Reportaj

Mulți au auzit de “tăblițele de la Tărtăria” – trei bucăți ceramice pe care sunt punctate simboluri despre care cercetătorii și-au bătut capul decenii în șir ca să le descifreze și despre care se spune că ar conține cel mai vechi set de simboluri gravate de pe planetă – sunt datate înaintea scrierilor sumeriene, despre care e stabilit că ar fi primul alfabet al unei civilizații. Cercetătorul Gheorghe Lazarovici, cel mai avizat specialist în materie, crede că are o explicație pentru aceste simboluri.

în imagine Nicolae Vlassa deasupra tăblițelor de la Tărtăria
în imagine Nicolae Vlassa deasupra tăblițelor de la Tărtăria

La cei 74 de ani ai săi, Gheorghe Lazarovici e salutat cu respect la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj, unde i se spune “boss-ul”. După Nicolae Vlassa, cel care a descoperit tăblițele de la Tărtăria și care a decedat între timp, e cel mai priceput în această problematică a însemnătății celor trei bucăți de argilă.

 

De ce sunt importante “tăblițele de la Tărtăria”: sunt considerate în acest moment cel mai de preț exponat al Muzeului de Istorie a Transilvaniei – “exponat” fiind însă un termen impropriu, având în vedere că toate obiectele din inventarul muzeului zac în depozit de ani de zile, așteptând data stelară când acesta va fi redeschis vizitatorilor. Nu toate exponatele au însă această soartă: tăblițele de la Tărtăria au un regim special. Nu sunt uitate în depozitul comun al muzeului, ci se află în evidența unei muzeografe, care e singura ce-i cunoaște locul de depozitare: pierderea sau furtul lor ar fi o pierdere inestimabilă, pentru că sunt considerate cea mai veche scriere din zona danubiană și, până acum zece ani, cea mai veche scriere de pe planetă, fiind datate în perioada 3.600 înaintea erei noastre, cu un mileniu înaintea scrierilor sumeriene.

tartariacercdetaliu

În sala de lectură “Constantin Daicoviciu” a Muzeului de Istorie a Transilvaniei, pe canapeaua vișinie, Lazarovici reia povestea tăblițelor de la Tărtăria, pe care la o jumătate de secol de la descoperire o știe pe de rost.

Începe cu compoziția: sunt din gresie, nu din argilă cum ar fi fost firesc, datorită compoziției, unde liantul a fost varul nestins. Când au vrut să facă copii după aceste tăblițe, folosind silicon cauciucat, cercetătorii au desprins o mică bucată din piesa centrală a ansamblului de tăblițe, sub care aceștia au putut observa un fir de iarbă – un bun capăt de fir pentru datarea mai exactă a acestor tăblițe, știut fiind faptul că în jurul acestora s-a născut controversa că acestea ar fi fost pur și simplu confecționate de descoperitor, Nicolae Vlassa, nicidecum să fi fost descoperite în situl arheologic de la Tărtărești – în contextul în care Vlassa a făcut o altă descoperire, celebra “talpă de OZN” dintr-un compus de aluminiu, despre care spune că e veche de mii de ani și despre care detractorii săi spuneau că, de fapt, e dintele unui excavator.

tartariadesenate

Foarte apropiat de cercetătorul Vlassa, Lazarovici demite această ipoteză: “de-a lungul vremii s-a lansat ipoteza că sunt falsuri și au fost făcute de Nicolae Vlassa. Neoliticul din zona noastră era datat la 3.100 îen. Vlassa a găsit un import din perioada următoare. Înainte de scrierea cuneiformă din Irak se scria că aceste tăblițe sunt un jalon de cronologie absolută. Între Egipt și civilizația sumeriană erau importuri, documente de cronologie și un calendar de cronologie relativă pe baza regilor, domnitorilor etc cu câteva erori. Dar atunci au apărut și metodele de datare cu carbon și diferențele erau de peste 1.000 de ani. Tăblițele de la Tărtăria foarte puțini arheologi le-au văzut, de aceea am decis să le arătăm. Acum vin foarte mulți și vor să le ia în mâini și am decis că doar noi le manipulăm. Mai mult din străinătate le-au văzut, cei mai mulți după moartea lui Vlassa. Și ca să dispară această suspiciune, am decis să vadă specialiștii să le vadă”.

