Închide

REPORTAJ Silicon Dream. Din Cluj în San Francisco, pe urmele visului american

ITReportajTop News by Catalin Suciu - dec. 13, 2017 3 1828

Sunt George Roth și trăiesc în Silicon Valley, USA.

Am venit în 91, din Cluj, după revoluție, să scap de frică. Asta a făcut comunismul, a instaurat frica. Nu-mi doream să plec niciodată din România, dar iată-mă aici, după 28 de ani.

Am vândut jucării pe stradă în Los Angeles, am lucrat cu ziua la o benzinărie pentru câțiva dolari.

George Roth e unul dintre românii din San Francisco. Acum deține o companie de software și lucrează în cel mai mare centru tehnologic din lume, Silicon Valley.

E clujean născut în Cluj-Napoca. Taică-său, un evreu din Arad, iar mama o unguroaică artistă la Operă, Eva Laszlo. El introvertit, ea mai libertină. El cu matematica, ea cu științele umaniste. Bătrânul Roth își pierduse în război toată familia.

Familia din partea mamei nici n-a cunoscut-o deloc.

„Tatăl meu locuia la Arad în perioada războiului. Acolo,  în 1943 au fost puși evreii să poarte steaua galbenă. O am și acum într-una din cutiile lui. Au fost duși în lagăre de muncă la Șiria, unde săpau tranșee anti tanc împotriva tancurilor rusesti. Când au intrat trupele maghiare în Arad, mama l-a ascuns pe tata în pivniță și l-a ținut trei zile acolo, după niște lemne. Trupele maghiare îi luau pe evrei și îi trimiteau în lagăre.  Tata îmi spunea întotdeauna că el a scapat de Holocaust din cauză că era în România. Mi-a povestit de câteva ori și de pogromul din București și din Moldova. Familia lui tata trăia în majoritate în Pancevo, pe teritoriul Serbiei de astăzi. Majoritatea au fost extreminati de trupele germane și pro fasciste sârbești, unii au fost împușcați într-o pădure, alții au ajuns în lagăre, unde și-au găsit sfârșitul. Știam istoria everilor din Cluj de la prietenele bunicii mele, care aproape toate aveau un număr tatuat pe braț. La școală aveam colegi care aveau părinți cu numere pe braț, dar nu povesteau deloc de holocaust.”

George, ținut în brațe de mama sa

Am trăit în plin comunism și am avut o copilărie de-a dreptul fericită. Fericită pentru că, nu-i așa, noi nu știam cum e altfel decât era. Disciplina era disciplină, școala-școală, joaca-joacă. Magazinele erau goale, dar așa știam că sunt peste tot. Ceea ce astăzi e absurd, atunci era rutină, obișnuință, normalitate. Era bine pentru că ți se impunea să crezi că e bine.

Am urmat școala medie 10, de pe Horea, apoi Liceul de Informatică, chiar în anul înființării.

Liceul fusese extraordinar, aveam profesori fantastici. Marea majoritate după liceu s-au dus să lucreze la Centrul Teritorial de Calcul (CTCE) sau la Institutul de Tehnică de Calcul (ITC) și s-au înscris la fără frecvență la Matematică. Era logic,  așa aveau o slujbă bună, sigură și puteau să îsi facă și facultatea. Eu am preferat să devin student.

Începusem cu generatia a treia de calculatoare, la care modelul era insiprat de calculatorul IBM 360. În România se numea Felix C 256. Am avut privilegiul  să învăț de la prima generație de informaticieni a României, oameni educați în Franța care, după întoarcere, au devenit practicieni: Teodor Rus, Liviu Negrescu, Vasile Listeș, Cornel Seuchea, Emil Munteanu și mulți alții. Când am absolvit liceul eram mai bine pregătiți decât profesorii care predau informatica în facultate, pentru că noi deja aveam o experiența practică de câțiva ani în programare.

La Facultate în primii doi ani aveam cursuri comune cu Facultatea de Matematică pura. Unii dintre profesori ne considerau pe noi, cei de la Informatică, ca fiind mai slab pregătiți. Nu știu de ce. Poate că eram ceva nou care punea în pericol hegemonia Matematicii la Facultatea de Matematică. Dar adevărații profesori erau extraordinari. Am avut ocazia să am cursuri cu Profesorul Ney, Profesorul Rado, Academicianul Petru Mocanu – om extraordinar, Academicianul Stancu, Profesorul Purdea și multi altii.

