O viață de film am avut Eu, Paneth Farkas. Sunt descendent al unei familii de rabini din Alba Iulia, fiului unui croitor sărac și am încercat să cuceresc lumea.

Le-am dat cu flit fasciștilor, evadând de câteva ori miraculos din trenurile morții care duceau la Auschwitz. Sunt primul român ajuns în Cartea Recordurilor și unul dintre cei mai titrați antrenori din toate timpuruile, din orice disciplină sportivă. Am creat cea mai impozantă echipă de club românească. În fond, sportul m-a făcut om și sportul m-a salvat când nu mai era nimic de salvat.
Am fost unul dintre sportivii ocrotiți cu înverșunare vecină cu nebunia de Iuliu Hațieganu, care mi-a transmis, în timpul unui prânz în centrul Clujului că „Munca și talentul te vor răsplăti în viață. Abuzurile sunt trecătoare și nu definesc spiritul uman. Privește înainte cu încredere”. Mesajul profesorului m-a călăuzit îngerește.

Dragii mei prieteni,

Astăzi, pe pământ, aș fi avut 100 de ani, dar Dumnezeu mi-a rezervat un loc la dreapta sa în urmă cu ceva vreme. Mi l-a păstrat, cu toate că în trecut l-am renegat, l-am urât și l-am blestemat. Mi-am spus mie că nu e posibil ca El să existe. Dar există și are grijă de noi toți.

Am văzut, de aici, de sus, cum evoluează lumea, cum uitați, fie și să vă mai interesectați privirile, să vă zâmbiți și să vă bucurați îmrepună pentru micile plăceri ale vieții. Pentru că gesturile pe care voi le considerați insignifiante, au cea mai mare însemnătate.

Am fost un copil sărac. Tatăl meu provenea dintr-o familie de rabini, familia Paneth stabilită de prin secolul 18 în Transilvania, dar el a ajuns un simplu croitor cu o nevastă, mama mea Hanni și patru copii, între care și eu.
Am venit pe lume-n 17 martie 1917, exact în casa în care familia mea locuia în chirie în centrul orașului. Am urmat școala evreiască pentru că tata Josef visa să ajung rabin, la fel ca rudele mele îndepărtate, însă am renunțat și m-am înscris la licelul Angelescu, chiar de lângă casa. Copilăria însemna pentru mine sport: vara ping-pong și fotbal cu o mingea din ciorap, iar iarna patinaj. Când am făcut 11 ani, am ales ping-pong-ul. Până atunci exersasem pe masa croitorului Frederich,vecin cu noi. Era o masă din lemn, simplă, iar fileul era tot o bucată din lemn. M-am supărat teribil când a venit iarna și-a pus tot pe foc. Apoi am exersat în vecini, la o colegă dintr-o familie bogată, care avea chiar masă de ping-pong în casă. M-am înscris la clubul sportiv de tenis de masă și i-am zis mamei într-o zi că atunci când voi fi mare, voi fi un sportiv important și că voi cumpăra o casă mare. Ea și tata, plus frații mei vor avea tot etajul, cu tot cu baie incorportată, nu ca și acum, când trebuie să ne deplasăm în curte, iar eu voi sta jos, la parter.
Mama glumea, că era bolnavă, o supăra teribil o spondiloză:
– Tocmai cu boala mea mă pui la etaj?
– Nu, atunci vă pun la parter și stau eu la etaj.
– Știi ceva, băiatul mamii, nu-mi trebuie nimic, numai să crești mare, să fii cinstit și muncitor, nu cumva să ajungi o haimana! Tata mă sfătuia și el: Să fii totdeauna demn, să nu te lași călcat în picioare. Să nu faci politică, să nu minți, să fii corect.”
Vorbele lor mi-au încălzit mereu sufletul.

Când n-aveam nici măcar 19 ani, făceam parte din echipa națională de ping-pong. Era în primăvara anului 1936 și cu ajutorul formidabilului om, profesor și mentor Iuliu Hațieganu, un efervescent susținător al sportului, am reușit să plec în Cehoslovacia la Campionatul Mondial. Profesorul a achitat împreună cu alți priteni de-ai săi o garanție de 100.000 de lei statului român că mă voi întoarce în țară.

Eram eu și colegii mei,Victor Vladone, Marin Goldberger, Pop Pitu și Diamandstein Erwin.
Am făcut 2 zile până la Praga și-am dormit pe plasa de bagaje, dar cu toate astea, drumul mi s-a părut că a trecut cât de cât repede.
Eram săraci toți și îmbrăcați modest. Doi dintre noi nu aveam haine de stradă, dar ne-am ajutat între noi. Îmi aduc aminte că purtam o pereche de pantofi de la șeful meu Hoffman, un pantofar pentru care munceam. Nici echipamente sportive nu aveam și le-am împrumutat toți de la echipa popicarilor UAC.
Pe 11 martie eram la Praga, iar în gară ne-a întâmpinat un oltean, pe românește:
„Bine ați venit, frații mei dragi!” Era căsătorit cu o cehoaică și stătea acolo de câțiva ani.

