Indicativ 182
MuzicaSocialTop News by Catalin Suciu - mart. 09, 2017 0 554
Taxi-ul apare din ceața deasă și rece și parchează nestingherit.
E o iarnă care nu se va termina niciodată. Mașina încălzită se transformă într-un refugiu primitor. Aerul cald, mirsemele iernatice și Gary Moore. Nord-irlandezul care-a ridicat generații de tineri cu o chitară, răsună dintr-un cd player, în surdină, nu prea tare, nici prea încet, cât să-ți dezmorțească sufletul înghețat. E piesa „The loner” și nu e întâmplătoare. Șoferul pare el însuși un singuratic într-o lume grăbită, un răzvrătit nostalgic și neadaptat vremurilor, civilizat și atenție, nepovestitor.
Ca fapt divers, luasem la un moment dat un taxi, iar conducătorul auto mi-a povestit 15 minute despre cutremurul din 77 când îi săreau peștii din acvariu. Altădată, taximetristul și-a dat geamul jos și-a început să înjure femeile din trafic ca ultimul birjar. Dar să revenim la Gary Moore.
Cel care conduce taximetrul nostru se numește Alin. S-a născut în Cluj, a crescut și locuiește în cartierul Mănăștur, într-un bloc oarecare, într-un apartament cu două camere. Când nu face taxi, ia una dintre cele patru chitări și își dă frâu liber imaginației.
Cu chiu, cu vai acceptă să povestim despre pasiunea sa. A ajuns subiect tabu, pentru că, spune el, la 41 de ani, „sunt prea bătrân și mi-am epuizat toate visele”.
„Copile, mai lasă chitara și pune mâna pe carte, fă școală, învață. Lasă prostiile astea că vei muri de foame”, i-au zis părinții când îl mai prindeau la ceas de seară că punea cine știe ce corzi la cine știe ce instrumente.”
„Pasiunea o am din anii 80, îmi plăcea chitara. Ascultam Iris, Holograf, Compact, Celelalte Cuvinte, ce era pe-atunci. Apoi mi-am luat Bon Jovi, Whitesnake, Iron Maiden, Guns N’Roses și ce mai găseam. Primul contact cu ghitara a fost prin 90, când am reușit să-mi cumpăr foarte-foarte greu una. Eram prin liceu, am făcut și ceva trupă, cântam dur, metale grele, așa era la modă. Am învățat singur, după ureche și după câteva noțiuni de chitară clasică. Atunci nu era nici net și învățai cântând cu alții”, spune Alin.
Se visa pe-o scenă mare, în fața unei audiențe însemnate. Mergea frecvent la concerte la Casa de Cultură a Studenților sau la Sala Sporturilor. „Mama mia ce era, câtă lume era acolo. Mă visam de-asupra tuturor, supremul. Toată lumea visează la 16-18 ani, 20 de ani. Au fost niște concerte rock prin 90-91- Kripton, Altar. S-au rupt scaunele, se urcau oamenii pe scaune. Le-au făcut plăcintă. De-atunci, directorul n-a mai făcut un concert rock. Nici nu puteai sta de vorbă cu el, să vorbești de rock, nu mai voia să audă. Casa de Cultură, Sala Sporturilor, când venea Iris sau careva se umplea până la refuz.”
Pe-atunci și-a format și o trupă care se numea Disinter. Tineri, visători, ca mulții alții. „Am avut o apariție la Petre Magdin, la Întâlnirea de la Miezul Nopții de pe TVR. Dar nu s-a putut mai mult. Am tot bătut la porți închise toată viața mea. Am mai fost în probe, dar toate trupele erau fie de coveruri, fie trupe tribut. Trupa tribut se axează pe o singură formație pe care s-o imite, să-i copieze tot, inclusiv instrumentele. AC/DC Are o trupa în România care e imitată și la vestimentație, la tot. Apoi coveruri? Să ne adunăm să cântăm Guns N’Roses, Bon Jovi și altele? Nu, mulțumesc. Așa am găsit, dar nu îmi plăceau mie. Mie îmi place să improvizez, să fiu mai creativ.”