M-am implicat activ în viața studențească, mai ales după ce l-am cunoscut pe Gabi Goldner, lector la Matematică care avea o trupă de teatru în centrul universitar.

Am devenit activit cultural la UASCR , organizația politică a studenților. Sună foarte politic, dar era doar o fațadă. Eram supravegheați politic și de securitate, dar aveam un festival studențesc unde se prezentau piese de teatru scrise de cei de la Ars Amatoria, care mai târziu au devenit Cațavencu. Groșan. Toma, Emil Hurezeanu, Radu Țeposu, Țion. Era o critică voalată a regimului. Îmi aduc aminte că profesorii Papahagi și Bot aprobau aceste piese, deși, un cenzor cu cap al regimului ar fi trimis direct securitatea.

Viața studențească era intensă, plăcută. Nu ne păsa că mai mergeam la munca patriotică pentru că ne distram și acolo, luam lucrurile ușor. Vara erau tabere la mare, la munte. Noi, activiștii culturali, ne întâlneam la Izvorul Mureșului și făceam Gazeta de Perete, lucram noaptea, iar dimineața o publicam. Ionuț Pop, actualul rector al UBB era un fin scriitor, mai era Marcel Lupșe, pictor din Bistrița, el era caricaturistul nostru. Mai erau Costică Ciuce, fostul rector al UMF, Nelu Coman, prof de urologie și mulți alții.

Nu în ultimul rând, iubeam toți sportul și toți iubeam Universitatea. Mergeam împreună, profesori și studenți la meciuri. Academicianul Stancu, regretat să fie, era unul dintre cei mai mari u-iști. Aveam laborator de Analiză Mateamtică miercurea, de la 15:00 la 17:00, iar meciul se juca, de exemplu la ora 15:00. Atunci apărea domnul Stancu și ne spunea: hai să facem fără pauză și plecăm în 45 de minute să ajungem la meci și recuperăm restul data viitoare. Sever Groza, primul director al Liceului de Informatică, ajuns decan ulterior, ne aducea studenți de la U pe care să-i medităm la matematică, să-i ajutăm să fie pregătiți la examene. Era protectorul fotbaliștilor.

O viață frumoasă aveam, să știți, cu tot comunismul ăsta bolnav. Atunci ne priveam în ochi fiecare cu fiecare, schimbam o vorbă, legam prietenii care aveau să dureze peste ani, peste zeci de ani. Dar toate lucrurile frumoase, pot fi umbrite de odioasa securitate.

Prin ’87 m-au ținut ore în șir pe Strada Traian. Aveam o prietenă foarte bună care fugise din România la  Budapesta și susținea cauza românilor. Încerca să tragă un semnal de alarmă în privința dictaturii din țară, intrase de câteva ori și la Europa Liberă. Ea voia să vorbească cu maică-sa acasă, să vadă ce fac ai ei, dar Securitatea le oprise liniile telefonice. Mă suna și pe mine și așa m-au prins, că mi-au ascultat telefonul de acasă. Apoi ea a vorbit cu mama ei pe telefonul nostru.

M-au chemat doi tipi la Securitate. M-au ținut și m-au interogat câteva ore. Ce fel de om e ea, dar familia, eu ce legături am, vreau să fug din țară? Le-am spus că locul meu este aici și după o vreme mi-au dat drumul. Ca să vezi cum lucrau nenorociții.

Ajung ulterior la Centrul de Calcul din Cluj, unde eram angajat și vorbesc cu directorul Petean. Îl sunaseră și l-au făcut să creadă că sunt turnător. Eu, ca norocul, m-am dus la domnul Petean și i-am povestit că am fost ridicat și interogat. El mi-a zis că tocmai îi telefonaseră și îi spuseseră fel și fel de grozăvii. Ca să vedeți ce parșivi erau. Nu m-au lăsat să călătoresc deloc, am vrut să plec la un congres în Germania, nici vorbă. Gardul de fier proptit în granițele noastre m-a supărat cel mai mult, nu puteam să văd lumea deloc. Pentru mine asta a fost suferința supremă în România. Speranța mi-am păstrat-o întotdeauna…

Pe 22 Decembrie 1989, am mărășăluit cu colegii mei de la Centrul de Calcul în fața la Județeana de Partid. PE 21 am stat acasă cu familia, cu copiii, pentru a-i proteja pentru că nimeni nu știa exact ce se întâmplă. Imediat după ce s-a ocupat sediul comitetului județean de partid, am revenit la Centru de Calcul și acolo impreuna cu cativa colegi am organizat un grup care sa apere Centru de Calcul.

