Reportaj. Pe drumuri, la vecini – malul Dunării, cu „lumini” de rock
ActualitateReportajTop News by Kristina Reştea - iun. 12, 2016 0 620
Arată ca o capitală europeană. Dacă ai scăpat de trenul Cluj-Budapesta, dai de un oraș care arată a capitală europeană. Ei, chiar e capitală europeană. Chiar și gara – cu trenuri ce au pe ele destinații ca Praga și o fațadă maiestuoasă și sobră de capitală de imperiu. Keleti e însă și gara în care cu câteva luni în urmă se îngrămădeau, prigoniţi, refugiații, așa că ne amintim de politica cu garduri a vecinilor de la vest. Hoteluri găseşti de mai multe feluri şi pentru diverse bugete – poate vrei portar şi locaţie aprope de pietonala de shopping sau poate te mulţumeşti cu ceva mai modest (şi ca preţ, şi ca servicii – nu te aştepta la lux, nici la personal extra-prietenos). Iar cu engleza e încă dificil să te înţelegi cu o parte dintre locuitorii mai vesticei capitale. Acasă sigur un străin se descurcă mai uşor. Și mai departe nu poți să nu faci comparații cu mai micuțul Cluj de unde ai pornit. Au și ei, desigur, bulevarde, cu trotuare pietonale. Numai că trotuarele lor sunt largi, iar la capătul unui bulevard infinit, Andrássy út, nu dai de o piață unde tronează asupritor de înaltă statuia lui Avram Iancu, ci ai o întregă piață cu eroi.
Iar dincolo de asta – lacul. Uite, Casino-ul lor! Dar și acesta e ceva mai mare și bordat cu iluminare de nocturnă. Și au și ei ridicolele mașinuțe de pe lac – una chiar e de „poliție”.
Dincolo de lac – un palat, cu o frumoasă curte de castel, numai bună pentru plimbări de după-amiază. Uite, și parcul lor Central! Numai că și acesta e, desigur!, mai mare. De fapt nu mai mare. Pare, la fel ca bulevardul de pe care tocmai ai venit – infinit. Nu poți să vezi unde se termină și ai impresia că, indiferent pe unde ai lua-o, o să dai tot de verde.
Dar, până la urmă, de ce ai vrea să se termine?
Au şi un fel de parc „Iuliu Haţieganu”. Dar e pe o insulă (Margit), nu e îngrădit, are o pistă luungă unde seara e plin de alergători (de parcă întreaga Budapestă aleargă seară de seară) şi, în acelaşi parc, este şi un fântână cântătoare. De asta nu au scăpat nici ei.
Au şi ungurii mall-uri, că doar de acolo au venit aici „TriGraniţii” cu Polus-uri, dar au şi ofertă comercială pe străzi pietonale, pornind din piaţa Deak Ferenc. Alături de câteva branduri de lux sunt cele „mainstream”, de mall şi, poate surprinzător, dai şi de câte un „second”. Alăturarea nu e însă atât de şocantă – până la urmă, turiştii cu bluze în dungi şi pulovere albe pe umeri stau la cafenele fancy (de exemplu Hard Rock Cafe), urmăriţi de o bătrânică înfofolită în straturi de straie cernite, pândind, cu un recipient de cerşit, după cei care o fotografiază cu tableta.
Apoi e, desigur, Dunărea. Dunărea lor, care e și Dunărea noastră, desigur, că doar la noi își termină ea drumul european, în amestec cu Marea Neagră. Datorită ei avem și Deltă. Și aici, la câteva ore de acasă, îți dai seama cât de important e să ai un oraș care se folosește de apa care îl traversează. Dunărea e mai generoasă decât Someșul, desigur (ca lungime și debit), dar nu poți să nu faci paralele: o apă care trece prin oraș poate să aducă tot atâta farmec, indiferent de dimensiuni. Dar vecinii vestici au știut să fie, la rândul lor, generoși cu apa: și-au construit palatele cu fața la Dunăre, așa că priveliștea e spectaculoasă, la orice oră.
Desigur, noaptea cu palate iluminate are farmec special. Ai și promenade de unde să le vezi – palatele și Dunărea. Dar și poduri peste care să treci apa. Spre Cetățuia lor. Ei, doar că aici nu ai un hotel în formă de vapor (sau altceva), ci un întreg orășel – Cetate, invadat de grupuri de turiști, conduși de ghizi. „Aici e un fel de cartier Gruia al lor!”, constată, amuzat de paralelă, un clujean care priveşte, de sus, Budapesta palatelor şi zona rezidenţială de la înălţime.
