Închide

Istoria rock-ului clujean: Câteva dintre numele reprezentative ale Clujului

IstorieMuzicaTop News by Actual de Cluj - nov. 04, 2017 1 7672

 

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngComunismul, în esenţa sa, nu a avut nimic personal cu rockul. Nu există nicăieri documente sau directive explicite care să ateste acest lucru. Şi cu toate astea, „bocancul” său, de producţie sovietică, a apăsat permanent orice coardă aflată în tensiune. Încercând să modeleze Omul Nou după un prototip asiatic, declanşând „nouă revoluţie culturală”, comunismul a încercat încă din anii ’70 să scurgă toate energiile creatoare printr-un singur canal, unic, un canal care să se verse obligatoriu în Marea Neagră din mintea ideologilor. Aşa că, în această stare de fapt, rockul s-a vrut înregimentat. Existau puţine teme agreate. Puteai să cânţi despre iubire, de preferat de ţară, puteai să cânţi despre pace, puteai să prelucrezi folclor. În rest riscai să îţi schimbe oamenii de bine chitara cu o lopată. Vroiai să faci muzica? Ok! Erai liber să îţi faci din daltă şi mistrie o chitară electrică pentru că în magazine nu găseai nimic. Vroiai ca muzica ta să sune ca şi cea pe care o auzeai noaptea, pe ascuns, la Metronom, erai liber să cauţi sârmă şi să o lipeşti în mii de feluri până când scoteai la iveală un distors sau un moog.

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngPuţină lume ştie că la Cluj, un tânăr absolvent al unui liceu de electro, cândva la sfârşitul anilor ’70, a prezentat comisiei drept lucrare de diplomă un prim sintetizator gândit în întregime de el. Omul se numeşte Cristian Mureşan şi este astăzi cel mai mare colecţionar de muzică electronică din România. Invenţia sa avea peste 100 de kilograme şi chiar dacă are câteva mii de lipituri funcţionează şi astăzi. Printre inovatori îl regăsim şi pe Rodion Roşca care, în ciuda faptului că a fabricat primele moog-uri artizanale, recunoaşte că cel mai puternic sintetizator a fost totuşi propriul cap. Şi tot cu capul şi-au construit chitariştii clujeni şi primele efecte. Cu capul şi cu revista Ştiinţa şi Tehnică, o publicaţie care strecura subversive scheme electronice de amplificatoare şi efecte. În cel mai rău caz băgai cablul în radiourile cu lămpi Balada care sunau suspect de interesant. Instrumentele originale, „de dincolo”, erau puţine şi scumpe. Faptul că Tăvi Popovici, de la Semnal M, a primit la un moment dat un Fender Stratocaster ’68 adus de un om de afaceri străin, a creat vâlvă şi legendă în jurul acestui instrument. Chitara era făcută la comandă şi s-a tranzacţionat în holul hotelului Belvedere într-o seară slab luminată. Un an mai târziu ea i-a fost vândută lui Iuliu Merca şi a fost amprenta rock a grupului trei decenii. Festivaluri sau concerte erau puţine. La modă erau însă Cenaclurile, Flacără în ţară şi Gaudeamus la Casa de Cultură Studenţească. Aici printre numere de umor sau brigadă se mai strecura şi câte un interpret folk sau chiar câte o trupă de rock, iar cireaşa de pe tort era uneori Ansamblul de Percuţie al studenţilor conservatorişti condus de Grigore Pop.

