Luis și băncile dintre maşini. Un masterand mexican şi echipa sa arată...

Luis și băncile dintre maşini. Un masterand mexican şi echipa sa arată că o facultate din Cluj poate să aibă “Mai mult decât o parcare”

La intersecție de străzi, ca să ajungi la clădirea (extinsă) a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, venind dinspre Traian Moșoiu dai de o parcare. Mergând pe trotuar, intri printre maşini. Dacă vor să stea la povești între cursuri ori să își consulte răspunsuri de examene, studenții stau pe trepte, lângă parcare. E doar unul dintre multele exemple din oraș despre cum (nu) se folosește spațiul public. O primă idee înspre altă direcție: la inițiativa unui masterand din Mexic şi cu susţinerea conducerii facultăţii, studenții s-au apucat să pregătească un mic loc de ședere și comunicare – lângă facultate, lângă parcare, cu bănci vechi recuperate din parc. Acesta se inaugurează chiar duminică, cu muzică de la echipa Jazz in the Park. Despre oraș și spații publice – în Cluj și Mexic – am stat de vorba cu iniţiatorul proiectului, Luis Alvarez, care e student în cadrul programului masteral de Dezvoltare Comunitară şi Planificare Urbană al FSPAC. În Mexic, el e fondatorul asociației civice Hola Vecino.

Proiectul lansat de Luis alături de câțiva colegi propune regândirea spațiului public, începând chiar din “curtea” facultății: în zona parcării acum înţesată de maşini, facultatea va avea un spațiu de socializare, iar acesta va fi realizat chiar cu bănci vechi din parcul Iuliu Hațieganu (tot al Universităţii), restaurate și montate în vecinătatea instituţiei. E începutul unei mişcări pe care iniţiatorii săi de la FSPAC au botezat-o “mai mult decât o parcare”. La început de lună, studenții au făcut o acțiune de strângere de fonduri – donații pentru bănci, la schimb cu limonadă și prăjituri și, câteva zile mai târziu, pe Luis și Tudor Gheorghiu, student la Științe Politice, i-am găsit la lucru. Într-o curte nefolosită a facultății s-au adus vechile bănci abandonate, urmând să fie reparate și montate în locul rastelului de biciclete, care la rândul său se va muta în spațiul acum nefolosit de alături. Băncile din lemn – lungi și vechi – sunt șubrezite, dar stau în picioare.

Cineva vrea să afle dacă spătarele se înlocuiesc. “Nuu”, spune Luis. Aici s-au scris povești de iubire, explică el. Desigur, “historias de amor” – cum spune el în spaniolă – sună și mai impresionant.

În pauză de șantier, “restauratorii” de bănci vorbesc despre spațiul public, în curtea unei facultăți care s-a extins cu încă o clădire (mare) lângă cea veche și care și-a făcut parcare lăsând loc tot mai mic pe trotuar. Facultatea se adaptează însă şi regândeşte lucrurile, spune Luis. “Încearcă să orienteze resursele în cartier, ceea ce nu se întâmpla până acum. Orientarea facultăţii spre altceva se întâmplă; eu am propus un proiect, dar decizia să meargă în această direcţie le aparține celor de la facultate”, adaugă el. Ideea, care nici măcar nu e una nouă, e ca oamenii să se adune. “Sunt multe cuvinte pentru asta, tot felul de termeni oficiali, termeni din mediul academic. În ultimii ani, ideea asta e transmisă şi în mesajul politic, ideea asta de să decidem împreună. În unele cazuri e bla bla, în altele asta devine realitate”.

 

