Ce să reciteşti la început de an. Recomandările Kristinei
ActualitateOpinieTop News by Kristina Reştea - ian. 01, 2017 0 471
A fost un an greu şi încărcat, plin cu nenorociri şi descoperiri despre cât de mari sunt nenorocirile; ca să nu fim nedrepţi: a fost unul presărat, totuşi, şi cu momente bune, şi cu speranţe. Am încercat, oricum, atât cât am putut, mic, să aducem în faţă oameni, poveşti, probleme, gânduri şi oraşe. Cu speranţa că în noul an o să fac mai mult, sper ca totuşi nici ăsta să nu fi trecut degeaba şi, cu acest gând, vă invit să aruncaţi o privire peste câte ceva din ce am reuşit să vă scriem. Pe Actualdecluj.ro recomandările echipei: Luminiţa, Cosmina, Cătălin şi Mihai
La mulţi ani! Să fie unii mai buni, mai drepţi şi mai generoşi (unii în care, poate, să încercăm noi să fim aşa)!
Aşadar… ce v-aş reaminti din 2016, ca să continuăm şi în anul cel nou:
Top 10
- Despre lupte.
Micuţa cu păr auriu tuns aproape băieţeşte intră în camera care e deja plină – au venit în vizită de vineri copii de şcoală. Pe podea, un covor pufos îţi aruncă feţe zâmbitoare, încruntate sau mirate (fiecare „smiley face” are o culoare şi o atitudine), pe un birou mic e pregătit un calculator, pe un perete aşteaptă proiectorul, iar undeva prin colţuri se află instumentele muzicale. Şi, mai ales, aici e pianul. De fapt, nu e tocmai un pian tipic – e un instrument, micuţ şi el, unde clapele au corespondende în buline colorate. Aici, notele muzicale au culori. „Vrei să cânţi?”, o întreabă profesoara Adelina pe frumoasa micuţă de şapte ani, care tocmai a intrat în încăperea de muzică unde o aşteptam cu toţii. Nu se uită la noi. „Nu”, e primul răspuns. Dar apoi se aşază imediat în faţa instrumentului cu buline colorate. „Ce vrei să cântăm?”, întreabă în continuare Adelina. „Dacă vesel se trăieşte”, răspunde copilul. Această celebră piesă e prima alegere a micuţei. Ne aflăm în centrul de zi al Asociaţiei Autism Transilvania, Adelina e cea care ţine orele de terapie prin muzică, iar micuţa care cântă la instumentul cu buline e unul dintre cei 94 de copii care vin săptămânal să înveţe să se descurce într-o lume care, într-un fel, pentru ei e încă ostilă.
- Temă grea, de care unii nu se ascund.
O copilă de 10 ani, ascunsă în spatele unui strat gros de machiaj, e forţată să se prostitueze. Nu e doar una, e una din multe. Totul se întâmplă, cel mai adesea în astfel de cazuri, cu ştirea părinţilor. Părinţii ştiu, cei care le exploateză ştiu şi ştiu şi alte sute de oameni care trec, întorcând capul, când văd câte o fată îmbrăcată provocator pe marginea drumului. E trafic de fiinţe umane, e vorba de copii vânduţi şi cumpăraţi pentru sex. E o imagine pe care poţi să o găseşti pe străzile României şi oriunde în lume, în ţări unde sunt ademenite victimele de aici. Acesta este sistemul şi asta e lumea din care Iana Matei încearcă să scoată nişte copii, pentru a le oferi alt viitor. Iana Matei a plecat din România, a studiat psihologia în Australia şi apoi s-a întors acasă. Asta după ce, în cursul unei vizite aici, s-a izbit de indiferenţa cu care erau trataţi copiii abuzaţi. Din 1999, organizaţia pe care a înfiinţat-o, Reaching Out România, a lucrat cu victime ale traficului de persoane.
- Mari provocări sunt acestea la noi: să fii subaltern, dar să nu fii slugă şi să fii şef, dar să nu te crezi stăpân. Probabil că în toate domeniile…
Slugi şi stăpâni, în România lui „Vai, dom’ profesor!”
- Cum am aflat că „sky is the limit” e, pentru unii, doar o frază
- În lumea „normală”
Mă uit pe fereastră şi aştept ca autobuzul să pornească, ca de fiecare dată când se aud uşile închizându-se. „Sper că nu vă deranjează”, îmi zice cineva. Mă întorc spre doamna care tocmai se aşezase în faţa mea, cu băiatul alături. Să mă deranjeze? Nu înţeleg, iniţial, de unde a căzut întrebarea, fiindcă nu mă deranjase nimeni cu nimic. „Uneori se uită aşa la oameni, îi studiază. O doamnă mi-a zis o dată că nu ar trebui să îl mai aduc cu autobuzul. De parcă dacă are sindromul şi arată altfel trebuie să îl ţin în casă sau ce să fac?”, explică vocea resemnată. Alături de ea, băiatul urmăreşte conversaţia sau îşi pierde interesul, la fel cum urmăreşte desigur orice copil conversaţia părintelui de lângă el. „Sindromul” înseamnă că băiatul vede lumea prin ochii „în apus de soare”. „Ochi în apus de soare”. Aşa se descrie într-o prezentare sindromul Down, o afecţiune genetică (nu o boală) – o modificare cromozomială, apărută în timpul concepţiei, prezentă întreaga viaţă, ce nu poate fi vindecată. Despre ei, despre încercarea de integrare şi o frază care m-a lăsat fără răspuns. Fraza unui tată: „Concluzia mea e că dacă e să moară cineva într-o familie mai bine e să moară tatăl”.
