Fosta fabrică de zahăr a Clujului transformată în fabrică de artă se redeschide după șantier de 10 ani și investiții de 1,6 milioane de euro. „Vorbim, fără să exagerăm, de cel mai modern şi performant sediu al unei şcoli de arte de la noi din ţară”

Sigur ați aflat despre transformarea unei foste fabrici de pensule din Cluj-Napoca într-un reputat centru de cultură – dar nu mulți știu de un alt exemplu, o fostă fabrică de zahăr transformată în școală de artă, tot în Cluj-Napoca.

Clujenii cunosc strada Fabricii de Zahăr dar puțini sunt cei care știu că strada a  primit această denumire tocmai pentru că aici funcționa, în urmă cu 130 de ani o fabrică de zahăr, chiar dacă pentru puțină vreme: între 1837 și Revoluția de la 1848. Clădirea a fost ulterior folosită drept garnizoană militară și grajduri pentru caii soldaților. În 1886 fosta fabrică de zahăr a devenit Institut Regal de Corecție.

Clădirea a rămas în picioare și după un secol, după reabilitări ce au durat nu mai puțin de zece ani, se redeschide săptămâna viitoare: aici funcționează Școala de Arte „Tudor Jarda”. În total investiția n-a fost mică: aproximativ 7,5 milioane în 10 ani, adică 1,6 milioane de euro. „În fiecare an am primit câte o bucățică, nu au fost sume mari pentru școala de arte. Încetul cu încetul am reușit în 10 ani să finalizăm, eu zic că e bine”, spune directorul școlii, Vasile Corpodean. „Au fost șapte președinți la Consiliul Județean în 10 ani, și nici unul n-a zis că nu ne sprijină”.

Principala îmbunătățire  la sala de spectacole: „nu prea sunt școli de artă în țară cu sală de spectacole – și e modernă, făcută după un proiect arhitectural special; noi am preluat clădirea în 2007, înainte era școala specială Samus, iar sala de spectacole era sală de sport, dar era nefolosită de 15 ani, era părăsită, o ruină. Atunci am început să facem spectacole, sala nu era renovată și părinții cârcoteau, „uite în ce condiții ne primesc” și le-am zis „nu vă supărați, noi nu avem sală dar facem spectacole, alții au săli dar nu fac”. Atunci i-am zis Sala Șantier, ca oricine vine să știe ce e acolo, acum e un șantier artistic. La această oră vorbim, fără să exagerăm, de cel mai modern şi performant sediu al unei şcoli de arte de la noi din ţară”, spune Corpodean.

Mai jos redăm istoria clădirii, așa cum apare aceasta în Monografia Școlii Populare de Arte „Tudor Jarda”, scrisă de Ioana Rusu-Cacovean.

După revendicarea sediului şcolii de pe strada Hossu, instituţia primeşte în administrare, la 7 septembrie 2007 clădirea dezafectată şi terenul aferent situat în incinta Şcolii de Arte şi Meserii „Samus”, ce aparţine domeniului public al judeţului Cluj.

Noul sediu arăta dezolant, în vacanţa de iarnă încercându-se o grabnică şi improvizată reparaţie pentru ca şcoala să-şi poată continua activitatea, însă condiţiile improprii şi aspectul de ruină al clădirii i-a determinat pe mulţi dintre elevii de atunci să renunţe la studii.
Cu toate acestea, activitatea şcolii a continuat, în ultimii ani demarându-se şi un proiect amplu de reabilitare şi refuncţionalizare a fostei fabrici, astfel încât, la aniversarea a 60 de ani de activitate, Şcoala Populară de Arte din Cluj are în sfârşit un sediu al său, într-o singură locaţie, dotat cu mult visata sală de spectacole şi săli de clasă şi expoziţii aşa cum şi-a dorit.
Fiind convinşi de permanenţa instituţiei în această locaţie, dar şi pentru a aduce în atenţia celor care calcă pragul acestei şcoli clădirea în care este ea instalată şi istoria sa, am decis să acordăm un subcapitol separat acestui sediu, a cărei poveste am avut ocazia s-o cercetez şi s-o prezint în anul 2014, sub forma Studiului istoric al imobilului situat la nr. 51 pe strada Fabricii de Zahăr, Cluj-Napoca. Astfel, cercetarea menită să răspundă câtorva întrebări legate de etapele de construcţie ale acestuia de-a lungul vremii, a pus în lumină o serie de date mai puţin cunoscute până în prezent, ca numele arhitecţilor angajaţi în proiectele originale sau datări ale extinderilor şi transformărilor survenite în timp, ca şi valorile originale pe care le mai păstrează.
Imobilul este o clădire nelistată ca monument istoric, însă construită la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1838 şi care, împreună cu ansamblul din care face parte, reprezintă o etapă importantă a patrimoniului arhitectural industrial al Clujului.
Fabrica de zahăr din Cluj în secolul al XIX-lea. Dezvoltarea oraşului Cluj la începutul secolului al XIX-lea a fost determinată în mod direct de instaurarea în secolul precedent a stăpânirii habsburgice. Pentru întregul principat al Transilvaniei, programul imperial era limpede, înainte de toate în arhitectură, şi el va fi aplicat în mod exemplar în Clujul a cărui crescândă importanţă economică, dar mai ales social-politică şi culturală, îi va asigura în 1790 rangul de reşedinţă a Guberniului.
Astfel, secolul al XIX-lea a reprezentat pentru Cluj o perioadă de modernizare, desfăşurată în două trepte separate de anul 18676, dezvoltarea economică punându-şi decisiv amprenta asupra aspectului edilitar al oraşului. Demolarea zidurilor şi a bastioanelor începută încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea continuă şi în această perioadă, oraşul extinzându-se proporţional cu sporul demografic şi cu expansiunea economică.7 În Transilvania, la 1785, fusese proclamată libertatea industriei şi a meşteşugurilor, permiţându-se oricui practicarea lor8, cu precizarea că breslele au fost desfiinţate şi transformate în cooperative meşteşugăreşti abia în anul 1872. În plus, epoca războaielor napoleoniene crease o conjunctură favorabilă dezvoltării producţiei de mărfuri. Nevoile alimentare ale armatei provocaseră o urcare vertiginoasă a preţurilor, stimulând tot mai mult producţia de grâne. Anii de secetă din 1814-1817 precum şi devalorizările monedei din 1811 şi 1816, au contribuit la o schimbare a situaţiei anterioare.