Leii mexicani şi “cucerirea” vecinilor

Povestea cu Luis și spațiul public a început în Mexic, unde Luis, de profesie inginer mecanic, era implicat de mic în afacerea familiei – un atelier pentru mașini. “Nu mai fac mecanică, mă ocup mai mult de partea administrativă, dar am trecut prin procesul de reparat chestii. Din afacerea, din casa mea şi locul meu în oraş am început să mă implic. În oraşul meu era o problemă mare cu violenţa. A fost un moment dificil în oraş, când mulţi prieteni, oameni talentaţi au plecat. Nu simţeau că locuiesc într-un loc sigur. În acelaşi timp, eu nu îmi închideam casa. Am început să mă întreb de ce puteam trăi eu aşa, fără frică, ştiindu-mi vecinii. Și de ce alţii nu pot. Nu ştiau cine le e vecin. Uneori, viața în oraș cam asta e: urci în maşină, mergi la birou, nici nu atingi oraşul, nu prea ai contact cu el. Monterrey-ul e uriaş. Ca cetăţean, am spus că trebuie să fac ceva. Aveam mulţi prieteni care activau în domeniul teatrului, cinema-ului, erau creativi. Eu eram inginer. Am zis: hai să facem ceva! Să se întâmple ceva. Am început cu grătare, cu petreceri, ne tot întâlneam așa. Asta a durat cam doi ani, nu ne grăbeam, era ceva informal. Am vrut să gândim ceva în domeniul mediului urban care să schimbe modul în care oamenii relaţionează cu mediul. De pildă: să pui ceva care să te facă să te uiţi la acel loc, să vezi ce e în jur. Să întrerupi spaţiul public. Noi am pus un leu. Ştiţi obiectele acelea, statuetele care se vând pe autostradă, avem şi noi Mexic, pitici şi tot felul. Ne-am gândit iniţial să punem un birou cu un capsator, un scaun, ceva care să îi facă pe oameni să se întrebe: ce e cu asta aici? Dar api a apărut leul, care are şi el povestea sa. Proiectul a început în cartierul meu. Cumpărasem mai mulţi, erau foarte ieftini şi ideea era să testăm reacţia, să îi punem prin tot oraşul. Scopul era ca, atrași de aceste apariții inedite, oamenii să vadă oraşul din nou. Asta era ideea romantică. Ceea ce s-a întâmplat de fapt e că leii au stat câteva luni în cartier. Şi, la un moment dat, un vecin m-a întrebat: care e treaba cu leii? Am încercat să îi explic că e un proiect artistic, că are de-a face cu mediul urban, că vrem să îi aducem pe oameni împreună. Și el s-a oferit să ia unul acasă la el, să îl punem pe acoperiş. Imediat ce am făcut asta, oamenii au reacţionat. Au început să se întrebe de ce s-a întâmplat asta; credeau că poate are instalată o cameră video, că cineva ne supraveghează. Era și paranoia, pe de-o parte, dar copiii erau amuzaţi şi încântaţi. E incredibil ce s-a întâmplat! Nu eram doar eu implicat, ci şi prietenii mei, am început să comunicăm cu oameni. Am găsit pasiune în relația dintre oameni, e important să ai o calitate a vieţii mai bună”, crede Luis.

 

Sursa foto: Hola Vecino

 

Un alt rezultat, conform inițiatorului de reuniuni: noile evenimente au schimbat percepția despre zona în care se întâmplau. “Cartierul meu era considerat unul de mare risc – un loc unde nu intri. De fapt, e localizat într-o zonă unde stau persoane cu venituri ridicate, sunt multe elicoptere și maşini mari pe acolo. Dar aproape în mijlocul acestei zone e un cartier cu venituri scăzute. Aici locuiesc eu. Apoi, oamenii au început să îşi schimbe percepţia asupra acestui spațiu şi ziceau: uite ce se întâmplă acolo! Am făcut multe petreceri, festivaluri, sunt mulţi meşteşugari şi meșteri în cartier și am promovat și acest aspect. Am folosit chestia asta cu leii, dar apoi lucrurile au evoluat. Știam că unii dintre clienţii mei vor vrea unele lucrări sau au nevoie să repare ceva acasă și aduc meșteri de departe. Asta când au un meşter în vecini, care poate să facă reparații, lucrări în grădină sau altele asemenea. Era important să facem și aceste legături între oamenii. Pe de altă parte, cei care făceau astfel de lucrări trebuia să îmbunătățească ce fac, fiindcă cei din zona bogată nu îi angajau. Așa că au fost multe discuţii pe teme economice”, povestește Luis. Acesta a fost pasul spre implicare. “M-am conectat la ceva, la un domeniu în care mi-am dat seama că sunt multe de făcut. Relația dintre guvern, instituţii, ONG-uri, cetăţeni, administrația locală, administrație centrală e ceva foarte complicat. Între aceste niveluri nu e o relație foarte bună. Iar legătura între ele e spaţiul public”, spune masterandul de la Cluj. Apoi au început să vină întrebări de la prieteni și vecini despre un posibil mod de operare pentru a obține efecte în spațiul public, pe modelul a ceea ce se întâmplase deja. “Nu aveam un mod anume de a face lucrurile, dar le puteam spune ce am făcut eu. Le-am sugerat să vadă care sunt problemele în cartierele lor, să vorbească cu responsabilii din administraţie şi politică, să vadă ce resurse sunt. Apoi mi-am dat seama că asta e super complicat. Și noi nu ne implicăm. În primul rând nu avem timp, suntem foarte ocupaţi. Făcând tot felul de prostii, poate, dar ocupaţi suntem. Nu mai trăim în vremurile în care oamenii stăteau pe bancă şi se uitau la trecători. Obişnuiam să facem asta”, amintește Luis. După cele câteva teste și încercări de evenimente și comuniune, acțiunea a trecut la nivel “instituțional”: a apărut un ONG. Acesta funcţionează în continuare, e condus în Mexic de fratele lui Luis și a și participat la Bienala de Arhitectură de la Veneţia de anul trecut, în grupul Mexicului, cu un manual în care au pus cap la cap mijloacele prin care au acționat la ei acasă.