Tot atunci am participat la un antrenament comun și am vizitat locul unde a fost programat campionatul -la al patrulea etaj, dar nu cum ați crede la înălțime, ci în adâncime. Această sală denumită Lucerna putea cuprinde peste 2000 de spectatori… La cină fiecare națiune avea locuri marcate cu fanioane naționale.
Nu pot uita eleganța reprezentantivelor Ungariei, a Statelor Unite, a Angliei. Erau toți îmbrăcați în frac sau smoching ca la o recepție la ambasadă. Cu aspectul nostru modest, am rămas mai neobservați.

Pe 12 martie, înt-o zi de joi, a început concursul, iar noi am intrat în competiție vineri, 13. Vă dați seama? Cât noroc pe noi.
Am spulberat Ungaria cu 5-0, Ungaria, campioană mondială de opt ori din nouă ediții disputate. Publicul a intrat pe teren, ne-a purtat pe brațe precum niște eroi. Batem apoi Franța, iar apoi jucăm cu Polonia, iar eu îl întâlnesc pe Ehrlich. Meciul acesta stabilește un nou record. Primul schimb de mingi durează două ore și 15 minute, peste 10.000 de lovituri.


Eu jucam în cămașă și pantaloni lungi, dar pe mine cu greu m-ar fi primit spectator la Operă. Eram atât de sărac, că nu am avut bani nici pentru o pereche de pantofi calumea. M-am încălțat cu tenișii mei vechi, rămași prea mici, iar în dreptul degetului mare am tăiat o gaură așa încât am reușit să încap în ei. Arbitrul a cerut să fie schimbat, nu ma rezista. După 4 ore și jumătate am fost învins. Oamenii au fost și la film, s-au întors și noi încă jucam prima minge. În sală se terminase și cel de-al 12-lea meci și la noi era 1-0 în primul set. Am dat jos 5 kilograme atunci, știu că eram foarte slăbit de ziua mea, care era pe 17 martie.

Am pierdut finala cu Liebster, din Austria, și am vrut să mă omor. România, țara noastră, a ieșit vicecampioană mondială pe echipe.

Meciul meu cu Elrich schimbat definitiv regulile din tenisul de masă. Până în 1936 fileul avea 17,25 cm, iar durata unui meci era nelimitată. Imediat a fost coborât la 15, 25, iar limita de timp a fost fixată la 3 seturi și 100 de minute. Din 1963 s-a hotărât ca durata unui set să nu depășească 15 minute.
Scopul meu a fost mereu să reprezint cu mândrie țara, România și ne-am bucurat precum niște copii când am văzut cu câtă dragoste am fost întâmpinați în Cehia. Dar totul avea să țină relativ puțin….

În 1940 s-a dat Dictatul de la Viena, acel pact încheiat la 30 august prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei hortyste. Un act impis de Germania Nazistă și Italia fascistă.

În 1942, pe 25 noiembrie, am fost deportat la Ferneziu, la Baia-Mare, într-un detașament de muncă forțată. Eram evreu, familia mea era evreiască. În 43 m-au deportat într-un lagăr din Ucraina, apoi la Cracovia. Auzisem că mergem la moarte sigură, era un polonez cu noi în tren care evadase din lagăre și ne-a zis: vedeți că dacă nu fugim, murim. Ne ucid pe toți.
„Pe când trenul ce ne ducea în deportare prin Cehos­lovacia, la Eperyes, am sărit din vagon. Aproape să fiu împuşcat. M-am ascuns în Munţii Preso­vului, am trecut în Ungaria prin Galanta, am ajuns până la Buda­pesta. Aici am fost ţinut ascuns de trei oameni minu­naţi, care şi-au riscat pro­pria viaţă. Dar lângă gara Keleti m-au prins din nou. Până la biserica Evrei Nyiregyhaza nici nu s-a oprit transportul deţi­nu­ţilor. Aici am fost din nou închis în ghetou, de unde iarăşi am evadat. M-au prins încă o dată şi închipuiţi-vă de cât noroc ai nevoie pentru a rămâne în viaţă, nici acum nu m-au îm­puşcat. Evadări, ares­tări, aşa am ţinut-o până în 1945, când am ajuns din nou la Buda­pesta, dormeam în casa scărilor, mă ascundeam, ca să nu mor de foame scotoceam în gunoi.”