Detaliu al ridicării topografice militare a Clujului, cca. 1870,
ce ilustrează amplasarea fostei fabrici de zahăr (Zuckerfabrik)

Totuşi, conjunctura favorabilă este urmată de o dezvoltare înceată, sub influenţa crizei de supraproducţie din 1825. În plus, Transilvania avea să sufere de pe urma politicii protecţioniste dusă de Viena, care căuta să accelereze dezvoltarea industriei în provinciile ereditare ale coroanei şi să utilizeze celelalte regiuni – între care şi Transilvania, Banatul şi Bucovina – drept colonii interne, surse de materii prime şi pieţe rezervate pentru produsele industriei austriece. Astfel, începuturile sunt extrem de grele, mulţi ţărani care rămân fără pământ şi, mutându-se la oraş în căutarea unei surse de venit, ajung în situaţii disperate. În oraşele mari se înfiinţează aşa numitele „case de muncă”, unde în schimbul unui acoperiş deasupra capului şi a hranei zilnice, oamenii lucrează fără să fie plătiţi. La Cluj, o astfel de casă de muncă se deschide în centrul oraşului în iunie 1846.
În Transilvania sfârşitului de secol XVIII şi începutului de secol XIX, importantă pentru dezvoltarea relaţiilor capitaliste a fost construirea de societăţi pe acţiuni şi intervenţia capitalului de cele mai diferite provenienţe (de stat, din rentă, din comerţ etc.) în industrie. Încă din ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea astfel de societăţi pe acţiuni se observă deja în Transilvania în industria extractivă, dar mai ales în al doilea pătrar al secolului al XIX-lea vor apărea şi în industria prelucrătoare, inclusiv la Cluj. De menţionat este cazul marelui negustor Lasky din Pesta, care la 1840 a înfiinţat la Cluj o întreprindere de produs ulei din rapiţă, sau cazul întreprinderii de produs zahăr din sfeclă înfiinţată în 1837.
Alături de cea din Cluj, pentru prelucrarea sfeclei de zahăr s-a deschis în 1840 o fabrică şi la Sibiu, şi o alta în 1831, la Gârbou (jud. Sălaj), unde au fost aduse din Austria prese puternice pentru stoarcerea sucului de sfeclă, precum şi o maşină răzătoare Thierry care prelucra aproximativ o tonă de sfeclă pe oră. Totuşi, în acest domeniul al dezvoltării industriei de fabrică se constată cel mai limpede înapoierea Transilvaniei în raport cu alte provincii ale imperiului austriac. Mărfurile austriece, fabricate în întreprinderi mai bine utilate din punct de vedere tehnic, erau superioare celor locale. La acestea se adaugă precaritatea condiţiilor politice şi militare, care împreună cu precaritatea celor economice, au condus la viaţa scurtă a multor întreprinderi cu caracter industrial. Prea puţine au reuşit să treacă de la o generaţie la alta. Greutăţile în dezvoltării industriei erau accentuate apoi şi de inexistenţa instituţiilor de credit, starea precară a comunicaţiilor şi retardarea învăţământului profesional.

Înfiinţarea la începutul anului 1851 a Camerei de Comerţ şi Industrie la Cluj, bazată pe principiul liberei concurenţe, a însemnat un pas important pe calea modernizării structurilor economice în direcţie capitalistă, însă este o măsură venită prea târziu pentru Fabrica de Zahăr din Cluj, care nu a putut ţine pasul cu primele semne ale industriei mari şi a fost copleşită de concurenţa produselor similare, aduse din Cehia, care au invadat pieţele oraşului. Astfel, fabrica îşi închide porţile curând după înăbuşirea revoluţiei, la fel ca cea din Gârbou şi ca cea din Sibiu (transformată în magazie militară în 1881).
După cum vom vedea în continuare, Fabrica de zahăr din Cluj, închisă şi abandonată după revoluţia din 1848-1849, a fost utilizată drept garnizoană militară şi grajduri pentru caii soldaţilor, dar şi pentru izolarea bovinelor bolnave din oraş. Pentru ca în 1886, după unele intervenţii de transformări şi reparaţii, aici să fie deschis Institutul regal de corecţie pentru minori.

