Premieră la teatrul din Cluj, vedeta e scenograful, se întoarce după 16...

Premieră la teatrul din Cluj, vedeta e scenograful, se întoarce după 16 ani

by -
0 35

Premieră la Teatrul Național din Cluj, “Procesul” de Franz Kafka, iar scenografia poartă o semnătură celebră, a lui Helmut Stürmer, care revine la Naționalul clujean după 16 ani.

Premiera e programată la sfârșitul lunii aprilie, peste o lună; regizor e Mihaela Panainte.

Una dintre vedetele spectacolului e însă scenograful Helmut Stürmer, care revine la Cluj după 16 ani. Secretarul literar al instituției de cultură din Cluj îi ia un interviu pe site-ul oficial, pe care îl redăm mai jos.

Născut la Timișoara, în 1942, Helmut Stürmer a urmat Institutul de Arte Plastice din București, după care a fost angajat ca scenograf la Teatrul din Sibiu și Teatrul „L.S. Bulandra“ din București. Până la plecarea din țară, în 1977, a făcut scenografie de teatru la spectacole regizate de Liviu Ciulei, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Ivan Helmer, Ion Taub, David Esrig și scenografia pentru cinci filme artistice în regia lui Dan Pița, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Alexandru Tatos. După stabilirea în Germania, a lucrat cu companii din Franța, Germania, Anglia, dar și din România. La Teatrul Național Cluj-Napoca a realizat decorul unui spectacol memorabil, Hamlet de William Shakespeare, realizat de Vlad Mugur, în 2001.
Cu ce gânduri reveniți pe scena Teatrului Național, după trecerea a mai bine de cincisprezece ani de la realizarea Hamlet-ului lui Vlad Mugur, spectacol care a marcat spectacologia românească?

Cu un mare pachet de nostalgie. Am avut o surpriză extraordinar de plăcută când șeful mașinist Ioan Negrea îmi explica astăzi că încă au toate semnele când trebuie să coboare sau să urce ștăngile la Hamlet (n.n.: spectacolul lui Vlad Mugur). „Știți, domnule Stürmer, și acum le mai știm pe dinafară.“ Și pentru mine asta a fost o surpriză extraordinară. A însemnat că nu numai în capul meu și al lui Magdi (n.n.: Magda Stief) sau al celor foarte intimi și dragi lui Vlad, el a rămas undeva, cum spune Magdi: „el, de acolo de unde este, ne urmărește, ne dă sfaturi, ne salvează, ne dirijează“. Deci, în primul rând, spiritul lui Vlad Mugur este pentru mine motivul principal al nostalgiei și al bucuriei. Pentru că Hamlet a fost un spectacol care a stârnit unanim bucurii și admirație. Când vezi sau lucrezi la un spectacol despre care știi că a fost o reușită deplină, acest lucru te scoate pentru un timp îndelungat din depresiile artistice, pe care le avem cu toții.

Știți că mașiniștii știu și acum pe dinafară replici din Hamlet?

Asta cu replicile nu o știam, dar e o mare admirație pentru Vlad și acuma, aici, în acest teatru.

Ce fire vă leagă de Kafka?

O, ca orice copil din familie de intelectuali, la pubertate, toți am trăit metamorfoza. Și eu, iar apoi și băiatul meu, la paisprezece-cincisprezece ani ne simțeam gândacul lui Kafka. Dacă l-am citit. Kafka m-a urmărit toată viața. E unul dintre autorii care m-au urmărit ca o umbră toată viața. Și particulară și profesională. Când l-ai citit puțin pe Kafka înțelegi foarte multe lucruri. Și politice și ideologice și de viață. Adică e, așa, un fel de Biblie pentru înțelegerea vieții. Foarte complicat exprimat, dar mai precis nu știu cum aș putea explica. Și de asta m-a atras. Adică ideea de Kafka, de a face un Kafka mi-a plăcut de la bun început. Eu de mult vreau să fac un Kafka și mi-am făcut puțin timp pentru acest spectacol, între alte proiecte dinainte stabilite. Așa că, din păcate, voi fi la Cluj pentru un timp relativ scurt, dar cum se arată deja, acum, colaborarea cu oamenii de scenă, parcă a fost ieri, adică atmosfera e bună pe scenă. Oamenii sunt – cel puțin cei pe care îi mai știu – foarte pozitivi vis à vis de scenografie. Adică de tot ce depinde de mine.

Numele dumneavoastră se leagă în special de cel al lui Vlad Mugur, al lui Silviu Purcărete ori al lui Gábor Tompa. Cum a apărut acest proiect și colaborarea cu Mihaela Panainte?
Din dorința de a face Kafka. Dar și dintr-o experiență pe care am avut-o deja cu Mihaela Panainte. Am făcut un proiect la Baia Mare, nu într-un teatru, ci într-un spațiu de galerie, care era extraordinar de frumos, al „Școlii de la Baia Mare“. Știam de această școală încă din timpul facultății, însă nu chiar foarte multe. Am văzut că e un loc extraordinar, cu o istorie extraordinară și o galerie de pictură, care era multiculturală și la care revenim acum, dacă nu va fi distrusă de politicienii de azi. Pentru că erau toate națiile prezente la Baia Mare și era un spațiu-galerie făcut la o mie opt sute și ceva, Art Deco, superbă, și în acest spațiu am făcut o instalație pentru un text adus de Mihaela și am avut prilejul atunci să leg scenografia de arta de galerie. Adică arta artă, care a fost întotdeauna un vis de-al meu, de a face scenografie în afara unui teatru. Așa cum totdeauna am avut o dorință să fac un Kafka. Instalații de artă am făcut și la București, la Muzeul de Artă Contemporană. Asta a fost o primă legătură cu Mihaela.

Cum veți modela spațiul Procesului kafkian?

Urăsc să-mi descriu decorurile, mai ales cele care nu sunt decorative. Și în ultima vreme tot tind să fac lucruri care să fie foarte diferite de conceptul de decor. De ceva decorativ sau ceva descriptiv realist; și tot aici văd șansa de a face puntea între scenografia de teatru și arta de galerie, care e din ce în ce mai modernă în Occident și în teatrele de acolo. Deci spațiul e un fel de cușcă psihologică, dacă vreți, care poate să fie o închisoare, ori un coșmar, poate să fie și o scenă grotescă de film mut. În această zonă se mișcă.

Comments

comments

NICI UN COMENTARIU

Scrie un comentariu