Închide

Goana după aurul Clujului: cum și-au făcut clujenii o Societate a Căutătorilor de Comori, strada din Cluj unde au fost găsite sute de monede din aur – și despre comoara legendară din Mănăștur

IstorieRecomandarea redacției by Mihai Prodan - dec. 27, 2016 0 5925

„Goana după aur” din Vestul Sălbatic a avut precursori în toată legea și la Cluj: adevărate căutări de comori, conspirații, fantasmagorii și un dram de adevăr – nu e lipsită de legătură și porecla Clujului, „orașul-comoară”.

Istoricul clujean Lukacs Jozsef citează un „proces-verbal” despre comorile ascunse din Transilvania, ce datează de la 1826, deci de aproape două secole: „Mai multe comori sunt ascunse în pământul Ardealului decât există în toată lumea la suprafața pământului”, arată documentul. „În multe locuri pot fi găsite pivnițe umplute cu comori, ascunse acolo de oameni aflați în fața primejdiilor amenințătoare. Apoi, fie din cauză că oamenii s-au luptat cu dușmanul și au pierit, fie că s-au dus în pribegie și au plecat definitiv, comorile au rămas ascunse”. 

Clujul medieval nu ducea lipsă de comori și obiecte prețioase, căci orașul avea o puternică breaslă a bijuterilor, numiți „orfevri”. „Obiectele de aur și argint, împodobite cu pietre prețioase, bijuteriile, hainele, armele, chiar și harnașamentele de cai puteau fi văzute de oricine vizita centrul orașului și intra în atelierul sau în prăvălia unui meșter clujean”, spune istoricul clujean în volumul „Povești despre Cluj”, lansat în acestă lună. „Iar meșterii în mod sigur se făleau în fața altor breslași, vecini și posibili cumpărători, după ce finalizau câte o piesă deosebită. Dar puțini magnați ardeleni își permiteau să cumpere astfel de bijuterii sau obiecte de artă. Cele mai multe erau comandate de principii țării, care mai apoi le ,ofereau drept cadouri valoroase și râvnite, potentaților străini în schimbul bunăvoinței lor. Astfel, cele mai multe dintre capodoperele aurarilor clujeni au ajuns la Istanbul,  la sultani și la pașii Înaltei Porți, dar au fost trimise și la împărații, regii și aristocrații din Apus”.

Istoria căutătorilor clujeni de comori nu are puține capitole, ba dimpotrivă am putea spune, iar Lukacs dă unul dintre cele mai elocvente exemple: era anul 1582 când la Cluj o femeie pe nume Borbala (Varvara) venită din Kosice deținea, spune legenda, o carte cu care puteau fi găsite comori. A fost judecată pentru vrăjitorie, deci există o serie de informații istorice despre activitatea acesteia, în dosarul procesului său. „Un martor la proces afirma că doamna Borbala era pricepută în vrăjitorie, altul povestea cum femeia l-a oprit la un moment dat sub poarta casei parohiale din piața mare a orașului și i-a oferit spre vânzare cartea miraculoasă. „Nu îndrăzneam să citesc din ea”, relata martorul, care era și jurat în consiliul orășenesc, „că era scrisă în limba diecilor (adică în latină-n.a.) … răsfoiam paginile, pe o pagină era chipul regelui, pe alta chipul dracului, pe următoarea roata norocului și alte felurite imagini. În vremea aceea am auzit că există cărți drăcești, din care dacă citește omul apar dracii… Am întrebat-o pe femeie de unde are cartea, iar ea mi-a răspuns că numai Dumnezeu știe de unde a făcut ea rost de ea”, relatează istoricul, care citează o lucrare a doi istorici, Kiss Andras și Pako Laszlo, despre procesele de vrăjitorie de la Cluj dintre 1564 și 1743, apărută în 2014 la Budapesta.

