Închide

Inelul lui Dykes! Povestea fascinantă a celui mai spectaculos baschetbalist din România

Sport by Catalin Suciu - ian. 26, 2016 0 2893

“Kyndall Dykes, slam dunk senzațional!”. Americanul de la U BT Cluj ține capul de afiș în baschetul românesc și vrea un nou titlu cu după cel câștigat în 2011.

Când joacă și e în formă, nimic nu-l poate opri. Punctează din orice poziție, face spectacol pentru că, spune acesta,show-ul trebuie oferit publicului. În 2011 a câștigat campionatul la Cluj, a jucat și în finala cu Ploieștiul, o confruntare cu scenariu de Hollywood. Ca un scurt remember, Tyler Morris a înscris un coș decisiv din propriul teren în ultima secundă, dând startul unei petreceri de poveste. “Trei zile n-am dormit după meci, trei zile am petrecut pentru că a fost ceva absolut incredibil. Un coș ca și ăla într-un asemenea moment… asta-i ceva ireal. A fost ireal, iar sentimentul acela de bucurie a fost trăit de toată lumea la intenstitate maximă”, spune Dykes. S-a întors din nou la Cluj și nici nu se gândește să nu câștige iar campionatul.  L-am provocat la un interviu, iar americanul n-a ocolit nicio întrebare. Și ne-a povestit inclusiv că baschetul n-a fost niciodată sportul său preferat!  A crescut într-un oraș, New Orleans, devastat în 2005 de Uraganul Katrina…printre altele… Dar să-i dăm cuvântul.

Dykes3

 

– Cum ai sosit în Cluj, în primul rând?

– E o poveste ciudată și asta.  Era accidentat David Lawrence, Clujul căuta un jucător, iar eu aveam un prieten, acesta a vorbit cu Mircea Cristescu, m-a propus și așa am venit în 2010.  Era prima experiență în Europa după ce mai fusesem o lună în Maroc.

– Prima impresie despre România..

– Lume diferită, totul era foarte diferit. De la limbă, mâncare , la jocul de baschet profesionist. E foarte diferit față de cel din colegiu din America. Adaptarea și înțelegerea jocului, a antrenorilor, a colegilor… mari diferențe.. Dar toată lumea a fost extrem de prietenoasă și asta era ceva ciudat pentru mine, ceva neașteptat. În America ai prietenii și familia, atât. Dar aici și persoanele necunoscute sunt gata să te ajute în orice moment. E nemaipomenit.

–  Cum a fost copilăria în New Oreleans?

– Frumoasă tare și cu mult sport.  Am crescut în centru, în cartierul Seventh Ward, cu prieteni obișnuiți. Jucam fotbal american, baschet, baseball. Toată copilăria.. Tata era antrenor de baseball, fratele meu juca baschet, toți făceau sport. De la 7 ani jucam baschet pentru că fratele meu juca și voiam mereu să fiu ca și el. Tata juca baseball, eu voiam să joc că juca el. Nu m-a forțat nimeni să fac sport. Mi s-a spus acasă doar să mă duc la școală și-am fost toată viața..  Am jucat baseball, fotbal american și  baschet până în liceu. În liceu am continuat să joc baseball și baschet.

– Ce sport îți place cel mai mult?

– Poate părea ciudat, dar baseball-ul. Oamenii zic că sunt ciudat. Cum naiba să iubești baseball-ul pentru că joci baschet? Cred că din cauza tatei, că el m-a făcut să-l iubesc. În liceu eram cel mai bun jucător de baseball în ligă.

Cum așa?

– Pasiunea  pentru baseball era foarte-foarte mare. Eram foarte concentrat,  mult mai mult față de cum eram cu baschetul. Am crescut apoi în înălțime și în ultimul an de  de liceu m-am axat și pe baschet. .

– Ai visat la NBA?

– Sigur că da. Este țelul suprem, cel mai important. Crescând cu baschet și cu NBA… Vara, când eram la Universitate jucam meciuri amicale cu Charlotte Hornets, veneau jucători din NBA  foarte mulți. Sunt jocuri pentru ca ei să se mențină în formă.

– Cel mai bun din istorie e Jordan?