Când a făcut 22 de ani și-a propus să câștige un ban. Muzica a trecut în plan secund. A terminat Politehnica și-a ajuns la o firmă, într-un birou. „Nu era pentru mine, am încercat și-am stat 4 ani acolo, dar e singurul loc din lume unde nu m-aș întoarce, într-un birou”.
S-a angajat din 2004 pe taxi și de-atunci conduce oameni toată ziua prin tot orașul.
Gary Moore e pe final, se termină, dar drumul nostru continuă. Începe o altă melodie.
– Îți place ce auzi acum?
– Da, ce e, zic.
– Motley Crue. Băieții ăștia îți făceau ochii cât cepele când se apucau să cânte. Era o muzică fantastică. Ăștia își dădeau în cap cu Poison pe scene, se băgau prin spitale. Dar când se punea oricare dintre ei să cânte, plângeai cu lacrimi de crocodil. Rock-ul anilor 80 mi-a plăcut și îmi place cel mai mult și acum. Prin anii 90 au început să apară trupele british care mie nu-mi plac. Cum sunt Oasis. Păi când vedeam Oasis la televizor îmi venea să-l sparg. Nu-mi place muzica birtish din anii 90. Blink182, trupe de punk. Apoi new-metal, Rage against the Machine, un fel de metal amestecat cu rock, cu cântăreți cu codițe afro și bermude. Nu m-am putut împăca cu moda asta”.
Pe Dorobanților taxi-ul merge bară la bară. Ne claxonează un șofer, cine știe pentru ce, dar nu-l băgăm deloc în seamă. Din CD-player-ul Loganului se-aude o trupă rock, dar cu femei. Mai puțin obișnuit.
„Vixen. Ele sunt Vixen, cântă din anii 80, cântă și astăzi. Sunt cinci fete la 52-54 de ani care urcă pe scenă și cântă. Asta e pasiune, e un simbol. Mai umblu după rarități, trupe din astea mai puțin cunoscute. Ai noroc dacă vei găsi un demo pe youtube, pe-un vinil uitat pe undeva. Sunt niște balade necunoscute care-ți îngheață sângele-n vene. Mulți au murit dintre ei. Vocalistul de la Quiet Riot, de exemplu. O chitaristă din Phantom Blue a murit. Sunt mai mulți. E o tragedie, oamenii ăștia au murit fără să se bucure prea mult. Într-un fel mă regăsesc și printre ei, poate de aia îmi plac atât de mult.”
„Eu sunt un chitarist de dormitor, dacă vreți, așa ne zicem noi. Eu cânt pentru mine, din plăcere, e o pasiune parcă dintr-o altă lume pentru mine. Mi-aș inscripționa o chitară și pe mașină, pe cuvântul meu. Mi-aș pune un amplificator pe o parte și chitara pe cealaltă. E de neînțeles, mai ales că în familie la mine n-a avut nimeni tangențe de nici un fel cu muzica, cu arta, nimic de genul ăsta.”
Continuăm spre Mărăști, ajungem și la detinație.
– V-ați gândi acum să urcați pe-o scenă?
– Poate într-o trupă de parodie cu alții ca mine. Unu’ mai urât și mai bătrân ca altul, mai burtos și mai chel. Ar fi amuzant să ne găsim 3-4 inși de genul ăsta. Ar fi show.
Îl întreb pe Alin dacă ar vrea să renunțe la taximetrie. „Aveam nevoie de bani ca să trăiesc. Și aveam nevoie și de timp ca să cânt. Cu taxi-ul le împac pe amândouă. Când termin tura, cânt. Și dimineața fac câteva acorduri înainte să ies pe teren. Uite, îs 13 ani deja. Trece timpul. Muzica rămâne.”
Prin stație, Alin primește o nouă comandă. „În 5 minute, 182.”
CITIȚI ȘI: Omul cel mai trist
Psihotronicii lui Soros, Cioloș și-ai forțelor oculte. Cine e în spatele proiecțiilor cu laser de la proteste
Călător în infern
Francisc și viața de după sticla de vodcă