Am rămas peste noapte, am pregătit apărarea împotriva teroriștilor imaginari și făceam fel și fel de scenarii despre viitor. Ne era încă frică să gândim că este o revolutie anti-comunistă. Inițial credeam că este numai anti-Ceaușescu. După euforia înlăturării dictatorului am văzut cu ochii mei cum vechii lideri se „reciclau” in revoluționari. Am trăit mai multe deziluzii și-atunci m-am hotărât definitiv să plec din țară.

În 1990 am fost invitat în Danemarca să predau seminarii de Universitatea din Aarhus și la Universitatea Tehnică din Ljungby. Toate bune și frumoase. Ajung acolo și într-o dimineață un profesor american îmi aduce ziarul International Herald Tribune. Pe prima pagină apare titlul următor: „Bucharest în Flames”! Începuse mineriada. Atunci, americanul mi-a recomandat să cer azil politic și să rămân definitiv în Danemarca pentru că voi lucra fără probleme aici.  Am ajuns într-un hotel de refugiați, unde așteptam să văd ce se decide, primesc actele, nu le primesc. Erau sute de oameni care își părăsiseră țările, erau singuri,dar exista un sentiment de solidaritate extraordinar față de cel de lângă tine. E cumplit să-ți părăsești țara, să lași totul în urmă. Am stat câteva luni  și-am decis să mă întorc în România, dar pentru scurt timp.

V-am povestit de prietena mea care fugise în Ungaria. Nu aș vrea să-i dau numele pentru că nu ar fi corect fără să discut cu ea în prealabil… Ei bine, după ce mă întorsesem înapoi, ea era deja stabilită în America. Mi-a trimis invitație și așa am ajuns în SUA. Am cerut azil politic în ’91.

Mi-a dat mama 100 de mărci pe care le ascunsese într-un dulap și-așa m-am dus în America. Eram cu un bagaj mic, cu hainele de pe mine, cu bani extrem de puțini și voiam să cuceresc lumea în Los Angeles. Eu credeam că ajung acolo și direct voi fi ditamai programatorul, că voi face ce făceam în Cluj.

Los Angeles

Am învățat că trebuie să îmi fac „resume-ul”, așa se numește CV-ul in SUA și cum trebuie făcut: să nu scrii prea mult, să folosești cuvintele din anunț (Duminica era ziua în care apăreau LA Times). Aplicam pentru joburi extrem de bine plătite, dar fără experiență americană este greu să obții job foarte bun de la început. Vreo 3 luni de zile am tot trimis CV-uri, timp în care locuiam la această prietenă acasa. Ea se căsătorise si avea doua fete. Eu ajutam prin gospodărie și ziua aveam grijă de copii la piscină. Eram disperat, trecuseră vreo 3 luni, nu aveam un ban, nu aveam cum să trăiesc așa. Și-mi iau ziarul și văd un anunț: „poziții de management de marketing, sunați la acest număr. Trebuie să aveți mațină pentru a putea lucra la noi”. M-am dus la un interviu, apoi m-au chemat a doua zi dimineață la 8 ca să lucrez. Am zis: wow. Cât despre mașină, eu tot prin ajutoare am primit una, o Honda Civic de la un prieten, Bogdan Ghibu. Așa, mă duc cu mașina și vine un tip la mine și-mi zice că azi, fiind prima zi, mă duc cu el să învăț, cu mașina lui. Mi-a zis să iau două cutii mari dintr-un depozit și să plecăm. Ne plimbam cu un Wolkswagen Golf lovit în mai multe părți, care nu aveam nici geam pe spate, dar mi-a zis să nu fiu panicat pentru că nu-i merg nici frânele, însă, el folosește frâna de mână. Și mergem noi pe ceva stredă foarte aglomerată din Los Angels,în Buena Park, unde intrăm într-o hală industrială plină de imigranți din China, femei care coseau haine. Colegul meu, un hawaian, deschide cutiile noastre și începe să le vândă calculatoare de buzunar care aveam și calendare încorporate. Mi-a zis să-l urmăresc cum vinde.  Firma aducea produse din China și angaja oameni ca mine care aveau nevoie de bani.