Macheta ansamblului arhitectural şi a grădinilor înconjurătoare,
realizată în atelierul fostei şcoli de corecţie – detaliu fotografie cca. 1890

Învăţământului clujean în secolul XIX – Institutul de stat de corecţie Cluj

În ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, tendinţa de sporire a reţelei şcolilor de diferite grade se remarcă în toată Europa. Clujul se înscrie, alături de alte oraşe, printre beneficiarii unor noi instituţii şi localuri de învăţământ. Astfel, calitatea de „oraş al şcolilor” pe care Clujul o dobândise încă din secolele XVII-XVIII a fost amplificată de numeroasele şcoli de toate gradele înfiinţate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În perioada care a urmat încheierii pactului dualist, organizarea învăţământului de toate gradele era reglementată prin legea din 1868. Şcolile erau de stat, comunale sau confesionale, separat pentru fete şi băieţi.

Pe lângă cele teoretice, dezvoltarea industriei a determinat şi deschiderea la Cluj a unor şcoli profesionale, iar situaţia socială destul de precară a populaţiei a conturat nevoia de ocrotire a copiilor orfani, părăsiţi, sau reeducarea unor tineri în şcoli speciale, cum au fost Azilul de Stat pentru Copii, Institutul Ligii pentru Protecţia Copilăriei, Casa de Caritate pentru Fete şi Institutul de Stat de Corecţie.

Modernizarea şi amplificarea sistemului de învăţământ a impus autorităţilor construirea unor clădiri noi realizate pe baza unui program arhitectural modern30, sau preluarea unor clădiri abandonate şi refuncţionalizarea acestora, cum este cazul fostei fabrici de zahăr de la Cluj, transformată în 188631 în Institutul de stat de corecţie, ce în anul 1886 găzduia 81 de minori.
Până la începutul secolului al XIX-lea, instanţele penale condamnau tinerii minori la închisoare, ajungând apoi astfel „locuitori permanenţi” ai acestei instituţii. Fără îndoială că unul dintre eforturile cele mai salutare ale procedurii penale din legislaţia maghiară a acelei vremi a fost codul penal prin care în anul 1878, legea V produce o schimbare în acest sens, îndepărtând copiii din atmosfera contagioasă a închisorilor şi urmărind mai degrabă îmbunătăţirea situaţiei lor, decât aplicarea unei pedepse aspre. Prima astfel de instituţie de corecţie din Ungaria a fost înfiinţată în localitatea Aszód în 1884, pentru ca la sfârşitul anului 1886 să-i urmeze instituţia similară deschisă la Cluj.

Date extrem de bogate aflăm despre instituţia clujeană din broşura de prezentare a acesteia, intitulată A kolozsvári királyi javítóintézet ismertetése, care a fost publicată la Budapesta în anul 1891.

Institutul de Stat de Corecţie Cluj, carte poştală de epocă

Aici, în diferite capitole, ne este prezentată istoria achiziţionării de către guvernul de la Budapesta a ansamblului fostei fabrici de zahăr şi etapele transformării acesteia în şcoală de corecţie. Date importante referitoare la situaţia anterioară nu se regăsesc din păcate, cu excepţia informaţiei că ansamblul era abandonat, aflat într-o stare de degradare accentuată, datorită părăsirii de aproape 40 de ani şi utilizării pentru o perioadă de timp după revoluţia din 1848-1849, drept garnizoană militară şi grajduri pentru caii soldaţilor şi pentru izolarea bovinelor bolnave din oraş.
Însă, în ceea ce priveşte costurile şi rezultatul transformărilor petrecute, avem o prezentare detaliată, de la materialele utilizate, la funcţiunea fiecărui corp de clădire şi până la modul de organizare şi funcţionare al instituţiei, numărul de copii găzduiţi şi categoriile de personal care se ocupau cu supravegherea acestora. În cele ce urmează voi prezenta o sinteză a celor mai importante informaţii cuprinse în această broşură.
Locaţia instituţiei de la Cluj este prezentată ca aflându-se la limita de nord-est a oraşului, la aproximativ 45 de minute de centrul acestuia, în câmp deschis, în mijlocul naturii, înconjurată de păşuni, grădini, vii şi câmpuri fertile, cu o privelişte frumoasă înspre munţi. Aerul curat şi lipsa zgomotului oraşului care nu ajungea până aici, erau un plus pentru starea de sănătate a copiilor. Proprietatea includea puţin peste 4 hectare de sol fertil, pretabil pentru grădinărit.
Ansamblul a fost cumpărat de către statul maghiar de la oraşul Cluj, la 21 noiembrie 1883, cu preţul de 5.000 de forinţi, angajându-se pe lângă deschiderea şcolii, să amenajeze şi să întreţină în stare bună şi strada care va îşi va primi apoi numele de la fosta Fabrică de Zahăr, nume pe care îl va păstra de altfel până în prezent. Spaţiul achiziţionat trebuia să fie ocupat de aproximativ 7.000 de metri de clădiri şi curţi, 3.500 de metri spaţiu sală de gimnastică şi 1.500 de metri loc de joacă, alături de 28 de acri de grădini.

