Închide

INVICTUS Lupta pentru o nouă viață, pe un alt front

Recomandarea redacțieiReportajSocial by Catalin Suciu - Oct 11, 2016 0 301

Invictus provine din latină și înseamnă neînfrânt sau necucerit.  În secolul XIX, un englez, William Ernest Henley, a compus un poem cu același nume în epoca victoriană târzie, poem care a devenit ulterior un simbol al luptei pentru libertate.

În 2017 în Canada, la Toronto, România va partipa la jocurile Invictus, o competiție care adună la un loc mai mulți militari răniți în teatrele de război din întreaga lume. E un concurs paralimpic pe națiuni, dar cu soldați.

10 octombrie, 2016

Ministrul Apărării Naționale, Mihnea Motoc, le vorbește din sediul din București al MAPN într-o videoconferință, mai multor compatrioți din alte cinci garnizoane: Comandamentul Diviziei 4 Infanterie, Cluj-Napoca, Comandamentul Diviziei 2 din Buzău, Brigada 2 Vânători de Munte din Brașov, Brigada 2 Infanterie Craiova și Comandadamentul Flotei din Constanța. “Vă mulțumesc eu și vă mulțumește țara pentru ceea ce reprezentanți și pentru rănile pe care le-ați dobândit. Jocurile Invictus sunt o nouă provocare pentru noi, pentru voi, în primul rând și nu trebuie să ne mulțumim cu participarea”. Apoi își aranjează cu cea mai mare grijă cravata, sacoul și catarama curelei. Mulțumiri și încurajări le transmite și Șeful Statului Major, generalul Ioan Ciucă, care șade lângă ministru. Se dă cuvântul unor băieți îmbrăcați în uniforme.

La Brașov, Ciulea Iulian își ține în brațe fetița de doar câțiva ani. “Pe 23 februarie 2010, în Afganistan, am suferit un traumatism cranio-cerebral, mi-au fost afectate coloana și creierul. Mi-am recuperat încrederea, au trecut câțiva ani de atunci.” Precum un camarad de nădejde, fetița îl aplaudă, iar militarul își pierde suflul din cauza emoțiilor. Tot ea intervine și aplaudă și mai tare pentru a acoperi momentul de liniște.

În Cluj, la sediul comandamentului, sunt alți 19 de soldați, toți trecuți prin război, unul purtat și de România pentru a-și respecta neprețuitele alianțe. Cei care sunt prezenți la videoconferință sunt legați, pe lângă contractul cu Statul Român, de emoțiile împărtășite la comun în Afganistan, Iraq sau alte zone blestemate unde Războiul pare că nu se va termina niciodată. Și de rănile cu care s-au ales.

21 septembrie 2007,  Tallil, Iraq

Iovi Marius Traian, un tânăr de 26 de ani, e deja de peste o lună în Iraq și iese în misiune de patrulare alături de alți cinci camarazi. La întoarcerea spre baza militară, o bombă explodează pe marginea drumului. Unul moare pe loc, iar ceilalți sunt răniți. Plutonierul Iovi își pierde cunoștința și ale cele mai grave răni. Dar refuză să-și predea sufletul. Abia mai respiră și e dus de urgență la prima unitate medicală, apoi e transportat la un spital american tocmai în Germania. E mai mult mort decât viu. Are arsuri grave pe ambele brațe, își pierde complet ochiul drept, iar o schijă îi pătrunde în cutia craniană. Familia îi pregătește priveghiul. Se așteaptă toți la ce-i mai rău.  Apoi intră în stop cardiac. Liniuța nenorocită de pe pe monitoarele din secția de terapie intensivă dă alarma. E resuscitat câteva minute și revine, capătă puls. E în comă profundă. Peste o vreme, corpul îi cedează pentru a doua oară. Dar Dumnezeu îl mai păsuiește încă o dată. A treia oară când a făcut stop, n-au mai sperat nici doctorii că-l pot readuce la viață. Dar el s-a luptat și-a refuzat să din nou să moară.  7 luni de comă, de trei ori mort și de trei ori reînviat. După 7 luni, când a dat primele semne că ar putea ajunge om din nou, primul lucru de care și-a amintit a fost numărul de telefon al surorii sale.

“Dacă nu era familia, nu știu ce făceam. M-au ajutat enorm, în special sora mea cea mare”, își începe istorisirea soldatul. “Mi-a dat Dumnezeu șansa la viață. Recuperarea a mers foarte, dar foarte greu. Nu am funcționat deloc șapte luni. Iar în primele săptămâni din comă, am dat jos aproape 45 de kilograme, dar iată-mă în viață. E un miracol. Când m-am trezit nici nu știam ce s-a întâmplat în accident. Prima dată mi-am amintit exact numărul de telefon al surorii mele. Am reușit să trec peste acest accident. Dificil, dar să știți că nimic nu e imposibil”.