Îți dădeau un număr de produse, iți spuneau care era prețul minim pe care trebuia să il dai companiei. Diferența dintre acest preț și pretul de vânzare erau banii pe care ii făceam eu. Trebuia să merg cu mașina mea, nu plăteau benzina, nimic.

„Asshole, The Bitch, The King”

Nu știam să vând, eram terifiat. În fiecare dimineață era ședință de pregătire la birou unde ni se prezentau produsele. Se făcea și un joc de cărți. Un angajat cu experiență că fiecare carte reprezintă un tip de potențial cumpărător.

Asul- era „asshole”, adica o persoană care își bate joc de tine și nu cumpăra nimic. Regele era „The King”, care îți cumpăra mai multe produse. Dama era „The Bitch – termen ofensiv împotriva unei femei care te ține de vorbă și nu cumpără nimic. Valetul și 10 erau simpli cumpăratori de un singur produs, iar restul cărților erau cei care te refuză și nu cumpăra nimic. Trebuia sa tragi o carte din pachet, nu te uitai la ea, o dădeai colegului  experiementat, iar el intra în rolul persoanei ce simboliza cartea. Tu trebuia să afli cât de repede posibil ce tip de persoană este. Era un joc genial conceput să te invețe psihologia cumpărătorilor. Aveam și un slogan în fiecare zi: „fiecare refuz crește probabilitatea de a da de un cumpărător”. Asta este cheia „sales-ului american”. Să încerci cât mai mult și să crezi că vei găsi cumparatori. Un fel de propagandă capitalistă de vânzări.

Am lucrat aici cam o lună pentru că nu reuseam să vând aproape nimic. M-am dus iar cu CV-urile în mână și-am ajuns la o companie ce se numea Direct Connection, eu crezând că este ceva firmă high-tech. Am fost invitat la o adresă, iar un tip, Tom Price, mi-a zis că  lucrează pentru un angrosist din Taiwan care aduce jucării muzicale și le vinde la magazine de cadouri.  Mi-a spus că o să am un salariu fix de 1100 de dolari pe luna plus comision de 10% din vânzări. Era prima slujbă plătită lunar, dar banii tot nu-mi ajungeau să trăiesc.

Apoi am întâlnit un tip din Liban și m-a intrebat dacă nu cumva aș vrea să lucrez în weekend la o benzinarie unde lucrează și el. Eu am zis sigur, apoi m-a prezentat proprietarului. El se uită la mine și mă întreabă: Un client intră în benzinărie și îți dă 5 dolari. Cumpără un pachet de țigări de 2,75 . Cât e restul ?Eu: 2.25. Prietenul meu libanez: Ți-am spus eu că e deștept !Și-așa am căpătat al doilea job.

Am învățat ce înseamnă „moonlighting. În fiecare vineri veneam la benzinărie la 8 seara, ieșeam la 8 dimineața. Mergeam acasă să dorm, dormeam până la 2 după-masa, veneam înapoi  până la 10 seara. Mergeam să dorm și reveneam duminica de la 8 dimineața până la 8 seara. Scoteam 200 de dolari din seif, semnam o hârtie și aștia erau banii. Cu ei și cu cei 1000 de dolari de la cealaltă slujbă, mi-am permis să închiriez o cameră la o familie de mormoni.

Le-am dus joburile astea în paralel cam trei luni, până când am fost concediat de la angrosist pentru că, surpriză, vindeam mult prea puțin. Nu mai aveam bani, l-am sunat pe prietenul meu Alin Popluca în Phoenix Arizona, si el mi-a spus să merg spre el.

Frauda

Mi-am împachetat lucrurile în mașină, adică o singură valiză- atât aveam – și-am prins din nou speranțe mergând în Phoenix. Aici am prins primul job mai ok, m-am angajat la o firmă de consultanță ce colabora cu American Express. Șeful meu m-a întrebat dacă știu prognoza, ceea ce mai învățasem prin Facultate. Lucram la departamentul de prevenire al fraudei de credit carduri . Mi s-a încredințat un program în Lotus 123  care încarca datele legate de fraudă. Calcula predicția pentru volumul de fraudă pe trimestrul următor. Am învățat programul, l-am mai îmbunătățit și-am dat rapoartele șefului meu.