 

Cluj. “UBB are multe terenuri în oraş. De asta are şi mari responsabilităţi în ceea ce priveşte viaţa urbană”

Luis a ajuns la Cluj nu pentru vreun proiect (acesta s-a născut ulterior), ci prin legăturile de familie. Soția sa, Cristina Viehmann, fiica regretatului profesor și speolog Iosif Viehmann, e din Cluj. “Am venit aici pentru o perioadă, ca să fim aproape de familie. Noi ne-am întâlnit în Spania, locuim în Mexic, dar trebuia să venim în România pentru o vreme. Și atunci am început să mă întreb ce pot să fac eu aici.  Cristina a găsit acest master, mi-a spus “eşti inginer, te ocupi de dezvoltarea teritoriului, trebuie să te profesionalizezi”. Eu mă ocup în continuare și de afacerea din Mexic, unde ne vom întoarce în august”, menţionează Luis. Aşa că a început şcoala şi şi-a dat seama că aceste cunoştințe teoretice adunate în cadrul perioadei de masterat trebuiau puse într-un proiect. Și așa ne apropiem de conceptul care a ieșit deja în lume. “Din prima zi de master am început să caut un proiect. Parcarea a fost un șoc. Ce e cu parcarea asta? E atât de greşit… Cum se poate ca instituţia mea să facă asta? Eu repar maşini, dar pot să combat maşina când e cazul. Maşina e un bun mod de deplasare, e nevoie de parcări, dar sunt multe moduri să rezolvi parcări. Parte din dizertația mea va veni cu propuneri de soluţii pe tema aceasta. Parcelele din această zonă sunt mari, e zona de periferia a centrului, sunt case cu grădini uriaşe, unele sunt abandonate, altele ar putea avea utilizări mai bune. Universitățile au terenuri, marile universități au chiar pe cineva responsabil care cumpără terenuri pentru dezvoltare, în toată lumea. Și UBB are multe terenuri în oraş. De asta are şi mari responsabilităţi în ceea ce priveşte viaţa urbană”, punctează Luis. Așadar ideea e să mai cumpere teren? “Ideea e că acum folosesc un spaţiu care nu ar trebui folosit aşa, ca parcare; e un trotuar. E adevărat că oamenii pot să treacă pe acolo în continuare, dar e un trotuar. Am discutat deja cu cei din facultate. Trebuie să vorbim despre lucrurile acestea. Ei au fost de acord să punem băncile acestea aici. Încet, încet transformăm cultura aceasta a maşinilor, pe care o avem în multe locuri din lume. Te vei simţi altfel să parchezi când vezi oameni acolo, aproape, stând pe bănci. Când am organizat strângerea de fonduri cu limonadă au venit profesori şi mi-au spus că în ziua aia nu au parcat. Nu e o garanţie că vor dispărea maşinile, dar arătăm o direcţie. Ceva trebuie făcut acolo”, crede Luis Alvarez.

 

Maşini şi studenţi

 

În zonă mai e un spațiu care ar putea fi deschis publicului – cel de la biserica din vecinătate, iar acesta e următoarea “ţintă”. “La master am învățat ceva minunat, ceva care se cheamă “Asset based development”. Adică: fă ce poţi cu ceea ce ai deja”, arată masterandul. Teoria s-a pus în practică chiar în curtea facultății: pentru ca spațiul să devină mai prietenos cu oamenii se instalează bănci, iar băncile sunt chiar ale UBB – unele vechi și aruncate, iar acum restaurate.