Presa muzicală a vremii

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngVis a vis de muzică uşoară, termen care acoperea cu generozitate la vremea anilor ’70-’80 toate genurile nesimfonice din România, presa nu avea libertatea de a dezvolta subiecte în adevăratul sens al cuvântului. Aşa că, informaţiile muzicale gravitau în jurul topurilor unor reviste cu un spectru mai larg. Aşa că luai Săptămâna dacă vroiai să vezi care sunt piesele la modă. Citeai despre ele însă nu aveai nicio şansă să le auzi la radio. Spre exemplu, în topul revistei mai sus amintite, vreme de vreo cinci săptămâni, pe prima poziţie au stat cei de la Eagles cu Hotel California, piesă pe care radioul naţional nu a difuzat-o niciodată. Era tot mai clar că topurile erau nişte informaţii compilate de redactorii muzicali cine ştie de pe unde. Topul românesc era însă singurul accesibil melomanului. Emisiunile postului Radio România Programul Trei sau al radiourilor teritoriale promovau muzica românească amestecând în clasamente trupe rock cu artişti lirici de muzică uşoară. http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngÎncercarea de depersonalizare prin amestec era evidentă. La Cluj, Revista Tribuna îşi avea propriul top muzical realizat de Sergiu Alex. Niciodată ceea ce era în Ardeal în top nu semăna cu ceea ce era la Bucureşti, poate şi pentru că aici se promovau valorile locale. Dacă e să răsfoim ziarele vremii, cronica muzicală apărea totuşi meteoric. Revista Flacăra, a lui Adrian Păunescu este consecventă în a ţine un jurnal al Cenaclului Flacăra şi astfel scoate în evidenţă figurile marcante ale „muzicii tinere”. Se nasc acum vedetele genului folk. În majoritatea celorlalte publicaţii, cronicile abundă de exprimări în limba de lemn, cu enunţuri generaliste şi cu sintagme care înlocuiesc orice formă de identitate. Astfel o formaţie rock este de cele mai multe ori prezentată ca fiind un „ansamblu vocal-instrumental”, iar o piesă compusă de Lennon şi McCartney e pur şi simplu o piesă din repertoriul internaţional. Lectura acestor cronicari urma să nu stârnească nicio formă de curiozitate vis-a-vis de personajele prezentate, la o primă vedere rockul trebuia să fie o apă şi un pământ.

Radioul ca mijloc principal de promovare

Prin existenţa unui singur post de televiziune care emitea de cele mai multe ori doar două ore pe zi, radioul şi-a trăit gloria din plin în anii ’70 – ’80. Structurat pe trei canale naţionale, radioul era principalul mijloc de „educarea socialistă a maselor, pentru formarea omului nou, de lărgire a orizontului politico-ideologic și cultural al celor ce muncesc”. Până în 1985 au existat şi radiourile teritoriale, staţii ce se bucurau de o libertate mai mare în organizarea programului şi unde minorităţile îşi aveau propriile emisiuni. În acest context, în marea majoritate a timpului, erau difuzate cântece patriotice interpretate de coruri generoase.
Emisiunile specializate erau puţine, cea mai mare succes fiind, o bună bucată de vreme, emisiunea de folk „Valori ale muzicii tinere” realizată de Adrian Păunescu. Rockul îşi făcuse loc timid pe Programul Trei, post destinat tinerilor, unde, în cadrul unor emisiuni ca „Student Club” spre exemplu, se difuzau constant piese rock cu vagi tente militante gen „Cămaşa Păcii” a celor de la Krypton sau „O roată de foc” a trupei Semnal M. La Radio Cluj există Top 10, un loc unde se difuzau cu precădere trupele clujene. Rodion G.A, Experimental Q sau Telegraf îşi înregistraseră piesele chiar în studioul radioului şi erau astfel direct promovate. Primele înregistrări nu beneficiau de supraimprimări sau mixere cu multe canale, totul reducându-se de multe ori la măestria unor oameni ca Traian Trica de a exploata la maximum magnetofoanele arhaice cu două piste. Dacă e să vorbim totuşi de cultură muzicală la radio, aceasta era făcută de oamenii de la Europa Liberă. Emisiunea „Metronom” iniţiată de Cornel Chiriac, şi continuată mai apoi de Radu Theodoru sau Andrei Voiculescu, a fost vreme de 30 de ani principala sursă de informaţii şi muzică. Aici au fost difuzaţi toţi muzicienii români care ulterior au fost interzişi în ţară.

