Nea Iosif s-a trezit într-o dimineață într-un loc nou, cu totul necunoscut lui. Nu știa cum Dumnezeu a ajuns acolo și de ce. Vedea așternuturi albe, se uita mirat în stânga și-n dreapta la monitoare pe care curgeau lin câteva liniuțe ca într-un joc video.

Îl durea capu și-acum, ca după o beție obișnuită cu coco-jambo, un amestec fermecat compus din spirt sanitar Mona și un deț de cola. Avea arsuri la stomac, da ăsta să fie cel mai mare bai. Apoi se uită cruciș, ușor în jos, și văzu cum din nas îi ies ceva tuburi care sunt conectate la un aparat. În dreapta avea o branulă prinsă bine cu leocoplast pe care-o scoase de îndată.
Îl strângea și vezica și dădu apoi să coboare din așternuturi ca să caute , de-o fi pe undeva, o baie.

Se ridică în fund și-ncepu dintr-o dată să țipe.

-Ăăăăăăăăăăăăăăă…Văleuuuu. Apoi îngână oarece și își trosni două scatoalce, una peste obrazul drept, cealaltă peste cel stâng. Se aplecă în față, ca și cum ar scormoni după ceva, după care se lovi iar, dar în afară de roșeața din obraji, nimic nu se schimbă. „Iosife, vezi că ăsta nu-i un vis”, îi șopti un gând.
Se puse iar pe strigat, dar de data asta de-a binelea, că imediat apăru o asistentă.

– Ce-aveți, domnule, ce s-a întâmplat?

– Unde-i?

– Ce căutați, domnule?

-Unde-i, unde-i?

Femeia se uită mirată spre el și-apoi îl întrebă din nou ce-a pierdut. Iosif tot aplecat în stânga patului, șușotind. Trage apoi o gură de aer și-și face curaj:

– Unde-i picioru?

Întrebarea o lovi ca un croșeu în miezul pieptului, iar fata, ceva mai tinerică, abia ieșită din studii, se transformă, pe loc, în stană de piatră. Stânjenită, încercă apoi să-i explice că domnul doctor trebuie să sosească la vizita de dimineață și că îi va spune el ce s-a întâmplat. Iosif, la cei 64 de ani, văzuse grămadă de nenorociri în viață, dar niciodată n-a crezut c-o să bea ș-apoi o să se trezească într-un coșmar cum e ăsta. Un om care să cadă în beție și să se scoale ciung. Acum își zicea că, cel mai probabil, adormise cumva, într-un fel de neînțeles, pe calea ferată, și trenul îi retezase piciorul drept. Apoi era sigur că nu trenul îi luase piciorul, ci o mașină îl lovise cumplit, iar doctorii nu l-au mai putut salva deși, cu siguranță, și-au dorit cu tot dinadinsul s-o facă. Alte explicații n-avea deși încerca al naibii de tare să-și amintească măcar o fărâmă din ziua precedentă.

Iosif nu avea casă de pe la 12 ani, de când a început să viziteze, iar apoi să șadă cu totul în centrele corecționale ale patriei. Taică-său, un neamț pe care-l chema Anton Wittman, era destul de strict, sever, da muncea ca instalator, avea grijă de casa din cartierul Zorilor, de pe Sighișoarei, unde viețuiau, iar maică-sa, Iuliana Wittman, îl creștea pe Alexandru, mezinul familiei.
Numai că Iosif a-nceput să vagabondeze. S-a înhăitat mai întâi cu câțiva băieți mai mari din cartier, a fugit de-acasă și l-a prins miliția laolaltă cu restul, când ciordeau mai bine dintr-un apartament.

Tribunalul poporului, în numele dreptății, l-a trimis la 6 ani la reeducare. Mai întâi în Alexandria, colo-n sud, cu alți hoți mărunți, după care l-au mutat la Târgu Ocna și Păltiniș. Când a fost să fie major, i-au dat drumul, iar Iosif a luat biletul de Cluj.
Aici s-a pus iar pe furat. 44 de spargeri din apartamente și locuințe. Știute. Tot atunci și-a căpătat renumele de “Iosif , mână iute” pentru că fura și din buzunare. Fura de la oricine și cât prindea. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. A mers treaba până când l-au săltat iar milițienii, iar de data asta, cu 18 primăveri trecute demult în acte, nu l-au mai trimis la grupa mică, ci la aia cea mai mare, la Gherla. Și nu i-au dat 6 ani, ci 18.
Din Gherla, ca într-un periplu turistic, a fost mutat la Poarta Albă, iar apoi la pușcăria Bistrița. Din Bistrița a ajuns la Chilia Veche, în Tulcea, într-un penitenciar construit după modelul sovietic. 133 de locuri în două dormitoare, dar huzur la locul de muncă.

Spre deosebire de Gherla, unde mai săpa șanțuri sau era salahor pe șantier, aici Iosif sorta papură. Stătea toată ziua pe-un scaun și -și dădea papura printre degete. Mâncarea nici nu era rea , primeau și supă și fel doi care se schimba în fiecare zi. Diversitate! O dată cartofi, o dată fasole, nici n-ai fi zis că ești la Dunăre, unde se mănâncă doar ștorceag și pești fripți. Tot la Chilia și-a revăzut câțiva prieteni mai vechi, din vremea copilăriei, tâlhari și ei. Vremuri bune de care-și amintește cu drag.

