Istoricul Ioan Aurel Pop despre limba română: „sunt cuvinte care au făcut istorie și prin care se poate explica istoria noastră mai bine decât prin alte surse”

Cel mai tânăr membru al Academiei Române, rectorul celei mai mari universități din țară – „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, vorbește despre ce face limba română specială:

„Singurul popor care are ca Sărbătoare Națională o zi închinată limbii este poporul nostru, prin ramura sa moldoveană. Această zi se serbează la 31 August și amintește momentul când, sub stăpânire sovietică încă, românii din stânga Prutului au revenit la grafia latină, sfidând regimul comunist de atunci. De altminteri, imnul însuși al țării românești dintre Prut și Nistru este un prinos adus limbii noastre. De la o vreme, târziu, ne-am luat și noi pe seamă și am decis ca Ziua Limbii Române să fie o sărbătoare și dincoace de Prut. Mai bine mai târziu decât deloc”, a explicat acesta într-un discurs ieri cu ocazia Zilei Limbii Române, la Cluj.

Rectorul Ioan Aurel Pop este la bază istoric: între altele a publicat împreună cu alți autori un complex volum despre istoria Transilvaniei și spune că, pentru cercetătorii trecutului, „limba este un tezaur de surse istorice”. „Pentru mine, limba este un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare, odată cu poporul care a creat-o și căruia s-a servit drept mijloc de comunicare. Pe de altă, parte, limbile, ca și popoarele, nu mor niciodată, ci se topesc unele în altele. Din această perspectivă, româna este latina dunăreană, așa cum s-a transformat ea în ultimele două milenii. Popoarele care au creat limbi literare – cu opere scrise – sunt popoare civilizate, trainice, creatoare de istorie”.

Ca istoric ce e, Pop a vorbit ieri despre limba română din secolul al XVI-lea – și despre cum arăta aceasta înainte de 1700, pentru a demonstra nu originea latină a limbii, ci relatinizarea acesteia după secole, în special datorită Școlii Ardelene și tinerilor trimiși să învețe în Franța, „bonjuriștii”. „Mărturiile autorilor străini despre limba română medievală și modernă timpurie sunt arhicunoscute în România, dar sunt aproape ignorate în exterior. Se cunosc peste o sută de izvoare narative din secolele al XV-lea și al XVI-lea, care atestă caracterul romanic al limbii române. Cele mai multe aparțin autorilor italieni, care, în funcție de gradul lor de cultură, cataloghează româna ca fiind o limbă latină coruptă, adic[ modificată, sau drept o italiană stricată. Primii sunt, de regulă, învățați, umaniști, oameni ai bisericii, soli, secretari regești, notari și alții, iar cei din categoria a doua sunt negustori, militari, aventurieri, oameni simpli. Cei de alte etnii – germani, slavi, greci, francezi, spanioli și alții – vorbesc despre latinitatea limbii române, constatată în mod direct sau prin mărturiile altora. Mai există o categorie a autorilor locali, unguri și sași, trăitori printre români, care sunt capabili să dea și exemple concrete ca să arate latinitatea românei. În fine, sunt și relatări românești despre latinitatea românei, inaugurate de Nicolaus Olahus și continuate apoi în chip copios de umaniștii târzii, de preiluminiști și de iluminiști”.

Totuși, Pop se referă la o categorie „specială” de astfel de surse, cele care nu doar constată latinitatea românei, ci și plasează româna, explicit, printre limbile romanice. „Structura lexicală a textelor românești rămase din secolele XVI-XVII stă și ea mărturie asupra caracterului limbii. Exemplele de mai jos, culese numai din secolul al XVI-lea, sunt edificatoare: Scrisoarea lui Necșu din Câmpulung are în total 202 cuvinte românești, dintre care 12 au origini nelatine. Prin urmare, proporția cuvintelor latine este de 94,06%, iar a nelatinelor de 5,94%. Proporția cuvintelor slave (opt dintre cele 202) este de 3,96% din total. Exemple: corabie, boier, megieș, slobozie, lotru, a păzi. Celelalte sunt de origine necunoscută, maghiare (oraș, meșter), grecești (frică). Firește, datele de mai sus sunt parțiale și sumare. Un inventar al tuturor autorilor și textelor care, de la finalul etnogenezei până în secolul al XVII-lea inclusiv, susțin latinitatea limbii române ar fi impresionant. Personal, numai între 1501 și 1593, am numărat circa 35 de autori italieni care susțin că româna descinde din latină sau că este înrudită cu latina și italiana. În textele românești studiate, proporția cuvintelor de origine latină utilizate – fără analize de detaliu – este mai mare de 80%. Detalierile ar demonstra că și incidența cuvintelor, ca și structura gramaticală a acelor texte conduc spre aceeași concluzie: româna a fost și este o limbă romanică. Faptul poate să fie cu atât mai surprinzător cu cât româna este singura limbă romanică aflată, în Evul Mediu, în imposibilitatea de a-și fortifica și lărgi latinitatea prin împrumuturi din limba cultă utilizată, așa cum au putut face italiana, franceza, spaniola etc. Românii, având drept limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona, și-au îmbogățit limba lor vernaculară și literară cu slavisme. Și cu toate acestea, latinitatea limbii nu a fost afectată”.

În ce privește vocabularul limbii, Pop spune că aproape trei sferturi din cuvintele limbii române contemporane sunt de origine latină, mai exact 30,33% moștenite, iar restul venite din franceză, latina savantă, italiană, engleză și altele. Acestui procent i se adaugă împrumuturile slave, 14%, restul fiind neogrecești, germane, turcice, ungare și de altă natură. „Dar nu această structură este mărturia cea mai eclatantă a latinității, ci structura sa gramaticală”, spune el și explică: „prin latinitate ne-am păstrat individualitatea în „marea slavă” în care ne aflăm și ne-am legat și re-legat mereu de civilizația occidentală, de unde ne tragem ființa și rostul în această lume. Sunt cuvinte care au făcut istorie și prin care se poate explica istoria noastră mai bine decât prin alte surse. Așa sunt bătrân, biserică, păcură, ai (usturoi), nea, păcurar, amăgire (admăgire) etc. Despre unele știm destul de exact când au pătruns în limbă și cum au făcut istorie”.

Nici un comentariu

Actual de Cluj