Hartă cadastrală ce prezintă la 1912 amplasarea clădirilor institutului pe parcela cu grădini

La sfârşitul lunii martie a anului 1885 s-a început studierea şi analiza planurilor şi a altor documente tehnice, precum şi bugetul de construcţii, stabilindu-se suma de 82.970 de forinţi şi 58 de crăiţari. Iar în luna mai a aceluiaşi an, prin licitaţie publică, s-a decis colaborarea cu constructorii clujeni Czakó Lajos şi Lajos Hirschfeld, care urmau să primească 16% din suma alocată proiectului.

Aici trebuie precizat faptul că în istoriografia cercetată până în prezent am întâlnit o contradicţie. Gáal György, în Kolozsvár kétezer esztendeje dátumokban, vorbeşte despre deschiderea la 15 octombrie 1886, a şcolii corecţie clujene, construită după planurile lui Bucsi József39, însă, având în vedere faptul că prima sursă a fost scrisă tocmai de către beneficiarul lucrării şi în perioada contemporană acesteia, în lipsa altor surse de verificare, tindem să credem că cei care au semnat proiectele au fost Czakó Lajos şi Lajos Hirschfeld.
Lucrările la şcoală au început în anul 1885, la 23 iunie, încheindu-se în anul 1886, în luna august. Suma totală la care s-a ajuns în final a fost de 72.548 forinţi şi 99 crăiţari, din care 61.495 forinţi şi 99 crăiţari au fost plătiţi subcontractorilor, iar 11.052 forinţi şi 72 crăiţari au revenit oraşului pentru cărămizile furnizate ca material de construcţie. Cu toate acestea, doar la clădirea principală şi doar principalele nevoi au fost acoperite, lucrările suplimentare mai puţin importante fiind amânate de guvernul maghiar pentru anii 1887, 1888 şi 1890.40 Aceste lucrări realizate mai târziu au fost în valoare de 31.063 forinţi şi 45 crăiţari, astfel că suma totală a costurilor de construcţie a urcat în cele din urmă la 103.612 forinţi şi 44 crăiţari.41
În ceea ce priveşte sistemul de funcţionare al Institutului, capacitatea clădirilor, instalaţiile şi dotările, aflăm că şcoala era organizată în aşa-numitul „sistem al familiilor”. Numărul familiilor la acel moment era de 3, din fiecare făcând parte 20 de membri, astfel încât instituţia găzduia în anul 1891, 60 de minori. Ansamblul de clădiri era înconjurat pe trei laturi de un zid de cărămidă înalt de 2.5 metri, în timp ce pe latura ce se învecina cu pârâul ce mărginea parcela înspre nord, se afla un gard din lemn, de aceeaşi înălţime. Intrarea principală dinspre stradă avea trei deschideri, una centrală mai mare flancată de două mai mici. Cea din stânga ducea către „casa familiilor”, care astăzi este aripa de vest, formată din corpurile ocupate în prezent de şcoala populară de arte. Intrarea din dreapta ducea către clădirea administrativă, astăzi sediu al CRFPA Cluj (Centrul Regional de Formare Profesională a Adulţilor, Cluj), iar intrarea centrală, către capelă şi şcoală, care din păcate au fost transformate în ultimele decenii în centrală termică.
În spatele clădirii administrative, paralel cu aceasta, sub un singur acoperiş se aflau: lemnăria, grajdurile, anexele pentru porci şi găini, iar în spatele lor, gunoiul de grajd şi groapa de gunoi. În grădina din spatele acestui ansamblu, care se întindea până la pârâul aflat la nord, sunt menţionate încă o serie de amenajări: o casă de gheaţă, un bazin de vară, anexele pentru păstrarea uneltelor de grădinărit şi în altă parte, o stupină. Lângă gardul de lemn mai era amenajată o roată ce revărsa apă din pârâu într-un jgheab de lemn pentru alimentarea bazinului de scăldat vara şi pentru irigarea grădinii. De asemenea, este menţionată şi existenţa unui sistem de canalizare.
Anexele pentru găini şi porci, lemnăria şi stupină erau singurele construcţii din lemn, în timp ce reţeaua de canalizare, bazinele de iarnă şi de vară, gropile de gunoi şi gunoi de grajd, toate erau realizare din cărămidă şi piatră. Iar casa de gheaţă era tencuită cu materiale pe bază de ciment. Gardul de cărămidă avea un acoperiş din ţiglă, iar restul clădirilor erau protejate cu smoală şi acoperite cu şindrilă.
„Casa familiilor”, capela-şcoală şi clădirea administrativă delimitau un spaţiu amplu, ce forma o curte cu rol reprezentativ. În timp ce în spate, clădirea administrativă împreună cu anexele gospodăreşti închideau o curte secundară. Important de precizat este faptul că în ambele curţi se găsea câte o fântână.45 În ultimele decenii bazinul fântânii din curtea principală a fost păstrat, însă completat cu tencuială pe bază de ciment, lipsit de apă şi transformat în rondou de flori.
„Casa familiilor” era o clădire cu un etaj, lungă de 53.45 metri şi lată de 13.50 metri, aici fiind instalată partea principală a instituţiei, cu atelierele de lucru şi dormitoarele celor trei familii. La etajul clădirii, se afla secţia de corecţie, cu patru încăperi de izolare luminoase şi două parţial întunecate, respectiv cămăruţa supraveghetorului. La parter se aflau birourile administratorului şi arhiva, alături de o cameră pentru funcţionar.
Cele trei familii erau izolate, fiecare dintre ele având din curtea principală câte o intrare separată către parter şi câte o casă de scară separată către etaj. Fiecare familie avea de asemenea la parter câte un atelier de lucru, lângă biroul şefului familiei şi un dormitor. Camerele de sub scări erau amenajate pentru păstrarea uneltelor şi a instrumentelor de lucru şi curăţenie. Latrinele, dormitoarele şi atelierele se aflau în comunicare directă.
„Clădirea familiilor” avea aceeaşi dimensiune cu „clădirea administrativă”, unde se aflau sala de mese comună, bucătăria, cămara cu porţiile de alimente, spălătoria şi baia de iarnă. Aici, de asemenea, se aflau camerele directorului, ale administratorului, ale personalului feminin, ale supraveghetorilor şi locuinţele angajaţilor bucătăriei.
În axul porţii centrale se afla capela şi şcoala, clădirea fiind compartimentată în sală de rugăciune în mijlocul capelei şi câte o sală de clasă la dreapta şi la stânga acesteia.
În ceea ce priveşte mobilierul, camerele de izolare conţineau câte o masă, un scaun, un dulap de perete, un pat de fier şi o cană de apă din metal. Atelierele erau dotate cu toate instrumentele din sectorul industrial, alături de un ceas de perete, mese de lucru, scaune şi bănci. Fiecare dormitor avea câte 22 de paturi din fier, dintre care unul era al supraveghetorului şi unul al şefului familiei. În holul de lângă dormitor se aflau chiuvetele şi dulapurile de haine în care copiii aveau fiecare câte un raft separat. Sala de clasă era mobilată cu bănci, un dulap cu uşi de sticlă pentru cărţi şi rechizite şcolare, catedra profesorului pe o platformă ridicată, şi în cele din urmă o varietate la materiale didactice. În capelă se regăsea altarul, un cabinet pentru desfăşurarea întrunirilor religioase, bănci lungi şi o orgă. Sala de mese cuprindea mobilierul pentru toţi cei 60 de copii, şi de asemenea erau expuse arme utilizate la exerciţiul militar, chipie etc. Pentru perioada iernii exista un bazin mare comun din beton şi trei căzi de baie separate pentru cei bolnavi.

