FOTO Cum era în Cluj când orașul avea multe zone mizerabile și un cartier al romilor, Bufnița
AdministrațieIstorieSocialTop News by Luminiţa Silea - iun. 04, 2016 0 7379
În 1957 Clujul era un oraș cu multe cartiere insalubre, chiar unul dintre ele era denumit Bufnița, unde nu se putea intra din cauza populației preponderent rome. Marian Lazăr, arhitect şef al municipiului în perioada 1965-1972, angajat din anii `50 în serviciul de urbanism al orașului rememorează faptul că, spre deosebire de Cluj-Napoca, Timișoara era un oraș mult mai frumos, plin de parcuri și de vile frumoase. Lazăr ]și mai amintește că a învățat să-i placă Clujul abia după ce în 1958 și-a vizitat un fost coleg din Iași care l-a învățat cum să privescă mahalalele pline de dughene și mizerie: prin prisma oamenilor și poveștilor.
De ce era Clujul un oraș urât
„Orașul purta încă vie amprenta bombardamentelor din timpul războiului. Era o criză de locuințe greu de imaginat. Din 1938 când populația orașului număra 114.000 de locuitori în 1956 a ajuns la peste 154.700 de locuitori adică a crescut cu 35,72%, timp în care s-a construit foarte puțin, doar câteva blocuri pe care le puteai număra pe degete de la brațe și cel mult 300-400 de case familiale. Mă gândeam mereu la Timișoara, un oraș plin de parcuri și de vile care de care mai frumoase. În Cluj am găsit doar două asemenea cartiere: Andrei Mureșeanu și Grigorescu. Am găsit însă, în schimb, mai multe zone și chiar cartiere întregi insalubre, cu niște case mizere, mai degrabă erau hrube, nu case, și care începeau din centrul orașului. În plin centru era Piața Cipariu care continua cu strada Dragalina, cartierul Între Ape, Strada Lingurarilor și, ceva mai departe, Bufnița. În Cluj mai erau zone cu același aspect cenușiu dar puțin mai salubre, cum erau străduțele din spatele hotelului continental, zona strazilor Cuza Vodă sau Barițiu”, remorează inginerul Lazăr, fost arhitect-șef al orașului.
Care erau zonele mizerabile din oraș. Cum și când s-a scăpat de ele
Piața Cipariu
„Era cea mai centrală zonă insalubră, dar și una dintre cele mai mizere. Era situată cam pe locul ocupat în prezent de catedrala Greco-Catolică și parcarea de alături, dar cu ramificații pe străzile Muncitorilor, Plugarilor, Gheorgheni și Calea Turzii. Aici erau 300 de locuințe insalubre cu peste 1000 de locuitori, cifre stabilite în baza unui recensământ din acea perioadă. La primărie exista un proiect, întocmit de Institutul de Proiectare a Construcțiilor Tip București, conform căruia urma să se construiască în acest loc, după demolare, 300 de apartamente în blocuri cu parter și patru etaje. Dezafectarea și salubrizarea zonei s-a făcut în perioada anilor 60-70, după mai multe încercări nereușite și care s-au lăsat cu destituiri răsunătoare de șefi. Blocurile de locuințe, însă, nu s-au construit din rațiuni de ordin urbanistic.”
Strada Dragalina
„O altă zonă, tot centrală, dar mult mai sărăcăcioasă și mult mai rău famată era pe Strada Dragalina, care se întindea pe versantul dealului Cetățuia, până aproape de actualul hotel Belvedere. Era atât de inasalubră zona și solul atât de afectat, încât chiar după dezafectare, dezinfectare și decaparea solului, versantul a degajat mirosuri greu de suportat, încă mulți ani. Dezafectarea și asanarea s-au realizat în anii 1963-1964. Se estimează că au fost evacuați (strămutați) 1500-2000 de oameni. Casele rămase goale au fost repartizate pe întreprinderi și instituții care aveau sarcina să le demoleze și să returneze materialele refolosibile ca țiglă, cărămizi, lemnărie. Tot persoanlul din aparatul tehnic al primăriei a fost repartizat pe grupuri de case, cu scopul de a da asistență tehnică și a preveni accidentele pe timpul demolărilor. Atunci am auzit și unele lucruri frumoase despre oamenii care au trăit aici în sărăcia de pe versantul dealului Cetățuia. Se zice că aici s-au născut sau au copilărit persoane care au devenit persoane de prim rang ale orașului. Din păcate i-am uitat aproape total. Îmi aduc aminte de îndrăgita actriță Viorica Cernucan de la Naționalul Clujean și de scriitorul Nagu Istvan care descrie în mai multe cărți perioada vieții petrecută aici. După dezafectarea și asanarea integrală a versantului, la stradă au fost construite cele 5 blocuri cu patru etaje, iar versantul dealului a fost amenajat ca parc public orășenesc. Când aceste lucrări se apropiau de sfârșit s-a constatat că s-a uitat o mică zonă insalubră. Era o fâșie îngustă situată chiar pe malul Someșului, până la strada Dragalina, în continuarea clădirii de pe strada Horea, colț cu Someșul, unde funcționa încă o fostă moară de apă. Șefii mi-au dat-o pentru rezolvare mie. Așa a apărut aici, după demolări, un mic scuar cu acces din strada Dragalina și unde a funcționat, un timp, o mică cofetărie care avea o terasă în acest scuar”.
