Pe 4 ianuarie 1996, un sârb-bosniac de numai 27 de ani venea în Cluj. Își părăsea fosta țară pentru prima dată după un război cumplit unde-și pierduse prieteni, rude, oameni dragi , frați. El e Dragan Petricevic, primul antrenor străin din istoria baschetului românesc.

Ajunsese într-o seară friguroasă de început de an, dar pe-o ninsoare fermecătoare, cu fulgi mari și deși cum nu mai văzuse decât în copilăria trăită în Sarajevo, la poalele Alpilor Dinarici. Și-a fost dragoste la prima vedere, cu toate că poate părea un clișeu. “M-am simțit ca într-un basm. Clujul era sub zăpadă, alb, ningea ca-n povești. Eram la primul meu job în afară și-am fost fermecat , chiar îmi aduc aminte că i-am spus șoferului să nu mă ducă direct la apatament, ci să mai dăm câteva ture prin oraș”.

Petricevic venise să o preia pe “U” SM Invest Cluj, echipa de baschet masculin, o formație redutabilă, fostă campioană, o echipă formată de regretatul Gheorghe Roman. Atunci începea returul sezonului 1995-1996. “Dumnezeu m-a ajutat în viață”, continuă antrenorul. Și exemplifică. “Oamenii au fost atât de calzi aici. În plus, era un centru universitar, erau oameni educați. Regretatul Ghiță Roman, marele antrenor și mai presus de toate, marele om Gheorhe Roman, se adresa jucătorilor cu “Domnilor”. Poftim noblețe, poftim respect și educație.”

Și venirea la Cluj a fost un cadou nesperat. “Eram prieten foarte bun cu Valerian Luka, un sârb de origine română cu care mă știam. El era antrenor la echipa de volei a Universității. La baschet se dorea o schimbare, ceva nou, era și o perioadă de tranziție a României. El a fost întrebat dacă știe vreun antrenor și m-a propus pe mine sponsorilor.”

Și-a început Petricevic să schimbe stilul de joc. A lucrat la agresivitate, la apărare, s-a dus pe ce-a învățat acasă. “Stilul sârbesc era bazat pe o un joc foarte bun de apărare, asta am încercat să fac și eu când am ajuns. Jucătorilor le-a plăcut și-mi aduc aminte că am debutat într-o deplasare la Ploiești unde-am câștigat și-am primit doar 48 de puncte. Apoi am jucat acasă cu Soced București la care juca pe-atunci foarte tânărul Virgil Stănescu, ne-au dat doar vreo 37 de puncte, iar în etapa a III-a, deplasare la Dinamo. Și am învins! Începusem foarte bine, ne-am instalat pe locul 1 și n-am mai cedat. Am pierdut un singur meci, un duș rece la Erbașu, la București, la vreo 30 de puncte. Ne-a prins bine înfrângerea. S-a intrat în play-off , am bătut 2-0 Rapidul, în sferturi. În semifinale am jucat cu Timișoara, o forță. Era considerată favorită la câștigarea campionatului alături de Steaua. Ne-am impus cu 2-1, în trei jocuri și a venit finala cu Steaua. Primele două meciuri s-au jucat la Cluj și-a fost egalitate, 1-1. Am mers la București și medaliile erau deja pregătite , la fel ca și trofeul, pentru Steaua. Erau pregătiți de sărbătoare. Am jucat primul meci la ei și am bătut, cu Mircea Cristescu într-o zi mare de tot, a fost fenomenal. El, uitați, un produs al Stelei, dar care a dat totul pentru Cluj, pentru Universitatea. El a dat foarte multe Univeristății ca jucător, apoi ca și conducător. Am jucat decisivul la Cluj , în fața unei săli neîncăpătoare. Am ajuns cu o oră și jumate la sală înaintea meciului și abia am reușit să intrăm . Era arhiplin și în față, în afară, se cânta “Slavă ție, studenție”. Le-am zis băieților, făcusem un pariu, de fapt, că dacă batem, sar îmbrăcat în Someș. Aveam un costum Hugo Boss luat din mai multe economii, dar am zis că sar. Ș-așa a fost, am făcut baie. Am învins-o pe Steaua la 11 puncte, 86-75. Nu ne puteau bate atunci, nu cu acei suporteri, nu în Sala Sporturilor. Am avut și 20 de puncte diferență, nu puteam pierde niciodată. A fost primul meu trofeu.”

Și aveați 27 de ani? Da, 27, crede-mă. Erau jucători mai în vârstă ca mine. Îmi aduc aminte perfect de toată această perioadă. Echipa din cap ți-o zic:  Rotaru, Szilagyi, Vereș, Tibi Sebestyen, Săftescu, Pintea, Cristescu, Bob, Kollos, Morna, Geomolean,  Rares Boian.  O, ce amintiri. Frumos de tot.