“Când am avut primele discuții despre spațiu, ne întrebam ce să fie acolo. Ştiam că trebuie să fie ceva legat de stat jos, nişte bănci, aşa ceva lipseşte acolo şi e evident: studenţii stau pe scări. Nu aveam bănci. Tot atunci, în zilele acelea, mi-am dus fetiţa la cursuri de înot, la bazinul din parc (Iuliu Haţieganu, n.red.) şi ea mi-a zis să mergem prin altă zonă, pe undeva unde voia ea să vadă nişte flori. Aşa am mers pe lângă terenurile de tenis şi le-am văzut, erau lăsate acolo. Aveam bănci”, aminteşte Luis. În plus faţă de orice altă formă de construcţie nouă, băncile abandonate în parcul universităţii mai au un avantaj. “Sunt poveşti de dragoste pe aceste bănci, câţi oameni s-au întâlnit aici? Ne-ar plăcea să le ascultăm poveştile”, lansează Luis invitaţia.

 

Dacă aceasta ar fi doar o poveste cu instalat bănci, aţi putea desigur să vă întrebaţi ce rost are să o urmăriţi. Însă miza e mai mare şi are de-a face cu relaţiile dintre vecini, cu spaţiul public şi cu felul în care îl folosim sau nu. “Nu doar punem nişte bănci aici. Trebuie să ştim cine suntem, de unde venim, cine ne sunt vecinii. E cool să pui băncile într-un spaţiu în care lipsesc, dar în procesul acesta trebuie să vedem şi cine suntem. Poţi face multe într-un astfel de loc nou amenajat – putem căuta povestea facultăţii, cum s-a desprins din altă instituţie, am putea face o piesă din istoria facultăţii. Nu doar îmbunătăţeşti nişte lucruri, ci e important să scoţi la iveală informaţii, pentru dezvoltarea comunităţii”, crede Luis Alvarez.

Ce urmează? O hartă. Urmează întocmirea unei hărţi. Şi de asta se ocupă Tudor Gheorghiu, student la Ştiinţe Politice. “Căutăm actorii importanţi din zonă. Poate fi vorba de o companie, un avocat, un om care are un magazin, ne interesează cei mai relevanţi”, spune Tudor. Asta înseamnă că a parcurs spaţiul din preajma facultăţii şi şi-a căutat vecini care să nu fie la o distanţă prea mare: cam la 10 minute de mers pe jos. “Am fost la o avocată, i-am spus ce idee avem, am invitat-o la evenimentul de inaugurare şi ea a fost deschisă la idee. Cam asta facem acum. Adunăm contacte şi la final vom face o hartă. Aşa că pe viitor, dacă organizăm un eveniment, vom şti cine e în zonă, vom putea să îi invităm. E un local aici aproape, poate vor putea să vină să comercializeze ceva la eveniment. Ideea e să aflăm cine e comunitatea noastră. E aproape Liceul pentru copii cu deficienţe de auz şi de vedere, poate pe viitor facultatea va putea face cursuri cu ei. Avem resurse – educaţionale şi materiale – la facultate, putem face tot felul de lucruri. Putem să invităm de exemplu vârstnicii din zonă la film. Sunt multe lucruri care se pot face, dar la noi nu prea se întâmpla până acum aşa ceva. E un experiment”, spune Tudor.

“E frumos să zici “facem asta, aia”, dar la final nu faci nimic. E important să ne gândim să facem ceva cu ce avem. Puteam lua bănci noi, puteam implica arhitecţi locali şi asta e important. Dar puteam zice: avem deja bănci, hai să folosim ce avem”, exemplifică Luis conceptul de şcoală – “asset based development”. Dar.. băncile pot fi desenate. Şi iată încă o idee. “Da, avem aici liceul de arte, dar uite: acum nu avem contacte. Putem face asta în viitor. Le spunem că am reparat nişte bănci şi îi invităm să facă ceva cu ele”, completează Luis.