Descoperirile de comori părăsite par a fi fost frecvente în Ardealul medieval, dacă e să avem în vedere că, cu puțin timp înainte de procesul de vrăjitorie al acestei Borbala, Dieta Transilvaniei întrunită la Târgu Mureș a adoptat o lege ce prevedea că orice comoară găsită trebuia predată vistieriei princiare, iar găsitorul primea în schimb echivalentul unei treimi din valoarea comorii. „Faptul că a fost formulată o astfel de lege sugerează ideea că descoperirile de tezaure abandonate erau frecvente”, susține Lukacs. Legea a fost adoptată în ianuarie 1571 și inclusă în Cartea de Legi a Transilvaniei, Approbatae Constitutiones, în 1653. „Acolo, în partea a III-a, la paragraful LIV art. 1, se spune că acela care găsește o comoară veche în propriul hotar are obligația să predea o treime vistieriei princiare. În cazul în care găsea comoara pe pământul altuia, trebuia să se înțeleagă cu proprietarul acelui teren, adică să-i cedeze o parte; dacă ar fi încercat să păstreze comoara pentru sine, aceasta urma să-i fie confiscată în întregime”, explică istoricul.

La sfârșitul secolului XVIII la Cluj începuse o adevărată frenezie a căutării de comori – s-a înființat chiar o Societate a Căutătorilor de Comori. Lukacs explică: „cineva a reușit să vorbească atât de convingător despre comori, încât unii oameni s-au asociat în scopul găsirii acestora”. Cine să fi fost acest orator convingător? Istoria dă și un răspuns: un anume bătrân călugăr român, al cărui nume nu se cunoaște, dar ce se știe e că acesta vorbea despre bogății ascunse în Făgetul Clujului, în pădurile de lângă oraș, ba a și arătat aproximativ locul în care se afla ascunsă presupusa comoară. Documentele sunt atât de savuroase, încât se explică singure. Lukacs relatează, citând o lucrare publicată la Budapesta în 1888 despre istoria Clujului dintre anii 1690 și 1848: „după ce membrii Societății au aflat aceste „secrete”, au jurat pe Evanghelia Sfântului Ioan, ținând lumânări aprinse în mâini, că acela care va găsi comoara o va împărți cu ceilalți. Călugărul bătrân a jurat și el, spunând: „Dumnezeu să nu mai fie Dumnezeul meu, iar cuminecătura să se transforme în mine în foc și jăratec dacă nu voi duce pe ceilalți la comoara din Făget”. În lunile următoare, căutătorii de comori au investit bani și muncă în săpături. Unii au săpat luni de zile în pădure, amăgindu-se că doar încă o zi mai trebuie să sape ca să ajungă la comoară. Alții au început să lanseze zvonuri, afirmând că au văzut cum membrii din Ungaria ai asociației au cărat cu caii comorile găsite”.

În Biblioteca Central Universitară a Clujului există și două manuscrise cu relatări, mărturii și presupuse copii de documente despre comorile ascunse din Ardeal, scrise de aceeași persoană, Cseke Jozsef. Cele două manuscrise nu au fost publicate niciodată, ele există doar la BCU, unde le-a consultat și Lukacs, iar concluzia sa e că sunt pline de fantasmagorii și deci nu prezintă încredere – cu atât mai mult cu cât includ, totuși, mai multe elemente ce pot fi confirmate în teren și care ar da dec veridicitate poveștii. De altfel, l-am întrebat pe Lukacs cât adevăr există în toate aceste relatări, documente și pseudo-documente pe care le-a consultat – adică o fi existând până la urmă o comoară în Făget? „Orice minciună, manipulare sau diversiune îşi atinge scopul dacă conţine şi elemente credibile şi date reale. Aşa s-a întâmplat şi în cazul căutătorilor de comori din Cluj de la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Oamenii cred mai uşor că o comoară este ascunsă într-o biserică sau ruinele unei biserici sau mănăstiri. În textul meu am arătat mecanismul prin care probabil foarte vechi legende locale despre comori au supravieţuit legate de locuri unde în trecut au fost astfel de ruine. Răspuns concret la întrebarea dumneavoastră: nu cred că vreo comoară a iezuiţilor se află sau s-ar fi aflat vreodată ascunsă în pădurea Făget”.