Poţi şi numai să stai în preajma falezei şi să îi descoperi pe localnici.
Și, în alt capăt de oraș, uite și stadionul lor! Sau nu. Ne apropiem și ne dumirim: nu e stadionul, e Sala Polivalentă, doar că are cu câteva mii de locuri în plus față de a noastră.
Și mai e o diferență: la noi nu a venit încă cineva de calibrul Black Sabbath.
La Budapesta își începe celebra trupă turul în Europa, pentru turneul final The End. De 1 iunie, locul e înțesat de tricouri negre, care s-au aliniat civilizat la coadă. Grupuri – grupuri de fani, tineri și nu chiar atât de tineri, care i-au așteptat pe cei de la Black Sabbath de mult. Se aude maghiară, portugheză și, desigur, foarte adesea – română.
Românii din spatele nostru știu și să dea indicații: s-au prins rapid cam cum decurg lucrurile cu intrarea (se vede experiența lor de clienți de festivaluri și concerte) și le explică, într-o engleză curată, celor care îi întreabă. Cam cu o oră înainte de ora anunțată a concertului se face intrarea. Unii aleargă. Ca să prindă locurile din fața scenei. Se bea bere și se mănâncă popcorn, în generoasa sală Papp Laszlo Arena, cu scaune roșii. Se sting lumini, vine trupa pe scenă. Nu, nu sunt ei. Există o trupă de deschidere. Și abia peste o oră, sala se umple. Te întrebai de ce nu e plină Polivalenta, pentru Black Sabbath. Pentru că nu era încă ora lor. Cu câteva minute înainte să apară, nu mai zărești însă locuri libere.
Lângă scenă sunt pregătiți oamenii din staff ce arată a acrobați – se cațără pe frânghii și lucrează la înălțime: se pregătește scena pentru show-ul de lumini.
Alb la față și negru în outfit: Ozzzzyyy! A venit Ozzy. Și legendara Black Sabbath aproape integrală.
Playlistul de la Budapesta a inclus piese celebre pentru iubitorii de rock: Black Sabbath, Fairies Wear Boots, After Forever, Into the Void, Dirty Women, Behind the Wall of Sleep, Snowblind, Iron Man, War Pigs, Hand of Doom, N.I.B., Children of the Grave, Paranoid.
Se aude Into the Void și vocalistul și chitaristul său se privesc ca doi vechi parteneri de muzică; şi Ozzy desenează prin aer arhitectura ascendentă a solo-ului lui Tony Iommi. Iar un moment îi aparţine, pe scenă, unuia singur: un impresionant solo de tobe captivează miile de spectatori din polivalenta maghiară. După ce în anul 2015 a concertat împreună cu Ozzy Osbourne, la sfârșitul aceluiași an, bateristul Tommy Clufetos s-a alăturat formației Black Sabbath pentru repetiții și pentru a însoți formația pe parcursul turneului de adio.
Și urmează piesa pe care am fredonat-o mulți dintre noi, nepriceput, cu câteva zile înainte: Iron Man. Care „kills the people he once saved”. Dar nu e chiar atât de dark pe cât e imaginea sa și marketingul din industrie: la fiecare câteva piese, Ozzy lansează ocrotior câte un „God bless you!” (Dumnezeu să vă binecuvânteze).
Și cam așa s-a derulat tot concertul – în timp ce Ozzy, mai bătrân (fizic) decât îl știi de pe youtube, dar la fel de jucăuș (în atitudine) cânta bucuros și sărind mărunt, iar chitariștii sobrii construiau alături muzica Black Sabbath – la fiecare câteva minute un fan (euforic și deja rămas la bustul gol) era aruncat peste gard, în fața scenei, purtat pe brațe de camarazii de dincolo. Efort destul de inutil de altfel, fără șanse de a capta măcar o privire de pe scenă – fanii erau rapid preluați de oamenii de ordine și reintroduși în circuitul obișnuit al sălii.
Între timp, Ozzy Osbourne arunca, din când în când, găleți cu apă pe rockerii încinși. „Hai să înnebunim, împreună!”, ne-a îndemnat de câteva ori.
Înainte de primul bis, Children of the Grave, Ozzy ne mai cheamă o dată alături, în show, să „înnebunim” o dată cu ei. Iar bis-ul final vine numai cerut. „Strigați toți: încă un cântec!”. Și vine încă unul, apoi trupa ne salută, se retrage de pe scenă, se sting lumini și pe ecranul din spate apare mare, în culori de foc: „The End”.