Masterandul din Mexic nu e la prima implicare în Cluj – anul trecut a lucrat la un infografic despre râu, în cadrul manifestărilor Someş Delivery. “Am o responsabilitate faţă de Cluj acum. Nu doar fiindcă fiul meu s-a născut aici şi soţia mea e de aici, am şi studiat la Cluj. Acum pot să zic că am două relaţii cu două oraşe”, spune el.Faţă de oraşele cu milioane de locuitori, Clujul – oraş mare în România, dar nu prea mare- are o dimensiune numai bună să socializezi cu vecinii. “Îmi place scara oraşului. Nu îi cunosc pe toţi oamenii, desigur, dar în locurile prin care circul eu de obicei văd oameni pe care ştiu că i-am mai văzut. Simt că dacă mai stau un pic o să încep să îi salut. Asta nu prea se întâmpla în oraşul meu, care e foarte mare. Aveţi o iarnă grea şi ăsta nu e moment prea bun pentru mine, dar îmi place când vine primăvara. Îmi place că aici poţi să simţi anotimpurile. Noi avem toamnă în februarie în Mexic. Îmi place că… sau cel puţin asta e experienţa mea personală, oamenii au fost foarte receptivi cu ideile pe care le-am propus. E extrem de important să găseşti parteneri, e grozav să ai deschiderea facultăţii, a conducerii”, nu uită să menţioneze Luis.

Şi cum orice monedă are două feţe, să trecem în revistă şi părţile mai puţin bune ale oraşului. Cel mai mare minus are de-a face cu strategia pe termen lung. Sau, mai bine zis, cu lipsa ei. “Cred că nu există viziune pe termen lung. Vezi asta din felul în care s-a dezvoltat oraşul, vezi din legătura problematică Floreşti – Cluj-Napoca, de exemplu. Floreştiul e practic un cartier al Clujului, doar că nu e acceptat ca atare. Se observă felul în care suntem atât de conectaţi de vehicule. Ca şi în Mexic, pare că şi aici e cumva şi o chestie de statut. Mulţi conduc maşinile nu doar dintr-o nevoie, ci pentru a demonstra ceva. Sigur, Clujul face ceva pentru a rezolva din probleme, am văzut că există aceste teme. De pildă, au crescut preţurile pentru parcări. Dar la viteza cu care se dezvoltă Clujul, în cinci ani vor fi mari schimbări”, crede rezidentul mexican. Ce ar vrea să vadă în Cluj peste cinci ani? “Aş vrea să văd că evenimentele culturale, electronice să aibă impact în oraş. Adică să facă un oraş mai bun, nu doar să creeze un moment mai bun. Trebuie să fie parte din a construi un oraş mai bun. Am vorbit cu oameni care organizează festivaluri, Electric Castle, Jazz in the Park. O dată ce faci Jazz in the Park, ce îi rămâne oraşului, dincolo de acel moment bun de a asculta muzică? La genul acesta de lucruri mă refer. Aceste evenimente au multă putere”, constată fondatorul Hola Vecino.

Şi ne întoarcem din nou la strategie, fiindcă – nu-i aşa? – nu e suficient să avem în oraş creativi care fac evenimente şi festivaluri. De menţionat că Facultatea de Ştiinţe Politice a fost direct implicată în conturarea strategiilor municipalităţii. “Am văzut în aceste strategii că se exprimau nişte direcţii: către participarea civică, pentru creşterea calităţii vieţii. Am întrebat dacă sunt paşi specifici care să arate cum să faci să creşti implicarea oamenilor, de exemplu, fiindcă era menţioată acolo. Mi s-a răspuns că nu. E important să ştim cum să facem asta. Iar ceea ce facem noi acum e un exemplu de cum o instituţie se poate implica şi să arate că se poate face ceva”, spune Luis.

Aşa că duminică se inaugurează locul nou din parcare, cu implicarea echipei Jazz in the Park. “Pregătim idei noi pentru spațiul din parcarea FSPAC, care poate fi utilizat într-un ambient nou, cu muzică, mâncare și jocuri. De asemenea, vom inaugura noile bănci, restaurate”, anunţă studenţii.

Să mai menţionăm că FSPAC nu e caz unic în oraş: avem şi alte instituţii care vor parcări cu orice preţ în locuri care ar putea foarte bine să fie spaţii publice de şedere şi plimbare. E cazul zonei din faţa Operei Maghiare, de pildă sau a posibil frumosului loc de pe latura nordică a Catedralei din Piaţa Unirii.

Sursa foto: Mai mult decat o parcare, foto Eugen Pănescu

 

Comments

comments

UN COMENTARIU

Scrie un comentariu