La vremea când a fost scrisă această broşură, şcoala era pentru băieţi, însă în 1941, îşi schimbă destinaţia în şcoală de corecţie pentru fete51, iar mai târziu şcoală pentru copiii cu deficienţe de auz.
Meşterii constructori ai Clujului în secolul al XIX-lea – Weischelbraun (Weixelbraun) József şi Hirschfeld Lajos. Chiar dacă oraşul dădea semne evidente de modernizare, înainte de 1867, prezenţa arhitecţilor calificaţi era sporadică. Proiectele erau realizate, în marea lor majoritate, de meşterii zidari sau antreprenori care dominau activitatea locală de proiectare. Aceştia s-au substituit arhitecţilor şi au realizat de cele mai multe ori o arhitectură provincială, lipsită în general de scheme funcţionale elaborate. În timpul primelor şapte decenii ale secolului al XIX-lea la Cluj s-a făcut simţită activitatea a doar nouă arhitecţi, recunoscuţi ca atare de istoriografie: Leder József, Carlo Justi, Alföldi Antal, Winkler György, Thalinger Friedrich, Kagerbauer Antal, Böhm János, Kindt Mihály şi Hottner Ferdinánd.
La mijlocul secolului al XIX-lea la Cluj, drept continuatori ai lui Winkler György, s-au remarcat trei meşteri constructori importanţi, menţionaţi şi în istoriografie: Weischelbraun (Weixelbraun) József, Kagerbauer Antal şi Böhm János.
Dintre aceştia, Weixelbraun József este cel care şi-a legat numele de ansamblul arhitectural Fabrica de Zahăr din Cluj. Weixelbraun a sosit la Cluj din Austria în jurul anului 1822, activitatea sa în ceea ce priveşte arhitectura laică reprezentând stilul clasicismului pur. A primit o educaţie bună, fiind în special un talentat desenator şi care a lucrat pentru o serie aristocraţi ai Clujului.
Totuşi, din partea oraşului a primit relativ puţine comenzi, foarte probabil datorită faptului menţionat în istoriografie că în urma unei erori de calcul, la Fabrica de Zahăr s-a prăbuşit bolta sau o parte a acesteia, afectându-i astfel destul de mult imaginea56, ajungând se pare chiar în pragul nebuniei datorită scandalului legat de acest eveniment.
Adevărata modernizare a oraşului se datorează perioadei cuprinse între 1867 şi 1918, când se atinge apogeul unei etape de intensă alcătuire a imaginii sale urbane, ca oraş modern de la cumpăna secolelor. Prin realizările de acum, Clujul îşi va pierde tenta provincială, dobândindu-şi marea majoritate a simbolurilor sale construite. Pe parcursul unei jumătăţi de secol, oraşul intrat în componenţa regatului maghiar a trăit cultural sub patronajul Budapestei.58 Dezvoltarea economică locală, dar mai ales investiţiile oficiale guvernamentale au oferit oportunităţi unui număr însemnat de arhitecţi, mai ales budapestani, să realizeze proiecte pentru oraş. La Cluj au lucrat ca 25 de arhitecţi budapestani, în marea lor majoritate reprezentanţi ai generaţiei conservatoare (adeptă a istorismului şi opusă generaţiei mai tinere ce încerca să impună Secession-ul şi să definească un stil naţional în arhitectura maghiară), provenind din ateliere conexate la interesele ministerelor ce investeau în provincie, care au realizat o arhitectură eclectică ce s-a dovedit benefică pentru oraş.

