Închide

Lumea paralelă. Un reportaj din cea mai prosperă zonă turistică din Cluj, spitalul de Oncologie Ion Chiricuță

Recomandarea redacțieiReportajSănătateSocial by Catalin Suciu - mart. 12, 2018 5 12555

Din perfuzia ce stă agățată vezi cum se scurge un lichid incolor ca într-un joc amețitor. Tortura picăturei chinezești e nimic pentru că, înainte de asta, aștepți câteva ore pe holuri alături de alți bolnavi.

Un domn se îndreptă, disperat, spre mine, cu un telefon mobil. Are un pansament pe tot gâtul și gesticulează, căutându-și un carnețel pe care scrijelește câteva lucruri; „E nou, acum l-am primit. Îmi instalezi, te rog, facebook, că tre să vorbesc cu copiii acasă”. E operat de cancer la gât și-a venit la control. Poartă o pereche de pantaloni de trening negru, cu un tricou lung, de un alb șters, spre bej, și șlapi din cauciuc, de unde i se zăresc șosetele groase de lână. Își pierde răbdarea când încearcă să comunice cu o asistență ce nu-l înțelege și îi cere să repete de mai multe ori. A ajuns singur, cu microbuzul, și-a luat o pungă cu cele necesare, lenjerie de-acasă, două conserve, un salam, o pâine, fiindcă-i sărac. Telefonul l-a primit de la un văr din Italia, aflu după ce discutăm în scris. Îmi mulțumește.

Sute de români ajung săptămânal în Cluj la Institutul Oncologic pentru a-și lua tratamentul necesar vieții. În acest timp, pensiunile din împrejurimi prosperă. Gradul de ocupare e cel mai crescut în această zonă a orașului.

Sunt zeci de locuri de cazare în apropiere și toate sunt ocupate dacă suni de azi pe mâine.

Cei mai puțin norocoși dorm în mașini parcate ilegal pentru că, doar cu șansă, poți găsi un loc în zonă.

Am petrecut doar câteva zile în zona spitalului Ioan Chiricuță în perioada decembrie-ianuarie. Am stat de vorbă cu mai mulți oameni și e suficient doar să-i asculți și să-i vezi și ajungi să te gândești, la rândul tău, că poți avea o formă mai ușoară sau mai gravă de boală.

Te gândești la ai tăi, la familie, te gândești la prieteni, dar cel mai bine e să nu gândești. Să nu empatizezi. Nu aici. Așa se explică, uneori, comportamentul rece al cadrelor medicale. Ce s-ar face ei, doctorii, dacă s-a implica afectiv cu toți pacienții aflați în stadii mai ușoare sau mai avansate de cancer? Cumva, e un mecanism de autoapărare.

Cei ce vin la Oncologie știu prețul pe care-l plătesc. 150-200  pe noapte cazarea la pensiune, unde prețurile-s prețuri, mâncare o dată pe zi, măcar. O cafea, un ceai, o apă, Strictul necesar, fără micile atenții.

Totul are un preț.

Prețuri cazare Cluj

Locurile de cazare sunt la cea mai mare căutare. Atât de mult a crescut cererea, încât un afacerist cinic ar spune că realizarea unui adăpost aici ar fi cel mai profitabil bussines de viitor. Tot aici, în zona Oncologică, sunt perosoane fizice care își închiriază apartamente în regim hotelier. Contează cine plătește? Nu contează.

În apropierea spitalului Ion Chiricuță situația este uneori precum vara, pe timpul festivalului Untold, când nu găsești un acoperiș să nu te plouă în cap. Cei mai bolnavi dintre români stau pe câteva străzi din centrul Clujului. Vin și pleacă periodic, intră în spital, ies din spital, dorm câteva ore, intră iar în spital. Pentru ei sau pentru cineva drag.

E un stat în stat, dacă vreți. Spitalul nu face față numărului tot mai mare de pacienți. De aici și cozile interminabile din fiecare secție.

La etajul trei sunt zeci de oameni ce-și așteaptă analizele, împărtășindu-și unii altora din experiență. Unii sunt cu recidive, alții își așteaptă markerii tumorali după primele ședințe de chimio.

De la oncopediatrie, de la etajul 4, coboară Alexandra, o fetiță negricioasă, nu mai mare de 12 ani. E împreună cu doi colegi de la școală și răspunde imediat când e chestionată de unul dintre ei. „M-au operat de apendicită”. La secția de copii, nimeni nu știe de cancer dintre cei mai micuți, iar cei mai mari nu vorbesc despre asta.

Părinții mimează un joc, un zâmbet. Cum ar fi dacă n-ar face-o? Copilul te simte imediat când nu ești în apele tale, iar dacă un părinte nu-și poate ascunde emoțiile, e și mai rău. Și așa, cancerul, doar la pronunțare, îți face picioarele să tremure.

Când vezi copii fără păr, care își plimbă jucăriile din mână în mână alături de familiile lor, te gândești că Dumnezeu nu există. Sau, dacă e să fie, e un ticălos al vremii și șade, undeva, într-o ascunzătoare de negăsit, de unde râde de toate năpastele trimise pământenilor, privindu-le reacțiile. Să vezi cum unui om – tânăr, bătrân, copil sau adult – i se scurge cu încetinitorul viața din corp trebuie să fie cu adevărat cel mai mare supliciu.