Rockul și Cenzura

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngCenzura a fost forma cea mai brutală de decapitare a oricărei formă de cultură în România comunistă. Comisia de cenzură era, de cele mai multe ori, formată din oameni care nu aveau nicio legătură cu fenomenul, citeau şi analizau acte artistice fără să priceapă ce se întâmplă de fapt în ele. A fost prima formă de „antivirus” creată involuntar de comunişti pentru a depista formule antisociale care nu cadrau cu morala de partid. Cenzura căuta, în primul rând, cuvinte sau fraze nepotrivite şi mai apoi sensuri. Cenzorii tăiau în carne vie interzicând în caz de „abateri repetate” artistul pe de-a-ntregul. Rolul cenzurii era acela de a anula prăpastia dintre ideologie şi realitatea imediată. Ceea ce ofereau comuniştii, ca monedă de schimb, a fost propaganda, cea care urma să înlocuiască de cele mai multe ori starea de fapt cu o realitate utopică. În muzică, propaganda a adus în prim plan imaginea unor oameni fericiţi, sănătoşi la prima vedere, care îşi substituiau orice formă de sentiment cu un delir de mulţumiri şi osanale aduse Partidului Comunist. Personajele erau de cele mai multe ori generice, în pielea lor putând fii absolut oricine, personalităţile trebuiau şterse cât mai curând. Muzica militantă şi-a găsit forţa în imaginea unor coruri monumentale, formate uneori din câteva mii de persoane, indivizi reduşi la câteva puncte pe ecranul televizoarelor. Propaganda încerca să opună artistului imaginea apocaliptică a unei adevărate armate fără faţă. Cenzura comunistă a încercat, în România, să coboare cortina de fier atât de jos încât era absolut imposibil ca vreun gest artistic să poată răzbate în afară. Europa afla despre Phoenixul românesc abia după ce Cornel Chiriac fugea în Germania, la Europa Liberă, având geanta burduşită de benzi de magnetofon. La fel este şi cazul piesei “Moară” a trupei Semnal M, piesa care ajunge la BBC şi intră chiar în topul de rock doar datorită unui fan care fugise cu înregistrarea peste graniţă. Astfel de gesturi au fost însă rare, aşa că după ’89 Europa era total nepregătită să digere apariţiile muzicale româneşti venite practic din neant.

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngComunismul impunea automat teme şi subiecte de creaţie, lucrul fiind oficial imediat după vizita lui Ceauşescu în China şi Coreea, la începutul anilor ’70. Făurirea unei noi societăţi şi a unui nou tip de om fiind direct legată de preocupările lui, strict legate de ridicarea noii ordini sociale. Astfel încât muzicianul trebuia să cânte despre elanul muncitoresc, despre frumuseţea unei macarale sau despre avântul cetelor de treieriş. Existau subiecte interzise din start, nu puteai cânta iubirea folosind aluzii sexuale, nu puteai face sub nicio formă referire la divinitate. Deşi, întărind această regulă, formaţia Sfinx editează în 1978 un amplu poem rock, pe versurile lui Alexandru Basarab, despre zeul dac Zalmoxe. Discul, o capodoperă din toate punctele de vedere, apare într-un tiraj extrem de mic şi e de negăsit în magazine la câteva săptămâni după apariţie. De asemenea Phoenixul se refugiază cu succes într-o mitologie arhaică, cu animale mitice ce prefigurează o altă ordine universală, atunci când elaborează opera rock “Cantafabule” în 1978. Şi acest disc apare pentru a fi mai apoi imediat retras din magazine. Trupei i se interzic imediat apariţiile publice şi la radio iar membrii săi evadează în vest ascunşi în cutiile unor boxe gigantice.