Cartierul Între Ape
„Era situat pe străzile Uzinei Electrice, Salcâmului, Teodor Mihali (azi Splaiul Independenței) și era un cartier insalubru. În ordinea cronologică a dezafectărilor, acesta a fost primul atacat în 1959-1960, atunci când s-a început construcția Sălii Sporturilor și a Piscinei, dar a fost dezafectat doar parțial, partea dinspre blocurile cadrelor universitare. Restul cartierului, nedemolat, a fost salubrizat în timp parțial, prin realizarea rețelelor edilitare stradale și racordarea caselor la acestea. Numărul locuitorilor strămutați s-a estimat la 400-500 de persoane”.
Strada Lingurarilor
„Pe teritoriul vechiului Mănăștur a existat o zonă insalubră, pe strda Lingurarilor, de ambele părți ale străzii, pe o lungime de circa 1 kilometru. Mizeria și sărăcia de aici erau comparabile cu celelalte zone, dar densitatea locuințelor insalubre era ceva mai redusă. Aici locuiau țigani români iar în celelalte, țigani unguri. Zona a fost demolată la începrea construcției blocurilor din cartieurl Mănăștur, în anii 80. S-au strămutat aproximativ 2000 de persoane. După construcția blocurilor cu zece etaje, numele străzii a fost schimbat în strada Primăverii, după cartierul bucureștean unde locuia înalata protipendadă a vremii”.
Cartierul Bufnița
„Era cel mai insalubru și mai mizer cartier al orașului. El figura pe hărțile Clujului și avea și un nume oficial, dar lumea îi spunea Bufnița. Era situat între străzile Fabricii, Sobarilor și râul Someșul mic. Era populat mai ales de familii de țigani, dar și de alte etnii. Un recensământ în acest cartier nu s-a făcut pentru că era periculos să intri în zonă. Zona era comparată cu scene din filmele de groază. Locuințele de aici erau improvizate din chirpici, lemn, cartoane și mai ales rebuturi de la fabrica de porțelean. Utilitățile lipseau cu desăvârșire. Nu exista nici apă la cișmea și nici lumină electrică. Prin anii 1962-1963, pentru dezafectarea Bufniței, în prealabil, s-au pregătit mai multe barăci din periferia orașului: Valea Seacă, Borhanci, Bărc și Valea Chintăului. Apoi, într-o noapte, zona a fost înconjurată de miliție, în așa fel încât nu se putea nici intra nici ieși, după care, toți locuitorii au fost urcați în camioane și duși în barăcile pregătite anterior. Fiecare familie a primit o cameră – o boxă – în baracă și un WC uscat în spatele barăcii. Până dimineață, cartierul a fost dărâmat în întregime cu buldozerele, după care terenul a fost nivelat. Cartierul nu s-a mai refăcut. Barăcile în care au fost mutați cei din Bufnița au suprviețuit încă mulți ani, erau construcții cu fundații de beton sau piatră, pereți de zidărie, șarpantă de lemn, învelitoare de țiglă sau cartor asfaltat, însă nu aveau utilități”.
Inginerul Marian Lazăr își mai amintește că a început să-i placă Clujul abia după ce a vizitat Iașiul și a costatat că e mult mai plin de mizerie în mahalale. Cu toate acestea, un coleg de școală pe care l-a vizitat acolo l-a învățat că dughenele și mahalalele trebuie privite prin prisma poveștilor și oamenilor din ele. Așa a ajuns să descopere și istorisiri din Cluj și o nouă perspectivă asupra orașului, de la Ciobanul Donath la breslele de meșteșugari ai orașului.
Foto și rememorări – Revista Orașul, nr. 4, 2009, Anul IV