– Asta e o opinie. Eu am crescut cu Koby  Bryant. Jordan e Jordan,  e enorm, dar pentru mine Koby e cel mai mare , e idolul copilăriei și adolescenței mele.

– Și cea mai bună echipă din istorie?

– Dream team-ul lui Jordan , 92. Le spuneai doar numele și se cutremurau toți adversarii..Charles Barkley, Karl Malone, Scottie Pippen, Lary Bird, Patrik Ewing, Magic Johnson, Michael Jordan, gândiți-vă ce jucători, ce sportivi. Cei mai buni din lume să formeze o echipă…

Eram în Texas și am deschis televizorul cu acest film de groază. Am văzut dintr-odată, ca într-un coșmar, case  , locuințe care erau duse de apă

– Revenind la New Orleans. Cum ai trăit perioada Katrina ? (uraganul Katrina a devastat orașul american în 2005)

– Aveam 17 ani, urma  colegiul, în primul an și-am plecat cu 3 zile înainte de catastrofă. Eram în Texas și am deschis televizorul cu acest film de groază. Am văzut dintr-odată, ca într-un coșmar, case  , locuințe care erau duse de apă. Mi-am sunat familia imediat, am încercat să-i sun. Cădea semnalul, nu erau comunicații. A fost cam o săptămână până să reușesc să vorbesc exact cu familia. Era devastator pentru mine. Poți să-ți cumperi o altă mașină, o altă casă, dar să nu reușesc să vorbesc cu familia mea… a fost un sentiment îngrozitor. Primul cu care am reușit să vorbesc a fost fratele meu. Mi-a zis: nu te panica, suntem toți ok, totul va fi bine, toți sunt bine. Ai mei au fost norocoși, au reușit să fugă din calea uraganului, să scape.Casa ne-a fost avariată, mașinile distruse, dar nu mai conta…. Nu-mi venea să cred când vedeam oameni care se agățau de acoperișuri să nu se înece. Toți au fost foarte norocoși din familia mea… Am fost binecuvântat… Aveam prieteni care își căutau prietenii, familiile, era teribil.

Dykesjos

Kyndal Dykes foto:u-bt.ro

A fost cea mai grea perioadă din viața ta?

– A fost foarte dificil pentru că nu te trezești în fiecare zi să-ți vezi orașul acoperit de apă. Primul gând e ca pierzi pe cineva drag, că ai un prieten sau un părinte pierdut..Dar cel mai greu pentru mine a fost vara trecută. Tatăl meu a murit și încă vorbesc destul de greu despre asta. El a fost camaradul meu, a fost întotdeauna alături de mine în orice situație. El mă suna primul după fiecare meci, el era acolo, cel mai mare suporter al meu. Dacă voiam să fac ceva, mă susținea necondiționat. Cu el mă pregăteam de meciuri, cu el urmăream meciuri, cu el trăiam cel mai frumos… Eram la City Cup în România anul trecut când m-a sunat fratele meu și mi-a dat vestea. S-a întâmplat așa de repede, Doamne. Avea cancer, știam asta,  dar trăia și ducea un trai obișnuit. Apoi, într-o săptămână s-a dus. E îngrozitor. Mama e puternică, ne spune că totul va fi bine, ne încurajează….Când ne întâlnim, povestim despre tata, povestim despre lucrurile frumoase.

Dykes alături de tatăl său

 

Despre baschet din nou. Luați titlul anul acesta?

– De aceea suntem aici, să-l luăm , normal. Nu este un sentiment mai frumos. Vom lupta în fiecare meci, e trofeul la care visăm, pe care l-am câștigat și în 2011. Of, Doamne, acea aruncare, acel sentiment. A fost de nedescris, un scenariu de film extraordinar. Era ca într-un film american. O finală câștigată cu un coș ca și ăla , cu un coș din jumătatea noastră, Am sărbătorit toți în sală cu suporterii. E un moment care nu-l uiți…Când Tyler a aruncat eram în fața lui și nu știu de ce m-am așezat pe parchet. Am văzut mingea cum se îndreaptă spre coș și-am zis că nu se poate așa ceva. Apoi m-am trezit zburând prin sală. Am câștigat titlul, am învins în ultima secundă.

– Ce mai face Tyler?