În oraş au mai activat episodic şi câţiva arhitecţi mai puţin celebri, printre care şi Hirschfeld Lajos60, cunoscut mai ales pentru proiectul Gării clujene care a fost ridicată în 1902, dar care, după cum am arătat în sub-capitolul precedent, istoriografia îl menţionează alături de Csakó Lajos, ca cel care a realizat proiectul de transformare a fostei fabrici de zahăr în şcoala de corecţie.
Istoricul etapelor de construcţie a ansamblului arhitectural de pe Str. Fabricii de zahăr, nr. 51. Datarea etapelor de construcţie a ansamblului arhitectural de la nr. 51 de pe Strada Fabricii de Zahăr din Cluj s-a realizat cu ajutorul studiului istoriografiei de specialitate, a planurilor de arhivă, a topografiilor istorice ale oraşului şi a fotografiilor de epocă, respectiv analiza sa stilistică şi arhitecturală, bazată pe observaţii asupra paramentului.
Până în prezent, ansamblul a traversat diferite faze de construcţie, suferind extinderi şi transformări ce aparţin din punct de vedere stilistic mai multor perioade.
Partea originală a fost construită în jurul anului 1838, după planurile lui arhitectului austriac mutat în 1822 la Cluj, Weixelbraun József. Din păcate nu am găsit date exacte referitoare la modul în care se înfăţişa ansamblul în această etapă, însă cu siguranţă cele trei zone principale construite (aripile dinspre vest, est şi nord) erau conturate deja într-o primă fază, dispuse în jurul amplei curţi reprezentative. Istoriografia precizează doar un scandal imens pe plan local, legat de prăbuşirea unor bolţi la Fabrica de Zahăr, scandal care a afectat se pare destul de mult imaginea arhitectului, care drept urmare primeşte relativ puţine comenzi din partea oraşului.
Aflăm de asemenea că în anii imediat următori revoluţiei din 1848-49, Fabrica de Zahăr îşi închide porţile, nereuşind să facă faţă concurenţei puternice din partea produselor similare venite din zone mai dezvoltate ale imperiului. Astfel încât ansamblul arhitectural este abandonat pentru aproape 40 de ani, fiind utilizat de către soldaţi pentru o perioadă de timp după revoluţie drept garnizoană şi grajduri şi pentru izolarea bovinelor bolnave din oraş.
Mai multe date cunoaştem începând cu anul 1885, când debutează lucrările de transformare a fostei fabrici în şcoală de corecţie, după proiectele echipei Hirschfeld Lajos şi Csakó Lajos. Atunci ansamblul fostei fabrici este reparat, transformat şi probabil extins cu o serie de anexe, după cum reiese din paginile anterioare unde menţionam funcţiunea fiecărui corp aflat pe parcelă.
În ansamblu a funcţionat mai târziu, o şcoală de corecţie pentru fete63, apoi devine şcoală specială pentru deficienţii de auz, pentru ca în cele din urmă aici să se instaleze Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda”.
Astfel, se observă cu certitudine mai multe etape de construcţie. În planurile cadastrale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, corpul ce găzduieşte în prezent Şcoala Populare de Arte, numit „casa familiilor” în vremea şcolii de corecţie, plasat înspre vestul ansamblului, avea aceeaşi dimensiune cu corpul de est (administrativ) şi se încheia la nord în mod similar acestuia, adică pe linia faţadei capelei. În consecinţă, în acest secol al XX-lea s-a realizat o prelungire înspre nord, rezultând astfel corpul de legătură cu anexele din spatele capelei.
Acelaşi corp a suferit mai multe amenajări la interior, din categoria închiderii unor trasee de circulaţie, înzidirea unor uşi, mobilarea cu lambriuri din lemn sau alte piese databile pentru ultimele decenii ale secolului al XX-lea, dar care nu au afectat substanţa istorică a clădirii, aceasta putând fi citită cu uşurinţă şi în prezent. O intervenţie regretabilă la acest corp este „repararea” treptelor originale din piatră a caselor de scară cu mozaic turnat, intervenţie care datează de asemenea de la sfârşitul secolului al XX-lea.
În rest, după cum va fi arătat analiza componentelor artistice şi cu valoare istorică ale acestui corp, datorită părăsirii în care s-a aflat în ultimele decenii, a reuşit să-şi păstreze până nu demult o parte din tâmplăriile istorice, profilaturile cornişei şi lesenele de pe faţade, cât şi traseele de circulaţie originale pe orizontală şi verticală prin intermediul caselor de scară.
În ceea ce priveşte celelalte corpuri de pe parcelă, ce formau iniţial un ansamblul arhitectural unitar, de menţionat este faptul că şi la acestea se observă o serie de intervenţii realizate în secolul al XX-lea, când capela fostei şcoli de corecţie a fost transformată în centrală termică, aici montându-se la interior o serie de instalaţii care o deservesc şi s-au mai alipit o serie de încăperi noi pe latura dinspre nord. Corpul dinspre est ocupat de CRFPA Cluj a fost de asemenea renovat recent, într-un mod lipsit de atenţie pentru elementele istorice ale clădirii.
În ceea ce priveşte gardul de împrejmuire către stradă acesta a fost modificat pentru a înlesni accesul carosabil, nemaipăstrând însă acea împărţire simetrică în trei deschideri, una mare în centru, flancată de altele două mai mici, aşa cum apare în fotografiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
De asemenea, fântâna care reprezenta centrul compoziţional al curţii reprezentative, a devenit în timp un rondou de flori, structura originală din piatră fiind cârpită în ultimele decenii cu ciment. Cu ocazia lucrărilor recente de reabilitare, acesta a redevenit ochi de apă şi punct de interes al curţii ansamblului.

