Închide

REPORTAJ: Oameni dintre noi (I): Francisc și viața de după sticla de vodcă

Recomandarea redacțieiSocial by Catalin Suciu - apr. 29, 2014 3 942

Trosc! O bucată și încă una și era trimis sub masă, într-o bucătărie insalubră,să stea pe boabe de mălai, în genunchi. Dacă îndrăznea să scoată capul, mai primea una și durea al naibii de tare că bătrânu’ avea mână grea. Rău mai era și mult îi mai plăcea jinarsu’. Sau coniacu’.  Lua orice, numa’ să-i oprească tremuriciu’. Tremura ca firu’ de 80. Dimineața când se ducea la muncă era mai lucid și te puteai înțelege cu el, dar când se întorcea era la fel.

Maică-sa era dusă demult de-acasă, avea altele, nu-i trebuiau ei copii, nimic. Cică ar fi umblat cu mulți bărbați și de-asta l-a luat bărbatul de lângă ea. Și nici nu l-a mai lăsat s-o vadă și-acuma îi găsise o mamă vitregă. Așa-a crescut Feri într-o încăpere , undeva pe  strada 6 martie, “prin zona Boema”. Când mai ieșea la aer, respira și el și se bucura mai ales duminicile, că atunci era zi de biserică și taică-său nu se atingea de alcool. Da’ lunea era la loc, “tocmit”.  Cum femeiă-sa era dusă , o lua pe asta noua la palme . Feri mai încerca să intervină, da-i trosnea ăsta câte două, de-l trimitea în lumea viselor. Și pe el și pe femeie.

 

Fuga de-acasă

Când a mai crescut băiatul,  bătrânul Szabo a luat o sticlă de sifon să-i crape capul. Numai că Feri era mai voinic, luase în greutate. “Când i-am dat doi pumni, a zburat direct în dulap, l-am lăsat lat, am crezut c-o murit. Atunci am fugit de-acasă la vecini. M-am apărat”. În două zile era din nou pe picioare și pornit să-și caute odrasla. Mai că uitase că-i trosnise fața și-l lăsase într-o dâră de sânge.

Francisc nu l-a urât niciodată și-așa a fost și-atunci. S-au mai văzut de câteva ori, da’ prin ‘85 amărâtul suferind avea deja o burtă uriașă, iar picioarele și mâinile uscate ca niște bețe din cauza cirozei. De-atunci Francisc a început să umble de colo-colo să-și facă un rost în lume. A dat buzna la o școală profesională de construcții și-a și terminat-o după 3 ani. S-a mai perindat pe la un restaurant, lucra cu ziua pe unde putea ca să aibă de mâncat. Numa că ăsta al lui, Szabo cel mare, i-a lăsat tot ce avea femeii cu care trăia și asta și-a văzut de viața ei.

Feri-a dat apoi în patima părintelui. Și-a-nceput și el să guste. Și Doamne, mult i-a mai plăcut. Avea Feri și-o „nevastă”, dar fără acte, ei trăiau numai așa, împreună. Dar beia zilnic, la fel ca și tată-său.

Picioarele metalice

 El zice că alcoolul l-a salvat în ’94,  când l-a lovit un TIR  pe strada Aurel Vlaicu. Era cu un tovarăș de pahar și tocmai ce consumaseră alcool dublu rafinat. Ăla i-a dat și sânge pe urmă, transfuzie, că aveau aceeași grupă sanguină. L-a agățat cumva tirul și-a rămas cu o dublă fractură deschisă la picioare când trecea șoseaua pe cealaltă parte.  După trei zile s-a trezit din amorțeală la secția de Ortopedie din Cluj. “Mă clătinam când m-o prins tiru’, de eram treaz și țeapăn poate că nu mai trăiam. Am avut zile. Când m-am sculat la ortopedie, eram suspendat ca un miel gata de tăiere. Era o asistentă, așa, în fustă mini, io eram dezbrăcat. M-am rușinat. Și-apoi i-am zis asistentei să-mi caute o sticlă de ceva. Pe urmă am intrat în operație, 16 ore o ținut. Șase plăci mi-o băgat în picioare.  Una o scos-o pe urmă doctorul și-am vrut s-o iau, era din platină.” Și-a  scăpat Feri bacsi de sala de operație și-a ieșit afară cu picioare noi, „speciale”. Pe urmă s-a dus în Ungaria să muncească, în 2000. “Trei ani am stat în Budapesta, în construcții și-apoi încă doi la Debrecen, la o fermă de vaci, unde-ajutam cum puteam. Am trăit , numa, n-am strâns nimic. Am venit la Cluj în 2005, m-am întors, da’ n-aveam unde sta.”