– E însurat acuma. Are o afacere, a renunțat la baschet, o duce bine. Când vorbim unul dintre noi aduce mereu în discuție acea aruncare. A fost aruncarea vieții lui . Și el știe asta. Și el zice asta mereu. Înainte de meciul acela, de acea finală, eram la antrenamente și puneam pariuri pe câte 10 lei. Câștiga cine înscria din cealaltă jumătate. Tyler,  din 10 aruncări,  n-a reușit niciuna. Dar uite,  a reușit atunci, în finală…


– Cel mai greu adversar pe care l-ai întâlnit. Unul pe care n-ai vrea să-l întâlnești a doua oară.

– Singura dată când m-am gândit la asta a fost când am jucat în primul sezon la Cluj , în meciul al doilea din finala de la Ploiești, prima jucată și pierdută. Darius Hargrove a marcat vreo 42 de puncte, am zis că nu se poate. A înscris tot, de peste tot, din orice poziție. Mă uitam și nu-mi venea să cred cum poate marca. Am zis că nu vreau să-l mai prind în felul ăsta,într-o asemenea formă senzațională.

– Cel mai bun meci al tău din România?

– Sezonul în care am luat campionatul, primul meci din finala cu Ploieștiul. Am înscris 35 de puncte și orice aruncam intra în inel. Silvă (Mihai Silvășan – fost căpitan al Universității – n.r.) avea și el 25 de puncte, vreo șaăte aruncări de trei. Tot ce făceam , făceam și intra. Mi-a intrat tot, senzațional. Am câștigat primul meci la Ploiești..

-Dar cel mai prost meci?

– Cred că a fost împotriva Piteștiului, tot în 2011. Am înscris 5 puncte și-a fost primul meci când n-am trecut de 10 puncte. Ratări peste ratări. Nu știu ce-a fost cu mine, eram atât de frustrat, mi se părea că nu pot face nimic. Tot îmi ziceam în cap că nu pot rata așa de mult.  Îmi ziceam: Kyndall, aruncă acum, nu mai ratezi! Ba da, am ratat tot. Cel mai prost sentiment. Mi-a zis antrenorul la final. Hey, asta chiar n-a fost seara ta.

Ce te-a convins să te întorci la Cluj?

– Echipa , echipa foarte bună. Anul trecut erau în top, erau cei mai buni în sezonul regulat. Am discutat cu conducerea, am vorbit și cu Silvă. Mi-a zis: dacă te întroci, cu această echipă și cu tine, cu alții care vor veni, putem face lucruri mari, trebuie să luăm campionatul.

– Ce faci când nu joci baschet?

– Aici mă duc pe la mall, mă uit la televizor, mă uit la NFL (National Football League -fotbal american) că am mulți prieteni foarte buni acolo. Am crescut cu câțiva, câțiva au jucat și baschet, Jacobe Jones, de la Pittsburgh Steelers, de exemplu. El a și câștigat un SuperBowl chiar în New Orleans cu două touch-down-uri. Duminicile mă uit la meciuri. Aici e dimineață 3-4 ,acolo e amiază. Și de Crăciun , de sărbători, sau vara ne vedem. Ieșim, petrecem împreună. Sunt staruri în NFL, dar pentru mine sunt simpli prieteni.
Ei sunt la fel, sunt aceeași cu care mergeam la sport, la mișcare. Râdem, ne prostim, glumim.

– Ce faci după ce îți închei cariera de jucător?

– Nu vreau să fiu antrenor, nu vreau să antrenez baschet.  E foarte stresant , eu nu vreau să trec prin asta. Dacă aș fi antrenor, poate aș fi antrenor doar la copii, să-i învăț pe cei mici. Dar , cu adevărat, după ce mă las de baschet vreau să fiu antrenor de baseball. Aș prefera asta înaintea baschetului….Pentru mine, pentru tatăl meu.

 

 

CITEȘTE ȘI: REPORTAJ La Cluj înveți să iubești

SPECIAL Scrisoarea lui Tunde Enyedi

SPECIAL Din Grecia, cu dragoste pentru Cluj: “La voi am crescut, am învățat și-am iubit”. Povestea lui Kostas, un stomatolog grec care vizitează Cluj-Napoca de peste 30 de ani

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Articole similare