Doru și Maria din Câmpulung Moldovenesc, au venit cu băiatul lor din nou în Cluj, la Institutul de Oncologie. Micuțul are 3 ani, iar de 8 luni se luptă pentru încă o lună, pentru încă una și încă una. S-a simțit tot mai rău, a pierdut în greutate și-l dureau articulațiile, oasele. Un consult le-a relevat că are Leucemie Limfoblastică, una dintre cele mai întâlnite forme de cancer la copii.

Băiețelul urmează tratament. Familia și-a cheltuit toți banii, s-a împrumutat și la bancă, s-a împrumutat de la rude. Uneori banii vin, dar pleacă cu o viteză ce nu poate fi explicată de nicio lege a fizicii.

„Am fost la doctori, venim aici, mergem și la un alt doctor, peste tot. Am mers la mai mulți naturiști, ne-au recomandat alimentații care mai de care, am făcut bio-energie, am mers peste tot cu el. Soția-mea a mers și la vraci, la mai mulți. Ne-au luat banii. Doctorii au fost pesimiști. Ei îți spun la ce să te aștepți. N0i ne rugăm la Dumnezeu, că ce să facem? Acum am venit cu ultimii bani, n-avem nimic de sărbători, dar îl vrem acasă, doar, pe Andrei. Nici nu ne trebuie nimic. Acum ne-am cazat unde-am găsit loc,  200 de lei pe noapte, atât am găsit.  Ori 3 zile, faceți dumneavoatră calculele. Mai puțină mâncare, că nu mâncăm aproape deloc, dar sunt cheltuieli. Drumul. Doctorii”, povestește Doru.

Maria e palidă ca un perete proaspăt dat cu lavabilă albă, are cearcăne adânci,  iar fața trasă îi scoate în evidență osatura. Ea nu poate spune nimic fiindcă își păstrează puțina energie ce-o are pentru Andi, așa cum e alintat băiețelul.
O vizită la Oncologie îți irosește toate speranțele cu care ieși tu din casă în fiecare zi. „Să ai o stare bună, să crezi cu adevărat în vindecare, în tratament e cheia reușitei”, susțin medicii. Dar cine să mai creadă în ce?

Pe seară, pacienți și aparținători ies din spital și pleacă care pe unde. E o imagine deznădăjduitoare culeasă, parcă, dintr-un SF, dintr-un viitor distopic.

Pensiunile de pe Strada Republicii, de pe Pasteur, de pe Babeș sunt ocupate. Inclusiv cele mai scumpe.

Ca să fie mai aproape de cei dragi din spital unii aleg să înnopteze în mașini. Sunt mașini din Vâlcea, de București, de Prahova, de Brașov, de Maramureș.

Iau un ceai cald, o cafea, vorbesc acasă, cu rudele și, răpuși de oboseală, adorm înfofoliți până pe la 3 dimineața.

Atunci, Ioan deschide portiera de la Dacie, ia un termos din portbagaj și-și prepară o gură de nes, amestecând în sensul invers al acelor de ceasornic. „Așa fac de când lumea. Râd de mine și colegii de la muncă. Învârt cafeaua invers. Cred că așa-s făcut io, prin natura mea. Invers. Probabil că invers am fost și născut, cu fundu-nainte, că toate mi-s pe dos”, spune el, făcând haz de necaz.

Ioan e ca un dop de plută zvârlit în apă, nu se scufundă niciodată. Tot greu i-a fost de când îi lumea. A venit cu frate-său și cu taică-său, din Baia Mare, bolnav de cancer la stomac. Stau de două zile și dorm în mașină, că părintele se simte tot mai rău de-o perioadă.

Noaptea în mașină, sub cerul liber

„Domnule, ți-am zîs că toate mi-s pe dos. Tata îi bolnav de mai mulți ani, o avut la prostată, o trecut și-o revenit. Că-i ca dracu canceru ăsta, își bagă ghearele și nu le mai scoate. M-o lăsat și nevastă-mea amu-s 4 ani și s-o dus cu un prieten în Italia. Prieten de-a meu. Apoi astea cu tata și nici la lucru nu-i mai bine. Frate-meu nu lucră nimic, nici el. Din rău m-am dus în mai rău. De-aia dormim în mașină, că nu costă nimic. Păcat că nu-i ceru ca-n Maramureș, la noi, înstelat.”

E luna decembrie, aproape de Crăciun. Așa sărbători să tot ai.

Nu departe de mașina lui Ioan, în sus, pe Republicii, e un anunț care de îmbie să bagi cu drag mâna-n buzunar. Camere scoase la închierere, dar nu de-o pensiune, ci de altcineva, nu se știe. Oricum e ocupat că ăsta-i cel mai căutat loc. 45 de lei pe noapte. Nu primești chitanță, dar dai puțin. De la 200 la 45 de lei pentru un pacient e boierie.

Ai un pat, o toaletă, un dulap unde să-ți așezi toate lucrurile și e curățenie. Și parteneri de vorbă. Aici e cea mai mare bătaie pentru un loc.

Doamna Carolina vine de 3 ani la Cluj și nu ca turist, așa cum și-ar fi dorit mereu, și-a apucat să vadă doar Grădina Botanică Alexandru Borza, că-i aproape de Oncologie.

Se luptă cu un cancer ce-o slăbește tot mai tare.

Dacă n-ar veni, nu s-ar mai bucura de nimic. Fiindcă de n-ar fi spitalul, n-ar mai fi nici ea.  La Oncologie, unde încerci să-ți salvezi sau prelungești viața, bunul cel mai însemnat pe care îl ai.

„Paradis, așa-i spun eu, Paradis.”

5 comentarii

Scrie un comentariu

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Articole similare