Paradoxul războiului

Dar până să guste din pocalul succesului, Petricevic a pătimit. Mult. Pe ascuns. Subiectul războiului e tabu. Evită să discute de suferință. “Eu îs sârb din Bosnia, din Sarajevo, am fost acolo așa cum au fost mii și mii , zeci de mii , sute de mii de oameni. Am plecat la 23 de ani ca refugiat în Belgrad, după o lună de când a început totul. Toți am pierdut oameni dragi, dar n-are sens să vorbim despre asta, acuma ce să facem, le pomenim numele? A fost o dramă peste tot, familii distruse, prieteni dispăruți, frați dispăruți. Apoi sunt traumele celelalte când ești nevoit să-ți iei un bagaj de mână și să pleci. Au fost familii nevoite să-și părăsească casele, tot ce-au construit în viață, pentru a fugi de război. Am ajuns în Belgrad ca refugiat, am antrenat grupe de copii și juniori, munceam gratis, dar aveam și un job pentru că la 23 de ani nu poți merge la Crucea Roșie să-ți iei pachetul, e rușinos. La 23 de ani trebuie să muncești.
Apoi am avut norocul să ajung la juniorii lui Steaua Roșie Belgrad, unde am antrenat. Mi-am dat seama că nu pot excela ca jucător încă de când aveam 18-19 ani. Noi aveam în țară zeci de mii de copii care jucau baschet, așa că am ales antrenoratul.
Și uite, eu nu știu dacă ajungeam antrenor profesionist dacă nu era războiul. Poate după doi ani mă angajam undeva la o școală, poate făceam o afacere, poate mă însuram și rămâneam acolo.”

Universitatea e cea mai mare echipă pe care a avut-o Clujul

Și cum viața l-a adus la Cluj, tot viața l-a purtat și pe alte continente. A ajuns în Asia, în Bahrein, în Africa , unde-a câștigat și Cupa Campionilor cu Etoile du Sahel, un campionat, o cupă și multe altele, a antrenat și-n Caucaz, în Georgia.. Apoi iar în România, are două cupe cu Timișoara, un titlu și-i cupă cu Asesoft Ploiești, două titluri cu Aradul , încă unul cu Târgoviște – la fete- . Practic, a câștigat tot.
“Nu e chiar așa, dar îmi propun asta mereu”, se amuză tehnicianul.

Acum e tot la “U”, la echipa feminină. O formație căzută în anonimat în ultimii ani. Nemeritat. Cu pași mărunți, dar aproape de dispariție. Nici n-ai putea crede că în anii 80 și 90 jucătoarele cu maiouri cu “U” umpleau până la refuz Sala Sporturilor și reușeau să spulbere competiția internă cu 10 campionate câștigate. Sau să învingă o echipă de nebătut, pe Primigi Vicenza, multiplă campioană europeană. “Această echipă cred că e cea mai mare pe care a avut-o Clujul vreodată. Are recorduri, campionate, o participare fenomenală în Cupa Campionilor. Nimeni nu trebuie să uite asta. Noi încercăm să readucem succesul de altădată. E dificil, e foarte greu, dar nu e imposibil”, spune Petricevic.
Ia o pauză de câteva secunde și adaugă . “După 20 de ani sunt din nou aici. Nu știu dacă-aș mai sări în Someș, am mai pus ceva kilograme pe mine și de sar, iese toată apa din Someș și se indundă Grigorescu. Dar dacă mă gândesc mai bine, fac cumva și sar mai ușor, să mai rămână. Plus că am mai multe costume. Acum 20 de ani aveam unul singur, eram un copil sărac”

Am luat 11 trofee în carieră, iar trei dintre ele sunt mai aproape de sufletul meu. „Prima Cupă cu Timișoara, Cupa Campionilor Africii și titlul câștigat cu U Cluj”

A doua Cupă a României cu Timișoara, 2015. „Am trăit o perioadă minunată acolo , e a doua mea casă după Bosnia. Nu pot să fiu ipocrit să zic altceva”

CITEȘTE ȘI:

SPECIAL Scrisoarea lui Tunde Enyedi

REPORTAJ La Cluj înveți să iubești

SPECIAL Din Grecia, cu dragoste pentru Cluj: “La voi am crescut, am învățat și-am iubit”. Povestea lui Kostas, un stomatolog grec care vizitează Cluj-Napoca de peste 30 de ani

Nici un comentariu

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.