La Budapesta ninge ca într-un basm spus în copilărie de părinți, dar aici nu e nimic fermectător. Ești în plin război, în cel mai mizerabil din câte-au fost până atunci.Ieși, pe furiș, dintr-o ascunzătoare și îi vezi pe soldații Crucilor cu săgeată cum îți ucid camarazii printr-o cruzime de neimaginat. Îți vezi cel mai bun prieten cum e legat, în mijloc, de alți doi tovarăși de-ai tăi, e împușcat, iar purtătorii de uniformă îi azvârle în Dunăre și se amuză cum greutatea celui din mijloc îi duce și pe ceilalți doi la fund, înnecându-i.
E atât de lugubru și stai să reflectezi cum o ființă dată de Dumnezeu pe acest Pământ e capabilă de asemenea fapte. Ș-atunci îți revin pe retină toate fețele celor dragi, deși ești conștient că este foarte posibil să nu-i mai vezi niciodată. Te gândești la tatăl tău care-a murit în 44, bătut de alte bestii. Apoi la mama și la surorile tale, cu care împărțeai fiecare felie de pâine și ai da orice ca să mai stai preț de câteva secunde, și te rogi la divinitate să scape din locul de unde nu se scapă niciodată: lagărul de concentrare nazist. Ai în minte ultima conversație pe care ai purtat-o cu fiecare în parte. Știi că au fost deportați cu toții, dar tu încă trăiești și asta înseamnă că destinul ți-a pregătit altceva. Și te gândești iar la vorbele tăticului Iosi. „Tu ai mai mult noroc decât minte”.

Și chiar așa a fost. Pe mine m-a salvat un căpitan din armata sovietică, şi el evreu, care m-a transformat într-un soi de ordonanță. Apoi, cu un tren de răniţi, am ajuns la Cluj și am aflat ceea ce știam deja. Și anume că întreaga sa familie a fost ucisă de nazişti. 64 de membri, toți uciși.

Am încercat să-mi refac viața. Prin ceea ce am trecut nu poate înțelege decât acela care a trecut prin asemenea trăiri. Am mai jucat ping-pong, apoi am încercat să-i învăț pe alții să câștige. Am antrenat naționala, am luat titluri mondiale, elevii mei au luat titluri mondiale, am antrenat-o pe CSM Cluj, cea mai mare echipă din tot sportul românesc, multiplă campioană europeană. Ceea ce Dumnezeu mi-a luat pe de o parte, a încercat să-mi ofere pe cealaltă.
Vă îmbrățișez pe toți.

Umilul vostru camarad, Paneth Farkaș.

Carieră

În cariera sa de jucător de tenis de masă, Paneth Farkas a câștigat Cupa Romaniei (în 1935 și 1947), 9 titluri de campion național în probele de echipe, la “dublu barbați” și “dublu mixt”, precum și numeroase titluri de vicecampion la “simplu”. În perioada 1934-1954, a fost selectțonat, de mai multe ori, în echipa nationala. În această postură, cucerește – la numai 19 ani – medalia de argint, în proba de echipe (alături de V. Vladone și M.V. Goldberger), la Campionatele Mondiale din 1936, de la Praga. Era prima medalie obținută de tenisul de masă românesc. De numele si contributia antrenorului Farkas Paneth se leaga cucerirea a 16 titluri mondiale si 32 de titluri europene (la seniori si juniori). E antrenor al lotului naţional din 1949 când era încă jucător activ, până în 1981. O antrenează pe C.S.M. Cluj (din 1960-1986), iar cu sportivii de la CSM a cucerit 130 de titluri naţionale (individuale şi pe echipe) şi 5 ediţii ale Cupei Campionilor Europeni. Sub conducerea sa, CSM Cluj ia 21 de titluri naţíonale dintre care 16 consecutive, dominînd timp de un sfert de secol întrecerea internă. A participat ca antrenor al loturilor naţionale ale României la 19 campionate mondiale, iar sportivii antrenaţi de el au cucerit 16 titluri mondiale și 32 de titluri europene

În 1951 i s-a acordat titlul de Antrenor emerit. În 1936, prin Înalt Decret Regal, a fost decorat cu Medalia “Meritul Cultural” pentru Sport clasa a II-a.

Federatia Internationala de Tenis de Masă i-a decernat în 1993 cea mai inalta distinctie, “ITTF Merit Award”. În anul 2000, i s-a conferit Medalia nationala “Pentru Merit” clasa a III-a. Se stinge din viață pe 23 iunie 2009, în Cluj-Napoca.

Comments

comments

Catalin Suciu
Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

NICI UN COMENTARIU

Scrie un comentariu