Cum au cântat? „Impecabil, siguri de sine, la obiect, fără înflorituri și forțări inutile, ceea ce era permis și de compozițiile cu o construcție atât de clară și o substanță muzicală a temelor, încât adăugarea unor note sau prelungirea unor tempo-uri să fie suficiente pentru a conferi personalitate interpretării. De aceea, deși atitudinea formației pe scenă era relaxată, muzica bântuia polivalenta maghiară provocând imaginația unora și actele fanatice ale altora, care săreau în spațiul interzis din fața scenei”, își explică unul dintre spectatori. „Emoția specială a concertului a fost dată de impresia persistentă că m-am întors înainte de a mă naște, cândva în anii 70, dar și de surpriza redescoperirii unor sonorități care, începând cu epoca grounge au devenit indispensabile în noile estetici ale rock-ului. Muzica formației a influențat decisiv dezvoltarea muzicii heavy-metal de după 1976, direcțiile muzicale rock ale anilor 1980, dar și unele dintre cele mai influente formații grounge. Este semnificativ că originile grunge-ului, ca subgen al rock-ului alternativ, se află în muzica Black Sabbath și AC/DC”, aminteşte, instruit, fanul. „Era ultima şansă să îi văd, iar la Cluj nu prinzi aşa ceva. Ăştia din Budapesta au tradiţia concertelor. Chiar şi Freddie Mercury a cântat aici”, mai adaugă.
Iar la final, după „The End” (da, există continuare după „The End”), oamenii de ordine ne dau rapid afară din sala polivalentă. Abia apuci să cumperi un tricou din standul special amenajat în incintă. Plouă şi lumea se adăposteşte pe unde apucă, la ieşirea din complexul sportiv. Nu mai prinzi nici metro şi tot un român te salvează: ştie staţiile de autobuz, direcţiile şi preţurile. „De unde sunteţi”, „Din Cluj”, „Şi eu!”.
Turneul de adio, The End, a debutat în 20 ianuarie 2016, în Omaha, Nebraska, iar la Budapesta a fost marcat primul „popas” european, în 1 iunie.
De ce era de neratat un concert de final Black Sabbath (listă realizată pentru Actualdecluj.ro de un fan care a așteptat de ani de zile întâlnirea):
-a fost prima formaţie din anii 1970 care a cântat preferenţial heavy metal
-mai ales datorită lui Tony Iommi, Black Sabbath au creat un sound greu și violent-dinamic, care implică participarea aproape viscerală a publicului
– o interpretare vocală insolit-paroxistică
– formule ritmice obsesiv-repetitive inconfundabile, care au modelat definitv compoziţiile heavy metal din următorii aproape 50 de ani
-a beneficiat de participarea pe termen lung a lui Ozzy Osbourne, a cărui timbru vocal expresiv sună intens chiar și cu eforturi minime.
Fără a se baza tot timpul pe o exprimare în forță, Ozzy Osbourne a știut să moduleze în vocea sa atât angoasa întunericului, sugestiv pentru direcția „ocultă” a formației, cât și pasiunea specific șaptezecistă care arde prin interpretări energice
-a avut, probabil, cel mai mare număr de interpreţi vocali de prim rang pentru muzica anilor 1970-1990: Ozzy Osbourne, Ronnie James Dyo, Ian Gillan, Ray Gillen, Tony Martin, Glen Hughes şi chiar Rob Halford, care apare în anul 1992 într-un concert referenţial pentru fanii formaţiei
-a fost printre puţinele cele mai novatoare formații din anii 1970 care au reuşit să impună noi modalităţi tehnice de exprimare muzicală: pentru a slăbi tensiunea exercitată de corzi asupra degetelor sale, Tony Iommi și-a reacordat chitara, obţinând un sunet complex şi grav, responsabil pentru riff-uri lente și întunecate, care vor deveni emblematice pentru muzica heavy metal
-Tony Iommi este unul dintre cei mai prolifici creatori de riff-uri heavy-metal şi s-a inspirat în tehnica sa de la chitarişti dintre cei mai diferiţi: Django Reinhardt, Joe Pass, Eric Clapton
-s-au diferenţiat de alte exprimări nihiliste ale anilor 1970 mai ales printr-o atitudine simultan critică (abordarea unor teme existențiale) și ludică (prezență scenică plină de umor a lui Ozzy Osbourne este recunoscută și se bazează adesea pe farse care păstrează buna dispoziție a publicului)
-formaţia îşi va înceta în curând o activitate neîntreruptă de aproape 50 de ani.
The End (sau nu)
