Experimentul Unirea. Cum și-au făcut românii propriul Internet în 1984, cu tot cu e-mail

Obișnuiți cu ubicuitatea Internetului, puțini utilizatori știu că, înainte de primele astfel de conexiuni în țară Clujul a făcut parte dintr-un experiment al regimului comunist care și-a făcut propriul Internet, în 1984 – au fost legate atunci, experimental, terminale din trei orașe, București, Cluj și Bacău, de unde și denumirea, „Experimentul Unirea”, căci lega informatic cele trei provincii ale țării.

Rețeaua avea și o denumire – RENOD, testată cu succes pe canale telefonice de bandă largă, cu modemuri de 48 kilobiți pe secundă, între București și Cluj – interurban. Faza experimentală a legat Palatul Telefoanelor din București cu centralele urbane din Cluj-Napoca și Bacău. „Experimentul Unirea a reușit să interconecteze prin transmisii de date principalele provincii istorice ale României, țara noastră fiind prima din țările CAER care a reușit un asemenea proiect, a fost un succes deosebit al tehnologiei informaționale românești”, spunea în 2001 cercetătorul Mihai Drăgănescu. Rețeaua avea și propriul sistem de poștă electronică, denumit CORA, de la Corespondență Automată.

Aparatura necesară conectării era realizată în țară, în familia de dispozitive TeleRom, ce includea și modemuri de 1.200 biți pe secundă cu circuite integrate, realizate mai întâi în producție de serie la FEA București și apoi la Institutul Teritorial de Tehnică de Calcul de pe strada Republicii din Cluj-Napoca.

A fost prima rețea de calculatoare de arie largă (WAN) din România și reprezenta concretizarea unor demersuri vechi de mai bine de 10 ani, când a fost pusă pe hârtie prima dată Rețeaua Națională de Calculatoare (RENAC), în 1970 – la mai bine de 20 de ani de când, în SUA, era definită aria largă. Prototipul rețelei a fost finalizat în 1984, cu transferarea de date între București, Bacău și Cluj-Napoca. Transmisia datelor se făcea în sistem FTP, folosit pe scară largă până în urmă cu câțiva ani.
Profesorul Marius Guran, autorul proiectului RENAC, explică într-o prezentare la Academia Română că proiectul presupunea o etapă de laborator, cu cel puțin două tipuri de calculatoare Felix C512 și minicalculatoare Coral, plus modemuri, și o etapă de experimentare reală ca prototip, cu trei noduri în trei locații – București, Cluj-Napoca și Bacău.

Prospectul comercial al Experimentului Unirea, pe un pliant

În 1985 Institutul Central de Informatică, ce coordona acest proiect, a fost desființat, iar proiectul de extindere a rețelei în întreaga țară a fost abandonat.

Vasile Peteanu

Vasile Peteanu împlinește 80 de ani peste trei luni, dar la vremea înființării Experimentului Unirea era directorul Centrului Teritorial de Calcul din Cluj, pe care l-a condus până când s-a pensionat, după 29 de ani.

În apartamentul său din cartierul Grigorescu, Peteanu rememorează: „urma să legăm toate județele țării; la început am fost trei centre de calcul care am avut așa numite noduri de comutație, se găseau în centralele telefonice ale poștei, la Cluj a fost în palatul telefoanelor, în sala unde erau echipamentele de transmisie și eram legați telefonic cu centrul de calcul de pe Republicii, la București și Bacău la fel. Mai erau și în alte părți, dar n-au participat la experiment, erau noduri care pregăteau oamenii și echipamentele, aveau câte un mini-calculator Coral. Nodul de comutație de la poștă nu era în activitatea de bază a centrului, care era rezolvarea problemelor întreprinderilor cu calculatorul, era ceva experimental, făcut de București sub conducerea lui Marius Guran și urma să se dezvolte în ani și ani de zile o rețea. Se transmiteau pe fir date de la nodul de comutație Cluj, care le trimitea la nodul de comutație Bacău de exemplu, prin formare de număr de telefon. De la Bacău mergea la centrul de calcul din Bacău, putea să meargă la București, sau îl puteau folosi ei. Se comunica între două centre trimițând de la centru la nod, de la nod la nod și apoi la centrul de calcul. În felul acesta informația, care era un șir de numere de probă, să vedem dacă merg sau nu, mergea de la un la celălalt direct, nu cu cartele perforate ori pe bandă magnetică, așa cum era altfel, că mă sui pe tren sau pe mașină, ci direct. Dacă aveai date mai multe de transmis și aveai nevoie de o linie mai zdravănă făceai contract cu Poșta să închirieze o linie. Dacă nu, făceai doar o experiență din aceasta, cu date mai puține. Peste doi ani lucram cu oficiile de calcul din Zalău și Bistrița, care nu aveau calculatoare. subunități. Zalăul de exemplu avea un mini-calculator legat la rețeaua telefonică, prin rețea forma numărul de la nodul din Cluj și transmitea informațiile prin nod. Centrul de calcul din Cluj depășise la un moment dat 300 de oameni, cu Zalău și Bistrița. Am avut și Oradea la un moment dat, Sibiu, Baia Mare și Satu Mare, apoi Târgu Mureș.

Toate astea au fost subunități ale noastre, în 1971. Noi am angajat personal pentru ei, împreună cu partidul. Mergeam la întreprinderi, să facem gestiunea materialelor, calculul salariilor sau programarea producției, ori altă activitate a întreprinderilor, în loc să se facă la contabilitate cu mâna ori în secție pe foi, să o facem pe calculator.

Astea erau problemele cu care ne ocupam la centru, așa că asta, Experimentul Unirea, era o jucărie. Așa au fost de la început până la Revoluție, s-a considerat că nu merita să legi o întreprindere din Cluj de institutul de calcul, că în 5 minute venea direct cu banda magnetică, așa că la întreprinderi aveau înregistratoare de date. Dacă mai dura treaba era legat tot Clujul acolo, fiindcă s-a considerat, pe vremea aceea, că e mai rentabil să ai un centru puternic, cu calculatoare mari, și să legi întreprinderile acolo decât să bagi în fiecare întreprindere un calculator mare” .

Nici un comentariu

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.