana Sibiului cu o turmă de oi și familia ciobanului, și o troiță din satul Lupșa, județul Alba. Toate exponatele de aici cu excepția casei din Vidra au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial.

La întoarcerea din Sibiu la Cluj, în 1945, dintre locuințele transferate în cadrul Parcului Naţional se mai păstrau doar casa moţului văsar din Vidra (comuna Avram Iancu), şi restaurantul muzeului, Gaudeamus.

În 1956, Teodor Onișor și Valer Butură au restructurat planul tematic al parcului, stabilind criteriile științifice pe baza cărora urmau să fie transferate construcțiile în Parcul Etnografic, precum și zonarea etnografică a Transilvaniei. Au fost proiectate, cu această ocazie, patru sectoare tematice: un sector cu tipuri zonale de gospodării şi cu monumente de arhitectură, un altul cu instalaţii şi ateliere ţărăneşti, un sector etnobotanic, cu culturi tradiţionale şi construcţii aferente din hotarul satului şi un sector etnozoologic, cu construcţii pastorale şi animale de rasă locală. Doar două sectoare au fost realizate în final – cel tehnic și cel al gospodăriilor zonale, pe 16 hectare. Motivul – „conjuncturi nefavorabile”, după cum explică reprezentanții muzeului pe site-ul oficial, fără să detalieze.

Acesta a fost primul muzeu etnografic al țării: câțiva ani mai târziu, în 1936, urma să fie deschis și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național, față de cel de la Cluj, care avea doar caracter regional.

În Timișoara, ideea infiinţării unui muzeu etnografic în aer liber a fost formulată pentru prima oară de către Ioachim Miloia, fost director al Muzeului Bănăţean între anii 1928-1940. Miloia era director doar de un an când a participat la deschiderea Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj. Întors în Timișoara, el a cerut Primăriei permisiunea pentru înființarea în curtea Castelului Huniade a unui mic muzeu sătesc cuprinzând biserici de lemn, cruci „de interes istoric si artistic”, case ţărăneşti și altele, după cum arată acum reprezentanții instituției.

Au trebuit să treacă însă multe decenii – și alți directori după Miloia, Marius Moga şi Ioan Dihor, pentru ca muzeul să prindă contur: în 1967 muzeul a primit actuala suprafaţă de teren pe care s-a dezvoltat muzeul etnografic în aer liber al Banatului, ce a fost deschis pentru public abia în 20 august 1971.

Pentru cunoscutul Muzeu al Satului din Sibiu trebuiau să treacă 15 ani și să fie nevoie de semnarea Diktatului de la Viena, ca Ardealul să revină pentru scurt timp Ungariei iar muzeul etnografic din Cluj să se mute la Sibiu – aceasta doar pentru trasarea ideii, iar de la aceasta până la realizare urmau să treacă alți 20 de ani. Muzeul în aer liber a fost gândit în 1940. „Meritul a fost al lui R. (Romulus-n.red.) Vuia, director al Muzeului Etnografic al Transilvania, în momentul refugierii sale de la Cluj-Napoca, la Sibiu, după Dictatul de la Viena”, explică reprezentanții muzeului din Sibiu, care adaugă însă: „proiectul său efemer a devenit o realitate, abia în 1963, din iniţiativa lui Cornel Irimie, cel care avea să fie întâiul său director”.

Actual de Cluj