Cenzura comunistă ajunge, în momentele sale de paroxism, să ascundă inclusiv cărţile din biblioteci, incluzând aici chiar şi titlurile unor scriitori clasici. Fenomenul cel mai grav apare însă din sentimentul de supravieţuire a multora dintre creatorii români care, înainte de orice cenzură de partid, îşi impun din start o proprie cenzură. Societatea devine schizoidă şi încurajează apariţia unei limbi de lemn ce îşi face loc atât în literatura cât şi în muzică. Sentimentele devin extrem de seci, iar formele lor de exprimare uneori de-a dreptul primitive. Există iarăşi, în toată nebunia aceasta, exemple paradoxale. În 1987, Mircea Florian editează un album extrem de progresiv pentru mediul în care este conceput, “Florian din Transilvania”. Camuflat în spatele acestei titulaturi aparent inofensive, Florian elaborează, apelând la instrumentele electronice în special, un univers suprarealist de sentimente şi privelişti. Aflaţi în faţa lui, cenzorii se blochează neînţelegând nimic şi permit apariţia la Electrecord a discului într-o primă fază. Concluzionând totuşi că ceea ce e de neînţeles e un lucru periculos, retrag albumul de pe rafturi.

Pentru muzicianul român, în anii ’70-‘80, singura formă de asumare a curajului era apariţia sa live. În concerte, în complicitate cu auditoriul, putea cel mai bine să strecoare ici colo câte o formă de protest. Gestul însă trebuia asumat şi de asemenea şi consecinţele.

Câteva dintre numele reprezentative ale Clujului

Probabil că prima trupă de rock, cu adevărat profesionistă, a apărut la Cluj în 1968 şi s-a numit Chromatic. Structurata după modelul vremurilor, în formulă de trio, formaţia avea un muzician cu totul ieşit din comun, pe chitaristul Sorin Tudoran. Printre altele el a fost şi primul producător autohton al unor copii extrem de fidele ale amplificatoarelor Marshall. Cromaticul ţinea oarecum de Institutul Medico-Farmaceutic având în componenţa sa un medic, pe bateristul Dan Igreţiu dar şi pe viitorul rock-star Iuliu Merca. Era absolut obligatoriu ca apărând în festivaluri sau concursuri să reprezinţi o instituţie culturală, o casă de cultură sau o facultate. Vreme de trei, patru ani Chromaticul şi-a luat mereu partea leului la tradiţionalul Festival de Muzică Uşoară Studenţească sau la celelalte manifestări ale vremii, Sorin Tudoran câştigând mereu premiul pentru cel mai bun instrumentist.

În ’71, după desfiinţare, spiritul Chromaticului este dus mai departe de un alt supergrup, Experimental Q. Aducând în prim plan alţi excelenţi instrumentişti, Valentin Fărcaş la chitară, Eugen Tunaru clape sau Nicolae Bucaciuc la bas, filozofia grupului, extrem de elaborată se bazează pe pasaje instrumentale lungi integrate în compoziţii epice extinse. Experimental Q este mai mult decât un grup de rock colaborând cu succes cu compozitorii tineri de muzică simfonică ai vremii, Cornel Ţăranu sau Adrian Pop. Trupa se desfiinţează în 1977 urmând să se reunească, pentru o singură săptămână, în 2010 atunci când înregistrează materialul unui CD retrospectiv.

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngArzând experienţele vârstei extrem de repede, Iuliu Merca pleacă la începutul anilor 70 la Mondial, în Bucureşti, iar în 76 îl întâlneşte, la mare, pe Stefan Boldijar, urmând ca în primăvara următoare să pună bazele unui nou grup, Semnal M. Trupa avea să devină cea mai populară apariţie rock a Ardealului, concertând neîntrerupt în perioada ’78-’79 în întreaga Românie. Cu un repertoriu extrem de divers, cu o amprentă “locală” puternică, Semnal M a fost prima apariţie românească într-un top englezesc, la BBC, într-o vreme când cortina de fier căzuse definitiv peste toate speranţele muzicienilor români de a se face cunoscuţi în vest. Piesa “Moară” fusese trimisă la Londra de un fan al trupei rămas necunoscut până astăzi.

