Scrisoare către bunicul meu

Dacă vrei să filmezi toată coloana de oameni, îți va lua 30 de minute. Încerci, încerci, nu te lași. Trec mii și mii de oameni prin fața ta. Pancartele sunt în aer, steagurile tricolore la fel.

O mamă îi spune fiului, nu mai mare de 10 ani, că asta înseamnă solidaritate. Băiatul e înfofolit într-un fâș gros, poartă fular și are obrajii roșii de frig. Repetă: so-li-da-ri-ta-te. Solidaritate.

Te-apucă plânsu’.

În marea de oameni se împart și covrigi. Alții au termosuri cu ceai și cafea pe care le împart aleator în mulțime. Oameni care nu se cunosc se îmbrățișează, schimbă idei. E un moment în care vecinul căruia i-ai luat locul de parcare și care de obicei ți-ar ridica ștergătoarele, acum te-ar lua în brațe.
Se cântă imnul golanilor. Conduci studenții din Cluj în gară, îi saluți ca pe niște soldați care pleacă pe front. Acolo vor fi așteptați de bucureșteni – altătdată „mitici”- care le vor oferi pachete cu mâncare și fulare groase pentru Piața Victoriei.

Te-apucă plânsu’.

Te sună bunica, îngrijorată. „Să nu ieșiți, sunt îmbrânceli”. N-o recunoști. „Mama (așa-i zic), nu sunt îmbrânceli, tocmai asta e ideea, e un protest pașnic împotriva unor tâlhari nocturni.”. “Mie mi-au mărit pensia”. “Mama, avem un guvern…mama, hai să nu mai vorbim despre politică. Suntem bine (eu și soția mea), nu îți face probleme.”

M-apucă plânsu’. Îmi aduc aminte de bunicul, Dumnezeu să-l ierte.

În 2012, „tata”, căci aşa i-am zis de când eram copil, avea ochii închişi. Cu câteva zile înainte îmi sunase telefonul într-o dimineaţă oarecare. „A avut un atac cerebral, nu îţi face probleme, doctorii spun că sunt şanse de recuperare.” Au mai trecut câteva zile şi cu o ignoranţă îngrozitoare, am rămas acasă, la Cluj. Am ţinut legătura telefonic cu familia, cu bunica mea, „cea mai frumoasă femeie din lume”, asemeni versurilor Anei Blandiana din „Descântec de ploaie”, un poem drag lu bunu-meo, versuri care i-au încălzit mereu sufletul.
Alte câteva zile şi plec acasă, la Zalău. Ajung la spital, într-o rezervă, și îl găsesc întins pe un pat, cu o culoare vie în obraji, dar imobilizat. La căpătâi stă Ea, ”o femeie de ”fier”, pe care, pentru prima dată o văd dărâmată, cu o paloare străvezie şi ochii privind în gol a nesiguranţă, a teamă.
Mă apropriu de pat, mă aplec şi îi iau palma stângă, o strâng între palmele mele şi o sărut. Îi şoptesc la ureche că am sosit, îi spun ”tată, am ajuns”, iar buni îi zice şi ea. El are ochii închişi, este paralizat pe partea dreaptă, respiră cu dificultate, ”nu conştientizează ce e în jur”, aşa cum mi-a zis un doctor, dar totuşi, reacţionează şi îmi răspunde printr-o mişcare, îmi strânge palmele în palma sa călduroasă.

A fost ultima dată când l-am văzut, a fost ultimul salut dintre noi.

Vreau și acum să-i spun cât de mult l-am iubit şi îl iubesc. Regret că nu l-am sunat zilnic şi nici măcar săptămânal. Odihneşte-te în pace! Îmi pare rău, îmi pare rău că nu am apucat să-ţi povestesc mai multe. Îmi pare rău că nu ești aici să vezi ce se întâmplă pe străzile din toată țara.

Tu, care îmi spuneai că „toată politica românească se rezumă la un ciolan bun de ros”.

Îmi pare rău că ai lăsat-o pe buni singură.

Cu multă dragoste, nepotul tău, Cătălin

Nici un comentariu

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.