El mi-a spus să mă pregătesc fiindcă începe o conferință cu participanți din toată lumea. Fii pe fază, dacă sunt probleme, intervii.  Începe ședința și vine transpirat tot spre mine: „George, sumele astea de fraudă sunt așa de mari că o să ne dea afară pe toți. Sigur e o greșeală, trebuie să te uiți peste ele. Uită-te și dă-mi noile valori în 5 minute.”

Eu știam că valorile sunt corecte, așa că am înmulțit rezultatul cu un coeficient subunitar și le-am făcut mai mici. După conferință, șeful a venit la mine și și-a cerut scuze, dar American Express este o organizație atât de mare și foarte politică și din acest motiv a fost nevoie de ajustarea  rezultatelor. Ar fi trebuit să îmi spună pentru că îi făceam un program pe care îl putea el manevra pentru a da numerele care trebuie. I-am spus că așa făceam și noi în comunism, făceam ce trebuia făcut.

A râs, dar în câteva zile m-a anunțat că nu-mi prelungește contractul, practic m-a dat afară. Norocul meu a fost ca eu între timp primisem o ofertă de la o altă firmă de software. Mi-am data seama că marile corporații nu sunt foarte diferite de societatea din care veneam, unde de multe ori adevarul este ascuns sau falsificat.

Am ajuns să lucrez la o firmă pe niște aplicații legate de bursă, ceva nou, foarte ciudat în ceea ce mă privește. Știam de bursă din filmele care ni se arătau la TVR, în care se menționa că bursa e o instituție decadentă, un simbol al degradării capitalismului. Propaganda comunistă ne arăta bursa din New York, plină de hârtii pe jos, înainte de închidere, pentru a vedea toată lumea cât murdar și neîngrijit e acolo. Am aflat foarte repede cât de dezvoltată e această industrie.

Obișnuiam să-vizitez în weekend pe unul dintre fondatorii firme, Tony un sicilian de origine . Eram la piscină într-o sâmbătă și  l-am intrebat dacă există „curățătorie” de date, adica software care să verifice datele primite la o firmă de investiții . Mi-a spus că nu  și i-am zis să facem noi o firmă. Așa s-a născut SUMS (Security Universe Management System) la care am lucrat cam 4 ani. Am găsit doi clienți, unul din Barclays Global Investors din San Francisco și celălalt era The Northern Trust Chicago. Cele două firme au hotărât să finanțeze construirea produsului. Eu m-am mutat la San Francisco, unde mi-am format o echipă puternică: doi irlandezi, un chinez din Macao, un programator excepțional și încă un tip din China care era stabilit în San Francisco.

Călătoream mult la Chicago, la Londra și în Luxemburg și nici nu apucasem atunci să vizitez Silicon Valley. Epoca Internetului tocmai începuse cu adevărat, dar nu aveam prea mare expunere la ea. Am rămas  la SUMS până în 1996, când proiectul s-a terminat. Șefii mi-au propus să mă mut la New York, dar nu aveam de gând să plec din San Francisco, alegând, în schimb o firmă de consultanță,  Primitive Logic. Eram consultant Arhitect de Sisteme și am început să lucrez la proiecte de ahitectură legate de introducerea Internetului la mari firme ca si DHL, Safeway, Charles Schwab și Bank of America. Am învățat enorm, lucram direct cu sefii IT-ului (CIO – Chief Information Officers), am învățat cum funcționează firmele mari.

Iar Silicon Valley era aici.  E un eco-sistem format din Universități precum Stanford, Santa Clara, San Jose, Berlkey, San Francisco, din companii de investiții precum Ventur Capital, cu foarte-foarte mulți bani.

Dar vă spun un lucru, bagajul de cunoștințe pe care îl are un român nu e cu nimic mai prejos decât ce este aici, mă refer la matematică-informatică. Cei din SUA sunt superiori la cunoștințele de marketing și la implementarea unor produse noi pe piață. Văd că în România se vorbește despre Cluj cum că ar fi un nou Silicon Valley. Fals, nu se poate! Concentrația de capital din Silicon Valley este mult mai mare decât concentrația de capital de tip VC de oriunde din lume.  SUA are concentratia de 70% din totalul fondurilor de investitii de tip „VC” care a fost de 42 de miliarde de dolari în 2012. Din aceste fonduri 25 % din totalul mondial este concentrat în San Francisco – Silicon Valley. (peste 10 Miliarde). În 2015 au fost cele mai mari fonduri la nivel mondial (peste 150 de miliarde) iar in 2016 a fost de 127 de miliarde, cam 50% în SUA.