Dintr-un “joc de puştani”, după cum zicea Teo Peter, s-a născut, tot în 1977, la Cluj, formaţia Compact, undeva în Clubul Universităţii, loc ce avea să devină mitologic pentru rockul autohton mai ales în anii 80. Grup studenţesc la început, condus de Costi Cămărăşan, Compactul se transformă fundamental odată cu venirea în trupă, în ’81, a doi muzicieni din Turda, componenţi ai trupei Telegraf, Leluţ Vasilescu şi Paul Ciuci. Apariţiile incendiare de la Costineşti, piesele rock extrem de cantabile şi charisma grupului au făcut ca, din 1985, de la prima apariţie a discului de debut “Fata din vis”, albumul să fie reeditat de peste zece ori de Electrecord.

Anii ’80 reprezintă o perioadă importanta a festivalurilor specializate exclusiv pe rock. Dacă până acum, un festival era o manifestare unde se putea prezenta oricine, din acest moment lucrurile încep să fie împărţite pe genuri. La un astfel de festival, Top T de la Buzău, în 1986, premiul I este câştigat de o formaţie de la Cluj, Kappa. Cu Sandy Deac în prim plan la clape şi voce, Kappa se impune datorită unui sound elaborat în spiritul vestic al rockului progresiv al vremurilor. În plină perioadă a cenzurii comuniste, formaţia îşi permite aroganţa de a prezenta şi piese în limba engleză în cadrul festivalurilor studenţeşti.

Pentru cultura underground a Clujului, atâta cât a fost ea în anii ’80, un nume absolut obligatoriu este cel al formaţiei Transexpress. Prin excelenţă un proiect destinat apariţiilor live, grupul cânta cu uşurinţă un repertoriu vast, deschis între blues şi heavy-metal. Condus de Rareş Totu, Transexpressul a fost unul dintre primele grupuri care au pus accent şi pe efectele pirotehnice din concerte sau pe vestimentaţia extravagantă. Concertele din sala Clubului Universităţii au fost adevărate momente de noncomformism şi fantezie.
În paralel cu toate momentele muzicale şi istorice mai sus amintite, Rodion G.A. a evoluat singular şi extrem de original, formaţia fiind într-o permanentă căutare a unei identităţi muzicale proprii şi a unui sound care să nu semene cu nimic din ceea ce se mai întâmplase până atunci.

Experimental Q – Spre Univers

Experimental Q a fost, chiar fără să îşi propună, un grup enigmatic de la bun început. O mână de superinstrumentişti, extrem de liberi în gândire şi compoziţie, reprezentau tot ce poate fi mai avangardist în rockul românesc care îşi avea acasă replica proprie la supergrupurile vremii, Mahavishnu sau King Crimson. Autoexilaţi în subiecte legate de infinitul cosmosului, Vali Fărcaş, Eugen Tunaru, Nicolae Bucac sau Ioan German îşi permiteau generoase pasaje solistice fuzionând rockul cu jazzul şi muzica contemporană.

 

 

Cătălin Condurache – Prohod

Considerat unul dintre puţinii fii legitimi ai lui Dylan în România, Cătălin Condurache pune în plus şi mâna pe carte. Aşa că având suprarealismul la căpătâi, compune câteva piese absolut surprinzătoare cu aplecare către sunet şi formă experimentală. Mobilizând secţia de percuţie a Conservatorului la ore târzii, Condurache scoate de pe geamul instituţiei instrumente şi tălăngi pe care le mută în studioul Radio Cluj unde imprimă un sunet spre care doar Mircea Florian mai tânjea la vremea aceea.

 

 

Ora Locală – Fereastra spre mare

Studenţii politehnişti clujeni au fost mereu capabili de lucruri surprinzătoare. Într-o epocă în care intelectualul suprem era inginerul, aceştia au reuşit să evadeze, după cursuri e adevărat, către sala de repetiţii. Aşa timpul a început să se măsoare altfel pentru ei şi s-a născut „Ora Locală”.

 

 

Kappa – Long nights

Kappa a apărut într-un context în care mai toată lumea cânta hard rock şi heavy metal. La mijlocul anilor ’80, părea foarte comod să cânţi cu chitările distorsionate “în blană” şi poate desuet să aduci şi sunetul clapelor în prim plan. Sandy Deac îşi ia însă alături câţiva muzicieni care înţeleg foarte bine cum ar trebui să sune o trupă care să aibă parcursă lectura europeană a rockului acelor ani.

 

Mircea Florian – Cântec pentru securitatea europeană

Mircea Florian este unul dintre spiritele cele mai riguroase din muzica românească. Absolvent de cibernetică, a înţeles de timpuriu relaţia justă pe care omul trebuie să o aibă cu maşina, cu mecanismul, cu computerul în final, drept pentru care le-a antrenat pe fiecare în propriul efort. Mircea Florian reprezintă avangarda românească pură, prin text şi muzică.

 

Telegraf – Copil minunat

Pentru Cluj, „dincolo de dealuri” înseamnă Turda. De aici, luând cursa cândva în anii 70, a ajuns în oraş un grup compact de muzicieni. Se numeau Telegraf şi tocmai îşi împrumutau unul altuia o ediţie revizuită cu poeziile lui Goethe.

Fenomenul Rodion GA

http://imaginidinvis.ro/wp-content/themes/rhapsody/plugins/dzs-imageeffects/img/over2.pngRodion Roşca pare şi astăzi căzut din cer. Şi dacă lucrul ăsta a semănat cât de cât cu ce s-a întâmplat la Roswell, avem desigur explicaţia pentru care toată viaţa sa a pus deoparte fiecare şurub pe care l-a găsit, fiecare curea de cauciuc sau fiecare bobină arsă. Undeva în subconştientul lui, se gândea probabil că într-o bună zi le va pune pe toate la un loc şi le va face să meargă ca unse. În aşteptarea momentului, omul s-a apucat de muzică şi a făcut-o într-un fel în care nimeni nu o mai făcuse în jurul său până atunci. Asta pentru că în muzica românească, în afară de Mircea Florian, nimeni nu era dispus să experimenteze şi să inventeze instrumente noi şi generatoare de sunet. Nici terenul nu era prielnic şi nici fertil. Erau vremuri în care ajungeai la gazeta de perete doar dacă aduceai o îmbunătăţire substanţială unei maşini de semănat, mai degrabă decât dacă scurt circuitai două fire şi aşteptai să vezi ce sunet se naşte. În felul ăsta Rodion a devenit un inventator de sunete. Folosind magnetofoanele vremii la diverse turaţii, supraimprimând mai apoi zgomote şi armonii, a obţinut ceea ce, înaintea lui, în evul mediu căutau şi alchimiştii, o adevărată piatră filozofală. Rodion a dezvoltat o tehnologie care, în aceleaşi vremuri, îi făcea celebri pe cei de la Pink Floyd, şi a realizat asta neavând instrumentele lor, neavând sintetizatoarele la îndemână. Intuiţia a fost forţa brută.

Tudor Runcanu

Articol preluat cu acordul autorului

Un comentariu

  1. Comunismul, în esenţa sa, nu a avut nimic personal cu rockul…. >>> În majoritatea celorlalte publicaţii, cronicile abundă de exprimări în limba de lemn, cu enunţuri generaliste şi cu sintagme care înlocuiesc orice formă de identitate. Astfel o formaţie rock este de cele mai multe ori prezentată ca fiind un „ansamblu vocal-instrumental”, iar o piesă compusă de Lennon şi McCartney e pur şi simplu o piesă din repertoriul internaţional. Lectura acestor cronicari urma să nu stârnească nicio formă de curiozitate vis-a-vis de personajele prezentate, la o primă vedere rockul trebuia să fie o apă şi un pământ <<< …. deci cum nu a avut nimic cu Rockul??? a avut cu tot ce era exprimare libera si nu era in ton cu propaganda de partid 🙂

Lasa un raspuns pentru claudiu

Articole similare