Marius Iovi

Marius va încerca să participe la jocurile Invictus, anul viitor, la Toronto. S-a înscris pe listă și-a început o nouă luptă. Va participa la proba de înot, dar se pregătește inclusiv pentru cea de tir.  Marius și-a pierdut complet ochiul drept, iar cel stâng îi funcționează la capacitate redusă, undeva între 5-10%. “Știu că există profesori care au experiență și mijloacele necesare de a pregăti o persoană nevăzătoare. Mi-aș dori, în primul rând, să particip la înot, dar dacă se va putea, o voi face și la tir cu arcul. Pentru mine Invictus înseamnă nu testarea limitelor, ci depășirea lor.”

Are un calm aproape răvășitor.  Ascultă și răspunde la fiecare întrebare cu o stăpânire de sine uimitoare, sprijinindu-se într-un baston care-l ajută să se deplaseze în noua sa viață.  Dacă ar fi s-o ia de la capăt, tot în Armată s-ar duce. “Nu m-am gândit niciodată la cine ne-a atacat, cine-a pus acel dispozitiv care-a explodat. Dar există o vorbă: ceea ce nu știi, nu te doare. Și de cele mai multe ori e bine să lași lucrurile așa. La urma urmei, nimic nu este la voia întâmplării. Exact așa cum sunt acuma, dacă mi s-ar cere să merg, m-aș duce din nou. Îmi iubesc țara, iubesc ceea ce fac.”

În 2009, la doi ani de la accidentul lui Marius, plutonierul major Marian Doru se află în misiune în Afganistan, undeva în districtul Mohammad Agha. Face parte dintr-o echipă formată de soldați români și americani deopotrivă. În miez de noapte,  pleacă în misiune cu un elicopter pentru a captura o “țintă”, despre care primiseră mai multe informații. Sunt așteptați, se trage înspre ei. Sunt atrași într-o ambuscadă. Apoi, ca în cel mai urât coșmar, o grenadă explodează. “Schijele mi-au sărit în spate. Cu ultima adrenalină din corp, m-am ridicat și am reușit să alerg spre cei din spatele nostru, ai noștri, care veneau să ne salveze. Am fost extrași și duși la spital. Primul lucru pe care îl vezi în fața ochilor într-un moment ca și acesta e familia, nu altceva. Primul meu instinct a fost să nu rămân acolo”, spune el. 17 zile a stat în Kandahar într-un spital. Când superiorii s-au oferit să-l trimită în Germania, le-a răspuns ferm: “Nu plec nicăieri, vreau să rămân alături de colegii mei”.  S-a refăcut într-o lună și jumătate, iar apoi s-a dus iar misiuni. Uneori, armata îți lasă cicatrici adânci în suflet și pe corp. Spatele plutonierului major Marian Doru numără peste 100 de urme de copci. Are trei misiuni la activ și va mai pleca din nou. Azi a venit să-și susțină colegii de la Invictus. E deocamdată cadru activ și nu va putea participa la jocurile de anul viitor.

Locotenentul Adrian Iriciu

 

Locotenentul Adrian Iriciuc, din Vatra Dornei, va merge anul viitor în Canada. Are multe răni ascunse pe sub uniformă după ce în 2015, pe 20 septembrie, se afla într-o patrulare în Kandhahar, Afganistan, când explodat o mașină capcană.

“Eu și doi subordonați militari am fost răniți. Încă patru militari au fost răniți ușor. Ei au fost tratați la baza militară, iar eu și un alt militar am fost trimiși la un spital în Germania imediat după evaluarea medicală.”

V-ați duce din nou într-un teatru de război?

“Mi-aș dori să merg din nou într-o misune, dar sunt clasat “apt limitat” la ultima comisie medico-militară, nu cred că mai pot. Nu îmi pare deloc rău de 2011 și 2015, misiunile mele. Nu regret nimic nici o clipă. Voi încerca să particip la Invictus, o nouă misiune pentru noi. Sunt mândru, așa cum am fost mereu mândru să-mi reprezint țara”.

Ei, toți, sunt mândri că reprezintă România oriunde-ai pune arătătorul pe globul pământesc. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, deși au pierdut atâtea, primesc și înapoi.  Curaj. Speranță. Forță.

În 2016, România a trimis 1181 militari, cu 158 de mai mulți decât în 2015, în diverse zone fierbinți ale lumii pentru a colabora în misiuni sub comanda NATO, UE, OSCE sau ONU.

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011.
A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie
2009.
Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Articole similare

Nici un comentariu

Scrie un comentariu