Aici se dezvoltă tehnologii de bază, tranduri noi pentru care e nevoie de timp și de sume astronomice. În România nu se dezvoltă tehnologicii, ci se regândesc afaceri noi cu ajutorul tehnologiilor dezvoltate altundeva.

Am înființat și la Cluj o firmă, Recognos, una dintre cele mai vechi de pe piață, eu vin în Cluj de 4-5 ori pe an, fac drumul ăsta de multe ori, știu despre ce vorbesc. Când am pornit firma asta, raportul de salarizare România-SUA pentru un programator era de 10-1. Adică 10 programatori în România câștigau cât unul în America. Lucrurile s-au dezvoltat, Clujul crește foarte mult. Acum, dacă ne uităm, un programator din România și unul din Spania câștigă cam la fel. În America sigur, ceva mai mult, dar nu mai sunt aceste diferențe.

Clujul mai are de lucrat la outsourssing, pentru că toate afacerile din lume se dezvoltă așa. Clujul are nevoie de dezvoltare multiculturală, de diversitate.

Nu știu dacă sunt sau nu un român de succes, asta e foarte greu de cuantificat. Mie mi-e dor foarte mult de România, de Cluj. Eu consider Clujul că e unul dintre cele mai bune locuri din lume în care poți trăi.  Aici nu există crime, nu există terorism, iar viața socială e fabuloasă. În Cluj mergi unde vrei. La 10 ani merge singur copilul la școală, în America nu se poate asta. În Sillcon Valley lucrezi, n-ai altceva de făcut, în Cluj te plimbi, ieși cu prietenii, ai viață socială, te relaxezi, te distrezi și muncești.

Copilul educat în România are cultură generală.

În America ei cresc cu televizorul și departe de familii pentru că timpul este extrem de scurt. Copiii nu-și văd tații câte-o săptămână; părintele pleacă luni și se întoarce vineri, iar cu bunicii nu pot sta fiindcă sunt la mii de kilometri distanță. Un exemplu: la Liceul public din Palo Alto în fiecare an apar sinucideri ale elevilor. Toți se aruncă în fața trenului într-un anumit loc, lângă școală. Sunt copii din familii foarte bogate, dar cu ambii părinți lucrând în prostie. Copiii au acces la droguri și foarte mulți nu rezistă.

Copilul român se bucură de dragostea familiei și poate învăța foarte bine la școală, dacă e îndrumat. În America nu există nici un fel de constrângere în privința educației, sistemul de școalirzare e extrem de permisiv  și nimeni nu te cânstrânge cu nimic, faci ce vrei, înveți ce vrei. Când ajung la maturitate, participă la un concurs de cultură generală, așa cum e la ei.  Tu, dacă te duci, european, stăpân al istoriei, geografiei, literaturii universale, n-ai nici o șansă pentru că, la un moment dat, îți apare o întrebare de genul: Ce actor a jucat în serialul x din 1973? N-ai de unde să știi asta.

România e o țară primitoare.

În America ești pe cont propriu, iar dacă n-ai pe cineva să te ajute, nimeni nu stă după tine.

România se poate dezvolta foarte mult cu Diaspora, cu cei 4 milioane de Români plecați. Dar trebuie să știi să-i aduci acasă, să-i faci să investească în țară, nu să-i alungi. Diaspora investește în România, așa s-au dezvoltat foarte frumos multe afaceri locale. Dar e nevoie de mai mult.

România trebuie să învețe să aibă grijă de bătrâni.

România are nevoie de un sistem medical capabil să facă față tuturor.

Dar nu poate sta pe loc. Pentru că nici măcar nu vom sta pe loc, ci vom ajunge de unde am plecat.

România trebuie să fie clară și concinsă în direcția pe care o ia. E nevoie de capital de încredere în sistemul fiscal, legislativ și nu în ultimul rând în Justiție. Ce se întâmplă acum nu face nimănui bine.

 Din 1998 George Roth e implicat activ în promovarea IT-ului românesc în Silicon Valley și San Francisco. Este co-fondator al Romanian American Business Network Silicon Valley, organizație care are 450 de membri. Organizația ajută la stabilirea de relații între firme din România și firme din SUA. Majoritatea membrilor sunt din Diaspora românească, dar sunt mulți membri și mai ales americani interesați de România.

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu