Închide

Fost deținut politic, participant la Unirea de la 1918, închis de comuniști, mărturie la Cluj: “Din cauza acestei mari dureri la gură și la dantură nu m-am putut alimenta câteva luni”

ActualitateIstorieTop News by Actual de Cluj - Nov 15, 2017 1 134

Un fost deținut politic, participant la Unirea de la Alba Iulia, rememorează în locuința sa din Cluj, înțesată cu microfoane ale Securității, condițiile din închisorile unde a ajuns datorită ideilor sale.

Ilie Lazăr (1895-1976) a fost un lider al Partidului Național Țărănesc, veteran al Primului Război Mondial, participant ca deputat la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, avocat, șeful organizației de muncitori a PNȚ, apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost închis pentru ideile sale în timpul lui Carol al II-lea, în timpul guvernării legionare, și de comuniști, înainte de alegerile din 1946. A fost arestat la 14 iulie 1947 alături de alți lideri țărăniști și condamnat la 12 ani temniță grea. A executat pedeapsa în închisorile Galați, Sighetu Marmației, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Jilava, Noua Culme, Periprava. A fost eliberat la 9 mai 1964, când s-a stabilit la Cluj. La trei ani după eliberare a redat pe hârtie condițiile din închisoare

Moartea generalului Iulian Vlad (fost șef al Securității) și declarațiile făcute de senatorul Șerban Nicolae cu privire la rezistența anticomunistă din munți au reaprins polemicile în spațiul public în legătură cu trecutul comunist al României. În ambele cazuri a fost surprinzător să constatăm că există încă numeroase voci care neagă, relativizează, sau chiar valorizează pozitiv aspecte din trecutul recent în legătură cu care nu ar mai trebui să existe dubii. Pe de altă parte sunt vocile celor care au fost victime directe ale comunismului (tot mai puțini, din păcate) și a istoricilor care s-au ocupat de trecutul recent. Între acest amalgam de voci și grijile cotidiene se află marea majoritate a populației, care – urmărind dezbaterile televizate, citind presa ori postările de pe rețelele de socializare – nu mai știe ce să creadă. Și e firesc să fie așa. La școală materia „Istorie” are tot mai puține ore alocate, iar lecțiile de istorie recentă sunt plasate, de regulă, la sfârșit de an, când elevii sunt mult mai preocupați de examene sau de apropiata vacanță.

Iar atunci când în spațiul public apar astfel de „formatori de opinie” care susțin că în anii comunismului nu era, de fapt, atât de rău, că „ideile erau bune dar au fost aplicate greșit”, că Securitatea a apărat țara etc. nu trebuie să ne mai mirăm că, potrivit sondajelor de opinie, ponderea celor care regretă comunismul (deși unii dintre respondenți nu l-au trăit nici măcar o zi) e în jur de 50%.

Alexandru Vișinescu – Un personaj celebru al post-comunismului românesc

La 10 februarie 2016 Alexandru Vișinescu, fostul comandant între 1956-1963 al penitenciarului de la Râmnicu Sărat (unul dintre cele mai dure din sistemul carceral românesc, iar după unii supraviețuitori chiar cel mai dur), era condamnat la 20 de ani de închisoare pentru tratamente neomenoase (infracțiuni contra omenirii) în formă continuată, pentru că în perioada în care s-a aflat la conducerea acestui penitenciar și-au pierdut viața mai multe personalități ale României interbelice (ex: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Ion Gigurtu, Constantin Hagea, Ion Lugoşianu, Mihail Romniceanu, Teodor Roxin, Sándor Imre) și mulți alți deținuți au avut de suferit în urma „condițiilor” de detenție.

Atenția mass-media s-a focusat asupra sa încă din vara anului 2013, în contextul plângerii penale depuse împotriva lui de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Poate cazul ar fi trecut aproape neobservat, ca alte demersuri anterioare, dacă nu era o perioadă în care lipseau subiectele de presă și Alexandru Vișinescu nu făcea acel gest reprobabil de a lovi un jurnalist.

Zilele trecute s-a discutat din nou la Curtea de Apel o cerere depusă de Alexandru Vișinescu, prin care cerea întreruperea pedepsei, invocând motive de sănătate. Și acum, ca și în timpul procesului, sunt voci în spațiul public care invocă vârsta sa înaintată, îi minimizează vina și clamează inutilitatea actului de justiție în ceea ce îl privește.

Alexandru Vișinescu

Un document găsit în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității în care apare menționat și Alexandru Vișinescu, sper că le va schimba puțin optica celor care văd în foștii angajați ai instituțiilor responsabile de represiunea din anii comunismului doar niște umili executanți ai unor ordine.

Ilie Lazăr – participant la Unirea de la Alba Iulia și deținut politic în „Închisoarea tăcerii” de la Râmnicu Sărat

Documentul menționat a fost identificat în dosarul de urmărire informativă al lui Ilie Lazăr (1895-1976), fost lider al Partidului Național Țărănesc, veteran al Primului Război Mondial, participant ca deputat la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, avocat, șeful organizației de muncitori a PNȚ, apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost închis pentru ideile sale în timpul lui Carol al II-lea, în timpul guvernării legionare, și de comuniști, înainte de alegerile din 1946. A fost arestat la 14 iulie 1947 alături de alți lideri țărăniști în urma înscenării de la Tămădău și condamnat la 12 ani temniță grea. A executat pedeapsa în închisorile Galați, Sighetu Marmației, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Jilava, Noua Culme, Periprava. A fost eliberat la 9 mai 1964.

Ilie Lazăr – fotografii din Arhiva CNSAS

După eliberare s-a stabilit în Cluj, a fost urmărit de Securitate, i s-a interceptat corespondența, pe urmele sale au fost trimiși numeroși informatori, iar în locuință i s-au montat microfoane. Această din urmă metodă – des utilizată și în cazul altor foști deținuți – a dus la păstrarea unui fragment din însemnările lui despre anii de detenție, care, probabil, i-au fost confiscate de poliția politică, iar până în prezent istoricii și membrii familiei nu le-au găsit.

O zi ca oricare alta. Sau nu?

Ziua de 8 iulie 1967 a început, aparent, ca oricare alta. Ofițerii Securității înregistrau pe bandă ce se întâmpla în locuința lui Ilie Lazăr (obiectivul „Linu”) începând cu ora 7.00. Evenimentul cu adevărat interesant s-a produs însă spre seară. Fiind vizitat de un alt fost deținut politic, Iustin, Ilie Lazăr i-a citit din însemnările sale despre detenția de la Râmnicu Sărat. De subliniat că „memorialistul” a notat ce i s-a întâmplat la doar trei ani după eliberare, asumându-și riscuri considerabile. Datorită lui și „acribiei” lt. maj. Tudor Ionel, care a transcris înregistrarea, avem astăzi o „imagine” a celui care a fost Alexandru Vișinescu „în exercițiul funcțiunii”, un fragment din iadul prin care a trecut Ion Mihalache și alți foști deținuți politici, în condiții de izolare extremă, foame, frig și cu asistență medicală minimală în închisoarea din Râmnicu Sărat. În document se fac referiri și la perioada următoare, din coloniile Noua Culme și Periprava, însă din considerente de spațiu despre acestea nu vom mai prezenta decât un scurt fragment.

În cele ce urmează vom reda transcrierea convorbirii interceptate de Securitate, începând cu ora 18.13, cu un insert care prezintă versiunea autorităților asupra principalului eveniment pe care îl avem în vedere. Pentru autenticitate vom păstra inclusiv greșelile celui care a transcris, așa cum apar ele în document, pe cele mai flagrante marcându-le cu (sic!):

[…]

La ora 18.13 în cameră se află LIA, BUNICA, Ob[iectivul, MARA și un domn cu numele IUSTIN. Lia discută cu IUSTIN despre cunoștințe comune și despre examene. IUSTIN este în cl. a X-a la fără frecvență și la examenele pe care le-a dat a căzut la Ec[onomie] politică. El a terminat o facultate înainte de a avea liceul la bază. IUSTIN este călugăr sau a fost călugăr. În vara aceasta va rămâne în Cluj și pe lângă biserică se va ocupa și de altele (va citi, va sta la soare etc.). Nu se va duce la frații săi din SATU MARE.
Ob[iectivul] afirmă că a terminat acuma niște scrie[r]i apoi spune că pe unul din prietenii săi căruia i-a găsit o cruciuliță, un locotenent l-a bătut crunt.
IUSTIN spune că ob[iectivul] să nu caute să înflorească ceea ce scrie, pentru că nici nu are ce înflori, deoarece nici nu se poate scrie realitatea așa de crudă cum a fost.
După câteva discuții lipsite de importanță, on[iectivul] îi spune lui IUSTIN că vrea să-i citească ceva însă ceea ce va auzi să nu spună nimănui chiar familiei ob[iectivului]. Ob[iectivul] începe să citească următoarele:
În toamna anului 1958 s-a petrecut un lucru care pe mine m-a costat mult de tot și anume: la un moment dat se-aude un strigăt puternic, care era strigătul lui ION MIHALACHE și care se adresează întregii închisori spunând textual: „Fraților, aici vorbește ION MIHALACHE. Aflați că de ani de zile sufăr grozav de rinichi și cer să fiu operat și având o puternică hemoragie și mereu sunt refuzat.” După aceasta s-a mai auzit că se luptă cu medicul închisorii, în prezența ofițerului de serviciu și a unui plutonier cunoscut mare canalie și bătăuși (sic!), cu care am avut și eu de aface (sic!). După această discuție s-au auzit țipete și lovituri puternice de palme și pumni. A doua zi scoțându-l la plimbare și trecând pe sub gardul (sic!) celulei mele, am crezut că-mi este datoria – fiind frați de cruce și de suferință – să-l încurajez. Cam mare riscul pentru mine, m-am urcat pe geam. Am cântat ca să-l încurajez. I-am zis să-și păstreze moralul și să se rețină de a-i provoca deoarece mereu îi vor aplica pedepse grele care-l vor distruge. În timp ce eram la geam se aude o puternică lovitură în ușă și intră în celulă același gardian rău și mic de statură pe care l-am avut ca supraveghetor permanent al meu și înainte de a pleca la spital. Acesta strigă: „Ce ai făcut banditule?” Îi răspund: „Dvs. ați crezut că eu n-am știut că și domnul meu Mihalache este aici, în această închisoare?! Că puteți mereu să-l batjocoriți și să-l bateți? Eu, auzind strigătul lui și loviturile ce i s-au aplicat, ca prieten am crezut de datoria [mea] să-l îmbărbătez și nimic mai mult. Din partea mea …… moral și sufletesc și …… După cele petrecute, gardianul iese și eu aștept resemnat să mi se aplice o aspră pedeapsă.

[…]

Potrivit unui raport întocmit de supraveghetorul de pe secție în 19 august 1958, Ilie Lazăr a fost găsit „urcat la fereastră vorbind cu celula 35 care ia transmis următoarele: că sănătate Ioane [la celula 35 era închis Ion Mihalache, n.n. C.B.] iar cel de la 35 ia răspuns să trăiești Ilie. Pentru această această abatere neprevăzută de regulament propun să fie pedepsit cu 7 zile izolare cu agravare”. Raportul este adnotat cu textul: „Deținutul recunoaște la întrebarea pusă dece sa urcat la geam a răspuns ca auzit strigând pe prietenul lui Mihalachi (sic!) de acord 7 zile”.

Ulterior lui Ilie Lazăr i se aduce la cunoștință că „pentru faptul de luare de legături prin strigăt, care este nerespectare de regulament, pentru injurie adus conducerii unității și pentru fapte de indisciplină repetate ai fost pedepsit cu 14 (patrusprezece) zile izolare.