- Ca să ne nu mai lăudăm sinnguri atât de mult (degeaba):
- Arhitectură, oameni, „inimi” de oraşe
Unul dintre proiectele la care a lucrat arhitectul englez David Cash e un spital de copii. Din acelea care arată „ca în filme”. Povestea despre cum a văzut reactia micuţilor bolnavi când aceştia tocmai au fost transferaţi în locul nou, cel care ar putea să le facă viaţa mai bună sau chiar să îi salveze. Despre „minunarea” de pe feţele lor. Mai povestea şi despre urbanism şi arhitectură, dar am început cu asta, pentru că, până la urmă, totul e despre oameni. Sau aşa ar trebui să fie.
- Despre ştirile false care ne invadează.
În holul larg al hotelului în care stă la Cluj e inconfundabil. „Arată ca Merlin”, îți zisese cineva după ce l-a remarcat într-o poză. Îţi aminteşti sloganul care însoţeşte afişul documentarului: „It’s a fool who thinks he can’t be fool”. Sunteţi invitaţi, deci, să verficiaţi informaţiile din mai multe surse şi să puneţi totul la îndoială. Inclusiv acest interviu. Mai ales că, în mijlocul discuţiei, poate să îţi trântească senin: “Nu sunt Joey Skaggs”.
- Pentru copiii mai puţin norocoşi, o mână de ajutor
- Să vedem ce au (am) făcut
Nominalizări
De prin oraşul nostru.
Foto-Reportaj. La pas, prin extensiile imobiliare ale Clujului
Noi şi moştenirea.
Să scapi din Turnul de Fildeş?
Să mai fim şi internaţionali
O echipă de la Cluj reprezintă România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia
Marele brand din Clujul culural. Până la bani şi proiecte.
Marea “schismă” de la Fabrica de Pensule: centrul s-a rupt între două grupări
De Valentine’s Day
Ai zice că sunt lucruri logice. Le aşteptăm şi pe la noi
Aplicaţii terapeutice şi alte minunăţii posibile
Hai, că se poate! Sau poate că nu…
Pericolele din urbanismul de Cluj
Apartamente “peste” autorizație în Clujul imobiliar. Se aprobă sau nu “intrarea în legalitate”?
Să te zbaţi pentru un job, înarmat cu pliante lucioase
Despre business, securitate, sistem, administraţie
Anul acesta s-au scos multe mizerii de sub preş, în Sănătate. Unele ne-au speriat, altele ne-au revoltat. Ce şanse avem să ne facem bine?
Piaţa Unirii, prea mare pentru tema de protest “Corupţia ucide” în Sănătate
Cei mai mici dintre cinefili
Cum creşte noua generaţie a Clujului cinefil: incursiune în palatul EducaTIFF
Casă altfel
Povestea casei cu păpuşi şi motociclete, în vila de pe Racoviţă care se deschide pentru artişti
De „dincolo”
Reportaj. Pe drumuri, la vecini – malul Dunării, cu “lumini” de rock
Să tot ieşi în stradă, că motive sunt
În casele altora
FOTO/ VIDEO Vizită pe la casele care “trăiesc” cu vedere spre apă
Calculatoare şi psihologie
Bunicii
Ce facem pentru bătrânii noștri? Belgienii merg pe bicicletă pentru vârstnici români
Actor, cu pasiune, despre film şi viaţă.
Impresii, din lupte
Tot despre luptă
Şi un proiect la care cineva a muncit mult. Despre artă, negociere, salvare (poate). O parte dintre lucrări sunt realizate într-o perioadă cruntă pentru spiritul aritstic: în nişte ani în care, de pildă, un zâmbet desenat pe faţa unui muncitor de tablou trebuia să dispară, fiindcă relaxarea în muncă nu corespundea ideologiei. E unul dintre exemplele pe care le puteţi găsi în catalogul expoziţiei. Cum se salvează artiştii într-o astfel de lume? Asta e, probabil, temă de reflecţie pentru o generaţie care e obişnuită să vadă orice oriunde, inclusiv mesaje anti-sistem pe zidurile oraşelor şi în care cenzura se manifestă altfel.
Vederi din Epoca de Aur: cum au ales artiştii să se salveze pe “sens interzis”
Ceva frumos şi ignorat. Într-o carte a lui Alessandro Baricco, scriitor care a trecut recent şi pe la Cluj, personajul italianului e un scriitor care decide să nu mai scrie. Şi apoi apare o revelaţie şi îşi dă seama ce vrea să facă de aici încolo: să scrie portrete. Da: să le scrie. Dacă ar fi un personaj al unui scriitor, probabil brazilianul Renato Borghetti – acordeonist ar face ceva similar. Ar amesteca, adică, în mod spectaculos artele. Privit un pic alt fel, din alt unghi, acordeonul său pare o maşină de scris. O maşină de scris întoarsă, unde tastele sunt clape. Şi mai mult: pare să cânte poveşti sau scene de film.
FOTO/VIDEO Brazilienii care au înfiinţat o “fabrică de muzică”, în spectacol pe scenă la Cluj
Comunismul a distrus multe. Şi câteodată îţi dai seama cum noi putem să distrugem şi mai mult, în continuare.
FOTO Cum arătau, la începuturi, “cartierele-model” ale Clujului