Această Societate a Căutătorilor de Comori nu era doar locală: avea membri și din alte comitate ale Transilvaniei, din Ungaria, și chiar un vienez. „Unul dintre corifei era un anume Ioan Faur din Teiuș, un român se pare, din localitatea Mako, azi în Ungaria, despre care se spunea că era împuternicitul tuturor căutătorilor de comori din Transilvania și Ungaria”, arată Lukacs.

Societatea Căutătorilor de Comori a avut însă o istorie scurtă: în 1796 guberniul a dispus anchetarea membrilor săi, expulzarea celor din Ungaria și stoparea acțiunilor de căutare. „Oficialii argumentau că, prin aceste căutări deșarte, căutătorii nu își mai practicau meseriile și își pierdeau averile”, explică Lukacs despre amploarea pe care o dobândise această frenezie.

De unde, totuși, un asemenea delir, căci realitatea, adică sporadica găsire a vreunor galbeni ori giuvaieruri n-ar justifica-o? Lukacs Jozsef pentru actualdecluj.ro: „în opinia mea, căutătorii de comori au apărut odată cu primii oameni capabili să gândească sau să viseze. În Evul Mediu oamenii nu au fost mai mult sau mai puţin frenetici când a venit vorba de comori ascunse decât oamenii din zilele noastre. Este de ajuns să ne gândim la relativ desele ştiri despre căutătorii de comori din Munţii Orăştiei. Dar consider că şi cei care joacă la loto, de exemplu, sunt mânaţi de dorinţa de a intra foarte uşor în posesia unei comori sau averi.”

  • Aproape două secole după publicarea acestei Legi a Comorilor, în 1808, în Cluj-Napoca se săpa fundația clădirii Colegiului Reformat de pe Farkas Utca, azi strada Mihail Kogălniceanu; muncitorii au găsit aici o comoară considerabilă: 253 monede de aur de diverse dimensiuni. Istoria e lacunară în ce privește originea acestei comori și parcursul ei după găsire, spune Lukacs: deocamdată știm că 24 de monede au ajuns la muzeul din Viena și că cei implicați, „adică orașul, guberniul, vistieria principatului și colegiul reformat s-au certat timp de un deceniu asupra modului în care să împartă recompensa cuvenită pentru comoară”. În plus, nu se cunoaște nici tipul monedelor și nici perioada istorică în care acestea au fost fabricate.
  • în 1828, în hotarul satului Sălicea de lângă Cluj-Napoca țăranul Vasile Chiorean a găsit pe pământul pe care-l lucra în arendă și aflat în proprietatea văduvei baronului Wesselenyi Ferenc, 70 de monede poloneze de argint emise între 1576 și 1632, ce aparținea probabil unui cavaler căzut în bătălia de la Florești în 1660. „Găsitorul nu s-a putut bucura prea mult de averea găsită”, relatează Lukacs: „poliția a aflat că a vândut trei monede lui Ioan Marcu, valetul contelui Bethlen Adam, și astfel comoara găsită a fost confiscată de autoritți și predată vistieriei”. Câteva dintre monede au ajuns la Muzeul din Viena, ce avea drept de preemțiune asupra obiectelor interesante din punct de vedere istoric sau artistic. În final proprietarul pământului a primit echivalentul unei treimi din valoarea comorii, vistieria împărătească a primit o altă treime iar a treia a fost împărțită între găsitor și polițistul care l-a denunțat. „Așa că Vasile Chiorean a primit un florin și șapte crăițari pentru cele 70 de monede de argint”, conchide istoricul.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

author photo two

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.