Cockteil de stradă

Apoi și-a plătit o chirie cu consoarta, dar pe urmă n-a mai putut s-o achite. Uite-așa a luat apoi Clujul la pas, în aer liber, fie că era iarnă ori vară. “Aveam locuri, stăteam prin Matei Corvin, la biserică, sau mergeam în Mănăștur, da’ numa’ afară am șezut. Sub un balcon sau la Chios , unde era o baracă părăsită. Numa’ că acolo mă luau jandarmii și-mi dădeau pumni de nu puteam duce. Și mai dădeau și cu spray în ochi plângeam o zi întreagă din cauza lui.”

Tot pe vremea aia a gustat gustat și  din “Coco-Jambo” și s-a întâlnit cu trupa ATACHE, un grup de vreo 12. Ăștia stăteau , cerșeau , furau și dădeau pe gât spirt Mona. În zilele bune, când le mai ieșea ciordeala , băgau și cola în spirt. “Io eram la Sfântu Mihail în fiecare dimineață. Era un episcop care mă ajuta. Io duceam tomberoanele de gunoi în fiecare zi, el îmi dădea bani, mâncare și haine. Eram așa într-o dimineață și-au venit ăștia din Atache. Și-mi zice unu’ pe care-l știam de pe stradă: “hai, Feri, ia și tu din sticlă”. Era una mică, d-aia de jumate, zici că era cola. Am luat că-mi era sete. Da’ era cola cu spirt. Ăștia din Atache îi ziceau Coco-Jambo. Am tras o dușcă sănătoasă, cu poftă, da’ apoi era să cad  jos. Mă ardea pieptu, stomacu’, toate. Mi-am revenit.”

Visarea

Iarna îi era cel mai greu. Umbla din centru, în Mănăștur, se mai încălzea în câte-o scară de bloc sau prin ceva beci ori canal, la cum îi era norocul.  Dar anotimpul ăsta avea și farmecul său.  “Era frig, aveam o barbă lungă și albă. Erau moși crăciuni deghizați prin Unirii, da lumea mai mult se uita la mine. Arătam eu, mai repede, a Moș-Crăciun.”

Când înfloreau cireșii, Francisc era cel mai fericit. Era vremea când putea strânge porumbeii pe brațe, în văzul lumii. Lua niște mâncare de păsări, mergea în Unirii sau în Avram Iancu , fluiera și începea spectacolul. “Așa-mi trecea timpu’, da’ eram fericit. O dată fluieram și aveam păsările pe mine, pe brațe, pe cap. Atunci se mai și pozau cu mine oamenii. Nu cerșeam, nu ceream nimic, da’ primeam și bani”.

Patru primăveri au trecut așa,  de-a valma. Urma și –a cincea, da’ pe asta era să n-o mai prindă.  Când Leo de la Direcția de Asistență Socială l-a găsit, Feri era pe jumătate mort, abia de mai respira.  Avea o barbă cu țurțuri , lungă, până-n miezu’ pieptului, stătea și tremura la -20 de grade în Grădini Mănăștur. Înfofolit cu toate cele.
A ajuns pe urmă într-un centru de pe strada Oașului. Azi nu mai bea, e lecuit. Mai ales că  nu mai are pe nimeni. Nimeni care să-l vadă sau să-l viziteze. Maică-sa  se zice c-ar trăi prin Turda. Are și-o fată, dar a rupt de tot legătura, iar de frate-său n-a auzit nimic. Și pe el l-a tot căutat.  “ Am fost și la Poliție, m-or trimis apoi la Evidența Populației prin Câmpia. Fiică-mea n-a venit nici la înmormântarea lu’ nevastă-mea, lui maică-sa. S-o dus acum doi ani, aici în centru’ ăsta”.

Azi îi are alături pe Alin Frătean, pe doamna Claudia sau pe Anca și Ana,  oameni de bine de la centrul de găzduire de pe Oașului.  Fiecare ajută așa cum poate. “Trebuie și să vrei, în primul rând”. Iar Feri și-a dorit o schimbare, să lase în urmă străzile și frigul, foametea și nopțile tremurate sub cerul liber. La 64 de ani își trăiește pentru prima dată viața, tinerețea care i-a fost furată. Și-o trăiește așa cum trebuie,  cum se cuvine. “Am un sfert de stomac, picioare de fier , da’ dacă mă ajută Dumnezeu, o mai duc mult și bine. Am avut zile. Acuma trăiesc!”

centru2

centru3

3 comentarii

Scrie un comentariu

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Articole similare