Câțiva anișori la apă dulce, iar apoi o strămutare la Rahova pentru finalul detenției. Și când Ceaușescu a semnat un decret prin care grația o sumedenie de hoți cu pedepse considerate exagerate, un gardian s-a apropiat de el. „Vezi că frate-tău a dat ortu popii”. Alexandru murise într-un accident în construcții, se surpase un șanț peste el și nu l-au mai putut scoate viu.
După vreo două luni, un alt pândar din Rahova l-a luat de o parte:

– Iosife, nu-i bine.

– Ce?

– Maică-ta s-a dus și ea.

– Unde?

– Sus, la Dumnezeu.

Când auzi asta, Iosif se întristă mai tare ca oricând deoarece ea era singura persoană din lume interesată cu adevărat de soarta lui. Ea îi trimitea și un ban mic la pușcărie, îi scria scrisori și-l întreba de sănătate. Sărmana se angajaze ca vopsitor la Cooperativa „Munca invalizilor” și era una dintre cele mai destoinice angajate. A tras luni de zile, în schimburi duble, pentru câțiva lei în plus pe care să-i expedieze, fără știre, lui Iosif. A muncit până-n 28 octombrie 1986, la 8 dimineața, când secția de vopsitorie a luat foc, în incendiu pierzându-și viața 16 muncitori printre care și ea.

Peste câteva zile, Iosif a fost eliberat. Avea 34 de ani. Când a ajuns pe Sighișoarei, în Cluj, ca să-și vadă locuința și pe taică-său cu care nu vorbise de mai bine de 10 ani, a văzut că o altă familie locuiește în locul lor. Wittman plecase, nu se știe unde, fără să lase un bilet..
Fără niciun ban în buzunar, cu hainele de pe el, s-a apucat să colinde orașul și să-și caute de lucru, dar anii petrecuți la răcoare i s-au lipit precum o ghiulea de picioare. “Ești un tâlhar, cum să te angajez?”. Cereau toți cazierul. După o vreme a găsit un ungur mai deschis la minte, care l-a luat ca sudor. Dormea tot în atelierul unde lucra, pe o saltea mai proastă decât paturile din Chilia, dar era mulțumit că nu-l ploua-n cap. Apoi ungurul văzu că-i lipsesc niște scule și pe cine să scoată vinovat, dacă nu pe pușcăriașul din atelier. “Afară, Iosife!”. Asta, deși toți ce lucrau la ungur știau de un coleg, altul decât Iosif, care mărita pe bani orice prindea bun în mână.

Și-a plecat Iosif și-a rămas în stradă. Ani mulți, ierni, primăveri, veri nenumărate. Ultima oară avea o cocioabă improvizată din nuiele și cartoane, în Mănăștur, în capăt. Ziua colecta fier și vindea, după masa dădea pe gât un coco-jambo ca să se matolească și să poată dormi noaptea.

„Cine ești?”

Se face ora 10 și-n salon e o tăcere ca la un priveghi.. Iosif se întinde, într-un final, răpus de deznădejde și îndoială și așteaptă să i se povestească ceva, orice. A tot încercat să-și aducă aminte, s-a scufundat în abisul memoriei, dar degeaba. Medicul trece pe la fiecare pacient.

– Cum vă simțiți? Era să vă pierdem cu totul. Și cum vă numiți, nu am găsit niciun act la dumneavoastră.

– Dar ce s-a întâmplat, m-a lovit vreo mașină? Sunt Iosif Prodan.

– Aveați piciorul cangrenat și doar așa v-am putut salva..Mai așteptăm câteva rezultate…

Abia ce-și termină fraza, că doctorul pornește grăbit spre alți pacienți, iar Iosif tot n-are un răspuns.

Varianta prezumtivă

Câteva ceasuri mai târziu se constată că pacientul Iosif Prodan sosise la urgențe după un apel făcut de un trecător din cartierul Grigorescu. Iosif fusese găsit în stare de inconștiență, iar analizele de sânge arată că a consumat, nu se știe exact cu cât timp înainte, alcool etilic. Alcool pur. Etanol. Moarte. A dat pe gât otravă, dar a avut zile pentru că, de obicei, după un consum de etanol ajungi ață la IML sau studiu de caz pentru studenții de la Medicină.
După o săptămână de spital, a trebuit externat. Și unde să se ducă, la cine? Fier vechi nu mai poate aduna, de furat nu, cârje ioc, viață ioc. L-au luat cei de la centrul de găzduire temporară de pe Oașului, acolo unde ajung oamenii nimănui. “I-am făcut acte, are un venit minim acum pentru handicap și un ajutor minim de la stat. Și-a mai revenit cât de cât”, îmi spune Alin Frătean, directorul centrului.
Într-un salon cu mai multe paturi, curat și aranjat, Iosif se uită lung la televizor. Are așteptări minime de la viitor. “Păi, domnule, ce să-mi doresc, nu-mi doresc nimic. N-am avut nimic. N-am pe nimeni, o să mor și n-o să știe nimeni. Tot nu știu unde-i picioru. Picioru, domnule. Unde e? Sunt radiat, nu-mi amintesc. Picioru..picioru.. unde-i, unde-i picioru?

CITEȘTE ȘI: REPORTAJ: Oameni dintre noi (I): Francisc și viața de după sticla de vodcă

Oameni dintre noi (II): Lumea lui Octavian

Oameni dintre noi (III): Erzsebet vrea doar liniște

Oameni dintre noi (IV): Însemnat pe viață. Confesiunea unui fost deținut

Supraviețuitorii Pandorei

Nici un comentariu

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.