”Ori au trecut de la această faptă 4 zile fără să intre nimeni în celulă deși eram convins că gardianul a raportat totul, așa cum am fost surprins în geam și cum a decurs discuție dintre noi. Exact în a 4-a zi întră la mine, în celulă, directorul închisorii, VIȘINESCU, însoțit de 7 inși, între care locotenentul de serviciu, doi plutonieri, sergentul intern și alți gardieni și mi se adresează textual: „Să reconstituim cum te-ai postat în geam și ce-ai vorbit cu deținutul care-și făcea plimbarea!” Fiind convins că totul vine de la conducerea centrală de la București, i-am răspuns foarte calm: „Dle director, dumneavoastră ați fost convins că eu și toți deținuții nu am avut cunoștința că și deținutul ION MIHALACHE este aicea cu noi, în această închisoare. Ori eu chiar și fără strigătul lui disperat și bătaia ce i s-a aplicat, am știut că și el este aici și aflând că este atât de bolnav și că de ani de zile cere să fie operat și mereu este refuzat, mi-am crezut de datorie să-l încurajez deoarece noi suntem legați sufletește și în suferințele cu care suntem, și din partea mea care sunt mai tânăr este ceva de ordin sufletesc și totul s-a petrecut spontan, fără premeditare. Și iată să vă arăt, simplu de tot, cum m-am urcat în geam. Pun piciorul pe patul de fier și cu al doilea eram deja în geam. Totul s-a petrecut într-un minut. Când am fost susținut de gardianul de serviciu permanent în acel moment când m-am dat jos și după acest scurt răspuns ce i-am dat, s-a repezit cu o furie și înjurături, el directorul personal aplicându-mi câțiva pumni de boxer în cap și față în urma cărora ….. și înfometat fiind, cu mâinile și picioarele inflamate, am căzut jos. După aceste puternice lovituri, s-au repezit la mine toți însoțitorii începând cu locotenentul și toți la rând. Văzând că mă asasinează și fiind deja într-un lac de sânge, am început să strig să se audă în întreaga închisoare: „Fraților, mă asasinează șapte inși în frunte cu directorul!” După aceste puternice strigăte, se urcă pe colțul meu patru inși, mă prind de guler. Eu țip. Ei îmi bagă tot felul de cârpe în gură. În fine aceste zvârcoliri și luptă a mea cu ei a ținut câteva minute când ei mă loveau cu călcâiul bocancilor și cizmelor în față și în piept, după care istovit de puteri, cu întregul corp într-un lac de sânge, sunt ridicat de jos și întins pe patul de fier și din ordinul directorului, mi se pune fier la mâini și la picioare, încât 72 de zile am stat în completă neputință. N-am avut atâta putere să mă dau jos din pat iar fierul greu de la picioare l-am avut 28 de zile. Am fost în neputință completă, încât îmi făceam necesitățile din pat. Gura și întreaga dantură, din cauza cârpelor și cele băgate în gură era inflamată și plină de răni. Din cauza acestei mari dureri la gură și la dantură nu m-am putut alimenta câteva luni. Fierul de la picioare era atât de greu încât nu puteam să mă întorc dintr-o parte în alta, decât cu foarte mare efort și dureri. După 28 de zile fierul de la picioare mi s-a luat, mi s-a lăsat numai fierul de la mâini care mi-l luau numai când îmi aduceau mâncarea. Sunt deci exact 72 de zile am stat pe pat într-un lac de sânge, fără asistență medicală. În a cincea săptămână, urlând și cerând să vie medicul, acesta odată a venit însoțit de locotenentul bătăuși (sic!), care era de serviciu. Altădată venea sanitarul fără să-mi dea cel mai mic ajutor, nici nu se uita din ușă dacă mai trăiesc. I-am cerut medicului, în prezența locotenentului, să-și facă datoria și să-mi vadă rănile de pe corp, lucru la care locotenentul s-a opus categoric. Așa că 72 de zile am stat într-un lac de sânge, complet distrus și [cu] coastele fracturate. Constatate aceste fracturi imediat după (în original scrie internare, iar deasupra eliberare, n.n. C.B.). La început s-a crezut că sunt fracturate numai două, amândouă coastele, pe urmă profesorul universitar a constatat că sunt fracturate trei coaste. În felul acesta mi-am dus calvarul până în ziua expirării condamnării penale.

Când s-a terminat în iulie 1959 încât să fiu eliberat la vârsta de 65 de ani, cu trei coaste rupte (fracturate), cu mâinile și picioarele inflamate și distrus ca nimeni altul dintre acei sosiți la JILAVA și de acolo, după o lună de torturi, trimis tot în dubă la noua colonie și condamnat de data aceasta administrativ, la încă șase ani muncă forțată, deși eram calificat distrus gradul II. În această situație am mai stat aici cinci ani, întâi în noua colonie lângă POARTA ALBĂ, județul CONSTANȚA, pe urmă în ultimul sat pescăresc, de lângă TULCEA, la PERIPRAVA, de unde împreună cu toți deținuții am fost eliberat la 8 mai 1964 și am ajuns la Cluj la 10 mai 1964. (se întoarce banda)
…asta care ne-a dat până acum… ca imediat să fiu scos din curtea închisorii, ni se aduce din magazie întregul bagaj și primesc un pachețel de mâncare rece pentru două zile (slănină sărată și o bucată de marmeladă cu pâine). Cum așa ceva n-am mâncat de ani de zile și fiind înfometat, cum am fost urcat în trenul cu dubă, care venea din nordul MOLDOVEI, mi-am consumat jumătate din mâncare. Această lăcomie atât de rău mi-a făcut încât am început a vomita și era cât pe aici să mor de durere. Într-o stare îngrozitoare sosim la București și din gară – adică de la RÂMNICU SĂRAT mai precis – și din gară urcați într-un camion și cu puternică pază transportați la JILAVA. Aici ne iau în primire militari. Suntem dați jos din camion unul câte unul și introduși într-un closet sub poartă. Aici, bolnav fiind, am fost lăsat trei zile și trei nopți, într-un lac de urină și fecale. N-am avut un loc uscat ca să pot ședea jos. Atât de distrus eram după aceste trei zile de tortură și nesomn, credeam că am să mor. După trei zile sunt scos și băgat într-o așa-zisă baie unde au tăbărât asupra mea vreo șase inși, începând a mă înjura și amenința cu tot felul de vorbe ordinare, după care m-au introdus într-o celulă mică, în care erau vreo 11 (unsprezece) deținuți. Aici m-am prezentat eu de față dintre care-mi aduc aminte de două nume și anume: profesorul DAT….. și CONSTANTIN SĂNDULESCU. Primul era macedonean iar al doilea era din Balș. Acest SĂNDULESCU ne spunea că este descendent direct din familia lui IANCU JIANU și rudă cu DINU….. fostul nostru ministru la Paris. Aicea noi am stat într-o celulă de subsol și fără aer ne sufocam.
Loc într-un pat pentru mine n-a fost, trebuia să dorm jos, pe ciment.
Toți cei găsiți aici m-au primit foarte prietenește și mi-au oferit loc în pat. Am acceptat invitația prof. DINU…. Și cât am stat în JILAVA, o lună de zile, am dormit împreună. Cât de distrus eram încât începând a adormi frânt de oboseală când auzeam pe cei din celulă vorbind între ei, foarte încet, ca să nu mă deranjeze: „Bietul LAZĂR nu va trăi nici două săptămâni și moare” – spuneau ei între ei. Cât timp ne țineau închiși aici, toți paznicii erau duși iar când ne scoteau la plimbare jumătate de oră, într-o curticică mică, ne fugăreau și loveau cu bastonul de cauciuc. După o lună de torturi am fost scos din celulă și introdus”
În cameră intră MARA și-l întrerupe pe ob[iectiv] din citit.
[…]

Am avut la PERIPRAVA, pe lângă decepții și asupriri și câteva bucurii. ….. Odată am fost chemat în poartă de către ofițerul politic, POPESCU, la o anchetă. Nu-mi venea să cred ochilor când îl văd la masă, alături de tânărul sublocotenent POPESCU, pe fostul bandit VIȘINESCU care mi-a fracturat cele trei coaste. Sunt întrebat de POPESCU dacă-l cunosc pe domnul căpitan. Îi răspund: Da, îl cunosc. Dacă nu mă înșel e domnul căpitan, fostul director al închisorii RÂMNICU SĂRAT care mi-a fracturat coastele și care mi-a aplicat fier la mâini și la picioare și m-a ținut 72 de zile fără asistență medicală, într-un lac de sânge. Atât de mieros, blând și zâmbitor mi-a răspuns bruta că: „Dumneavoastră, domnule LAZĂR, ați fost de vină.” Mi-am permis în prezența sublocotenentului POPESCU al (sic!) sfida pe acest bandit și nu mi-am putut închipui ce a căutat bruta la Periprava. Le-am povestit la toți această anchetă și unanim erau de părere că aceasta …… deoarece el, probabil, știa că vor fi masive eliberări.
[…]
Mara spunea ceva dar nu se înțelege la care ob[iectivul] adaugă: soțul mult greșit. Dacă cineva a dat vreo contribuție de suferință cât am dat eu, barem nici atâta să nu rămână după moartea mea?
Mara: Eu nu zic asta, dar am vrut să ne veselim.
Ob[iectivul]: dacă aceasta ar putea să apară…. Cu 23 august…. Păi noi am făcut un lucru mare, dragă. Începând de la ROMÂNIA MARE la care am luat parte activă și ne închinăm. Păi poporul meu, lor le [e] frică …. Că pune mâna securitatea pe acest caiet.
[…]
Pe la ora 20.15 IUSTIN pleacă. În cameră rămân MARA și LIA. Au loc câteva schimburi de cuvinte familiare. După ora 20.25 se aud rare mișcări prin cameră și, din când în când, schimburi de cuvinte familiare între femei. La ora 0.50 încetează orice mișcare sau zgomot; toți ai casei dorm.
În cameră, până la ora 7.00 va fi liniște.
Cluj, 14.07.1967

Închisoarea de la Râmnicu Sărat în prezent

În loc de încheiere

În arhivele fostei Securități sunt numeroase relatări despre brutalitățile la care au fost supuși cetățenii României în anii comunismului. O parte dintre ele au fost publicate în ultimii 27 de ani, altele așteaptă între coperțile prăfuite ale dosarelor să fie descoperite. Din păcate nu mulți au răbdare să le caute și tot mai puțini să le citească. Iar asta explică parțial de ce nu înțelegem ce ni se întâmplă, de ce suntem unde suntem, și de ce există încă în spațiul public personaje care, din ignoranță sau interese meschine încearcă să edulcoreze trecutul comunist.

Articol publicat pe contributors.ro și hotnews.ro de Cosmin Budeanca, expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Doctor în istorie la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Un comentariu

Scrie un comentariu