Ansamblul arhitectural de la nr. 51 de pe strada Fabricii de Zahăr ocupă în prezent un lot de formă neregulată, ce se desfăşoară înspre sud pe linia străzii menţionate, în timp ce spre est, vest şi nord parcela se învecinează cu limita parcelelor altor edificii.
Comparând planurile cadastrale de la începutul secolului al XX-lea cu cele actuale, rezultă că o suprafaţă mare a parcelei originale a fost înstrăinată, respectiv ceea ce a rămas a fost fragmentat şi împărţit între diverse instituţii, ceea ce în mod evident afectează imaginea de ansamblu a acestei zone istorice şi are efecte negative asupra posibilităţilor utilizatorilor lor de a interveni în mod unitar, ducând evident la denaturarea aspectului original. De asemenea avem de-a face cu o situaţie nefirească de segmentare a curţii reprezentative, astfel încât astăzi cu greu se mai poate ghici compoziţia iniţială a întregului ansamblu.
Ansamblul este alcătuit din numeroase corpuri, unele istorice, aflate de la bun început pe parcelă, altele ridicate sau adăugate în ultimele decenii.
Corpul de vest, în care astăzi îşi desfăşoară activitatea Şcoala Populară de Arte, prezintă un plan patrulater alungit, pe direcţia nord-sud, dispus pe patru niveluri: subsol parţial înspre sud, cu boli semicirculare din cărămidă, parter tăvănit parţial şi cu bolţişoare de cărămidă pe grinzi metalice înspre sud, etaj tăvănit şi pod cu şarpantă modernă, de tip eclectic, în două ape, cu coama paralelă cu axa nord-sud şi învelitoare din ţiglă.
Accesul pe parcelă se realizează prin poarta pietonală şi carosabilă deschisă în gardul de pe linia străzii Fabricii de Zahăr.
Accesul la subsol se realizează din interior, fără deschideri directe către curte.
La nivelul parterului, corpul poate fi accesat de pe faţada de est, prin patru deschideri de uşă, precedate de câte un pachet de trepte. De asemenea, corpul mai are un gol de acces şi pe faţada sudică, ce face legătura cu toate nivelurile clădirii şi alte două goluri de acces dispuse pe faţada de vest.
Faţada estică a corpului este una unitară ce debutează cu un soclu din piatră, cu plăci profilate.
Nivelul parterului prezintă o serie de goluri de uşă şi fereastră, dintre care unele au păstrat şi tâmplăriile istorice din lemn, dar care nu mai au ancadramentele profilate care existau iniţial şi care se pot observa în fotografiile de epocă ce ilustrează acest ansamblu la începutul secolului al XX-lea.
Între nivelul parterului şi cel al etajului nu se regăseşte nici un element care să marcheze limita dintre cele două, în schimb, axele sunt ritmate de o serie de lesene trasate în tencuială.

Faţada se încheie la partea superioară cu o cornişă puternică profilată.
Pe faţada de sud a corpului se deschid goluri pe trei niveluri, la parter întâlnim golul de acces dispus central, flancat de câte o fereastră în lateral, ferestrele mari ale etajului şi trei ferestre de dimensiuni mai mici deschise în frontonul triunghiular ce deserveşte nivelul podului. Această faţadă păstra şi ea elementele de tâmplărie din lemn, în schimb este lipsită de decoraţiuni, cu excepţia unei borduri ce o încadrează din lateral şi urmăreşte forma frontonului de la nivelul acoperişului.
Aici trebuie menţionat că în vârful acestuia se păstrează o giruetă, element decorativ din metal elegant realizat dintr-o succesiune de volute.
Faţada de vest este una similară ca alcătuire şi decor cu faţada estică. Astfel, şi aici întâlnim un soclu din piatră cu plăci profilate, o serie de ferestre şi două goluri de uşă de formă patrulateră, lipsite de ancadrament, lesenele ce ritmează axele şi cornişa profilată ce încheie faţada la partea superioară.
Subsolul este prezent doar parţial înspre sudul corpului, la care se accede de la parterul clădirii, printr-o scară a cărei rampe coboară dinspre latura de sud a imobilului. Subsolul cuprinde patru încăperi distincte, toate acestea păstrând pereţi din zidărie mixtă, piatră şi cărămidă, respectiv bolţi semicilindrice realizate din cărămidă. De asemenea, două dintre acestea şi deschideri de lumină, care se observa de altfel şi pe faţadele imobilului.

Parterul imobilului cuprinde o serie de încăperi, de diferite dimensiuni şi orientare, dintre care una mai importantă din aripa de sud este acoperită parţial cu o serie de bolţişoare din cărămidă pe profile metalice. Importantă este şi încăperea ce are în mijloc un stâlp din fontă ce susţine grinda tavanului, aflat în corespondenţa unui stâlp similar pus în valoare în aripa nordică a acestui corp. Cei doi sâlpi au fost dezveliţi recent de lambriurile care îi împrăcau şi puşi în valoare, astfel încât astăzi li se pot observa detaliile decorative.
Şi la etaj se află o serie de încăperi de diferite dimensiuni şi orientare, la care se ajunge prin cele trei case de scară independente care pornesc de la nivelul parterului. Cele mai importante şi reprezentative sunt încăperile care păstrează sistemul original de susţinere a tavanului, sprijinit de stâlpi din lemn dispuşi central şi console în lateral, cu o vizibilă intenţie de tratare decorativă a acestora prin muchiile teşite şi soclurile pe care se sprijină.
La nivelul podului se poate accede printr-o singură casă de scară, despre care este important de menţionat că datorită utilizării mai puţin intense, este singura care îşi păstrează într-o stare de conservare foarte bună treptele de piatră cu profilatură.
Şarpanta acoperişului este una de factură modernă, databilă pentru mijlocul secolului al XIX-lea, dar care a suferit relativ puţine modificări în perioadele mai recente. Spre est şi vest se deschid o serie de lucarne mici, de formă ovală, în timp ce în frontonul dinspre sud, se deschid trei ferestre de dimensiuni generoase.
Este important să atragem atenţia asupra faptului că deşi a fost construit în anul 1883, ilustrând astfel în mod exemplar atât climatul în care a apărut şi parcursului urmat de industria de prelucrare la Cluj la sfârşitul secolului al XIX-lea, cât şi modul de expresie al începuturilor arhitecturii industriale, întregul ansamblu al fostei Fabrici de Zahăr, apoi al şcolilor ce l-au ocupat, nu este nici până astăzi trecut pe Lista monumentelor istorice din România. Şi aceasta în condiţiile în care, aşa cum am încercat să arătăm în subcapitolul de faţă, nu şi-a pierdut încă definitiv unitatea ansamblului, dar deja multe dintre elementele originale au dispărut.
În zonele cu tradiţie industrială există însă un real respect pentru urmele industriei, depunându-se eforturi considerabile pentru conservarea acesteia şi evitarea pierderii valorilor sale. La noi însă, percepţia sa este încă una defectuoasă, marele public fiind tributar accepţiunii clasice a noţiunii de monument şi favorizând întotdeauna, spre exemplu, „monumentul medieval” în faţa „monumentului industrial”, chiar dacă ambele sunt martore ale unei etape istorice încheiate, căreia i s-au recunoscut valorile pe plan internaţional, şi ar trebui să beneficieze de acelaşi regim de protecţie.
Conversiile europene de situri industriale oferă numeroase exemple de valorificare şi protecţie a patrimoniului industrial pe care le-am putea urma, dacă ar beneficia de o mai mare atenţie din partea autorităţilor către acest domeniu, un mai mare discernământ în luarea deciziilor privind soarta acestui patrimoniu, şi, nu în ultimul rând, o educaţie generală în domeniul patrimoniului şi a patrimoniului industrial.

Actual de Cluj