Închide

Director de imagine care a predat la Sydney și a semnat unul dintre cele mai nedreptățite filme din comunism, masterclass gratuit la TIFF

Cultură by Actual de Cluj - iun. 05, 2017 0 256

Directorul de imagine Iosif Demian susține atelier cu intrare liberă în cadrul festivalului de film Transilvania, despre unul dintre cele mai nedreptățite filme românești din comunism.

Demian va susține un masterclass cu intrare liberă marți la ora 10 la universitatea Sapientia de pe Calea Turzii 4, după proiecția filmului său, „Baloane de curcubeu” (1982). Lumea pitorească inspirată de opera lui Fănuș Neagu a trecut prin nenumărate ședințe de cenzură, însă pelicula a fost recuperată parțial și va rămâne unul dintre cele mai nedreptățite filme românești ale epocii. Cunoscut pentru experiența sa ca operator, cineastul a semnat imaginea clasicului „Nunta de piatră” (1973) și a predat operatoria la Sydney.

Iosif Demian despre „Baloane de curcubeu”, conform Ziarul Metropolis:

,,Filmul a avut 18 runde de cenzurări. În multe cazuri vizionările se întrerupeau: Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Hegheduş, etc. ieşeau din sală înfuriaţi, apoi transmiteau caselor de film listele cu scene care urmau să dispară.
Eu nu aveam voie (fiind regizorul filmului) să fiu în sală la aceste vizionări. E posibil ca pe lângă modificările cerute de conducerea de partid, alţi funcţionari (unii de pe la casele de filme) să adauge şi ei la listele respective.
Din cauza a numeroase tăieri şi lipiri, copiile erau tot mai greu de vizionat. Astfel că, pentru varianta a 13-a, s-a ordonat montarea negativului original în acord cu modificările şi tăierile impuse şi să se facă o copie curată pentru următoarea vizionare.
Într-o asemenea situaţie, nu mai exista nici o cale de a ne bate pentru vreo secvenţă sau cadru măcar. Vizionarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii mai. În dimineaţa respectivă au sosit la sala de proiecţie mai mulţi tovarăşi, inclusiv Dumitru Popescu şi, mi se pare, Dulea.
Spionam sala din cabina de proiecţie, unde graţie proiecţionistului puteam intra după începutul proiecţiei şi urma să ies înainte de final. La a 13-a proiecţie, chiar în timpul genericului, telefonul „direct” din sală a sunat, a răspuns Popescu, care, precipitat, a părăsit sala urmat de întreaga delegaţie de partid.
Vizionarea n-a mai avut loc, s-a transmis casei de filme că se amână până la toamnă. În schimb, în iunie a venit ordinul ca filmul să fie casat, producţia oprită. Dosarul filmului a fost închis, resturile de material de la montaj – distruse.
Şansa de a reface o versiune anterioară se pierduse pentru totdeauna. Brusc, copia curată special făcută pentru vizionarea a 13-a a rămas fără stăpân. Drept care proiecţionistul m-a chemat şi m-a rugat să-l duc înapoi la studio. Nici acolo nu s-a găsit cineva să-l preia, aşa că cele nouă bobine au ajuns în dulapul meu din camera operatorilor de imagine.
Un telefon primit în septembrie mă anunţa că au început discuţiile privind reluarea producţiei, numai că, în vederea lansării filmului, trebuia să accept toate indicaţiile transmise.
Una din aceste condiţii cerea filmarea unor coperţi care să plaseze acţiunea filmului într-un trecut foarte îndepărtat şi, evident, scurtarea tuturor secvenţelor, eliminarea cadrelor cu uliţe pline de noroi, cârciumă, etc.
Fănuş Neagu a acceptat şi el (până atunci a fost alături de film), ne-am înţeles că atât s-a putut şi am finalizat filmul conform indicaţiilor primite. Filmul a avut o premieră controlată (fără bilete la vânzare), cu invitaţii şi mutat a doua zi la un cinema de cartier, unde a mai rulat alte câteva zile.
Întrucât cu un film anterior fusesem la Cannes în selecţia oficială Un Certain Regard, participarea la o următoare ediţie mi se dăduse din oficiu.
Delegatul festivalului, în trecere prin ţară, a întrebat de mine, evident. I s-a răspuns că nu am mai făcut vreun film în anii de după participarea mea. Cam asta e povestea…
În 1985 am fugit din ţară. Din `87 trăiesc împreună cu familia mea în Australia. După `89 filmul a reapărut, din nefericire copia finală, cea cu coperţile, etc.
Dar povestea nu se termină aci. În 1992 am revenit în România şi am reuşit, graţie unui prieten, să regăsesc copia aceea „curată”, special făcută pentru vizionarea a 13-a şi ascunsă în dulapul meu de la Buftea.
Cum am reuşit să scot bobinele din ţară, cum au ajuns ele în Australia, apoi, peste douăzeci de ani, din nou (aproape complet distruse) în România, e o altă poveste. Copia care circulă prin ţară, pe YouTube, e copia acestei versiuni. Poate într-o zi voi reuşi să-l pun pe disc, să-l ofer celor curioşi să-l mai vadă…
Din păcate, multe scene nu vor fi văzute niciodată… Regretul meu e că tocmai începusem să prind curaj, să-mi găsesc ritmul, modul de exprimare, să visez la filmele care ar fi urmat, filme pe care mi le-am dorit. Poate din aceste considerente am părăsit România…
Filmul, chiar aşa mutilat cum e (repet, pe YouTube e varianta a 13-a; ultima variantă, cea aprobată, a fost a 18-a! – unde chiar nu se mai înţelege nimic), trebuie revăzut pentru a „completa” respiraţiile vizuale care s-au scos, respiraţii care îşi aveau menirea firească, oferindu-i spectatorului neavizat momente de contemplare…
Mi-am dorit să prezint cu multă dragoste o lume, personajele ei, care, dincolo de tragism, nu şi-au pierdut nici o clipă bucuriile vieţii. M-a influenţat (Jiri) Menzel, un regizor remarcabil (pe care l-am cunoscut personal, cu care am discutat şi „demontat” multe din filmele sale).
După prezentarea filmului „Baloane de curcubeu” la Festivalul de la Adelaide (1992), criticii au comentat – ironic, aş zice – cum că (Emir) Kusturica a văzut filmul şi s-a inspirat din felul în care e tratată lumea şi întâmplările ei.”

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

Tags