Aceasta e una dintre marile probleme a acestor tăblițe: imposibilitatea datării cu exactitate. Soluția datării cu carbon nu e fezabilă din cauza unui tratament la care au fost supuse la muzeu, unde pentru a fi curățat stratul superior au fost vârâte în acid iar apoi au fost acoperite, cu o pensulă, cu un strat de lac care să le mărească rezistența. În plus datările sunt costisitoare, pot fi făcute doar în străinătate iar deplasarea tăblițelor, care fac parte din tezaurul național, e complicată: “costă 480 euro proba, dar dacă e contaminată cu lac nu știm dacă e posibil; cu termoluminiscență ar mai fi o variantă, dar nu prea avem la noi. Dacă erau arse, când se ard siliciul înregistrează radiațiile gamma și pe măsură ce le înregistreasză, când e băgat și excitat dă drumul la radiații, se vede și se calculează vechimea, dar e eroarea destul de mare. Dar ar putea stabili dacă au fost acum 50 de ani sau acum 3000 de ani. În plus trebuie scoase din țară doar cu semnătura primului ministru. Ar trebui plătită și asigurarea, care e foarte mare. Transportul trebuie însoțit de ofițeri, sunt anumite condiții. E atât de complicată treaba asta, și de ce? De ce să răspund unor astfel de acuzații?”.

Lazarovici explică modul în care au fost găsite cele trei tăblițe: “Ele au fost găsite în groapa asta cu un schelet, inventarul unei femei care a fost descarnat. Vlassa a văzut scheletul, unele oase erau mai albe, altele mai roșii, iar cele albe aveau niște găuri, și concluzia a fost că trebuie să aoarțină unui vrăjitor ars pe rug. Am dus oasele la o antropoloagă la Iași, care le-a studiat și a spus că nu e bărbat ci femeie, avea 55 de ani, a suferit o boală de oase de tânără copilă, tuberculoză osoasă. 2-3 vertebre s-au tasat și erau trapezoidale. Am găsit niște găuri în oase, am mers la institutul de aici de pe Pasteur unde cuscrul meu era radiolog. Mi-a spus că e tip clasic de osteomelită gomoasă, unde nu știm care e cauza dar face găuri în oase. Deci aveam dovada că era și șchioapă. În preistorie șchiopii și nevăzătorii aveau privilegii în comunitate, probabil această femeie se bucura de o inteligență deosebită, pentru că este inițiată de cineva după datele de radiocarbon pe care le avem, pe oasele dintr-o groapă vecină”. În groapă, alături de cele trei plăcuțe, au fost găsite și mai multe statuete.

“Au fost declarate ca scriere, după ce le-am analizat desen cu desen, piesă cu piesă, am constatat că e un mijloc de comunicare. Dar comunicarea e de mai multe feluri: prin semne, cu mâinile, cu fața și ochii, al doilea e prin simboluri, culoare sau desenarea unor obiecte când simbolul ajunge să fie cunoscut nu mai e nevoie să desenezi de exemplu șarpele cu cap, coadă, decor, limbă. Atunci scriau pe scrieri rupestre, în peșteri, pe vase și pe asemenea tăblițe, dar scrierile au apărut doar în imperii, nu peste tot în lume, pentru că aveau nevoie de socoteli, a apărut în Egipt, în Sumer. Acea civilizație protosumeriană era 3000-2500 îen când apar tăblițe doar cu semne. În faze mai târzii semnele sunt standardizate și încep să apară socoteli, numere. Mai târziu se scriu imnuri pe ele, cum e imnul lui Ghilgameș”.

tartaria1

Lazarovici ia una dintre piese și o așază în mâna stângă, între degetul mare și arătător: “Această una tăbliță stă foarte bine în mâna stângă; are o curbură, în dreapta nu se așează în mână. Dacă tăblița era pusă în mână femeia era, spunem noi, o preoteasă. Am mai observat că celelalte două tăblițe aveau niște găuri. Dacă se pun în șnur cele două orificii, o parte e acoperită. Și atunci am ajuns la concluzia că celelalte două erau purtate la gât și ceremonialul era în mână”.

Iată și explicația lui Lazarovici despre simbolurile care le-au dat bătăi de cap cercetătorilor timp de decenii și pe tema cărora s-au scris teze de doctorat și teme de cercetare:
Pe o tăbliță e o figură umană, un brad și o capră cu cinci picioare, deasupra sunt mai multe coarne. Omul pare să aibă trei picioare și atunci diverși care au studiat au spus că e o scenă de vânătoare și un vânător încearcă să se apropie. Dar când am făcut amprentele cu plastilină am stabilit că poziția figurii e un pic șezândă și al treilea picior era un toiag, dar toiag e simbolul păstorului. El pare să șadă, pare să fie un tron, un scaun. Dacă preotul stă pe scaun, ține toiagul în mână și în față e turma, interpretarea pe care am dat-o noi era că <eu sunt păstorul vostru>.
Întrebarea la tăblița rotundă e  de ce semnele sunt ascunse. Ea e împărțită în patru: lumea de sus și lumea terestră. În cer e soarele. “D”-ul și un tron dublu, cu picioare în sus și în jos. Dacă sus e D, plus soarele sus, cine mai are în cer tron? Luna. Deci D-ul reprezenta luna. De aici am  început să studiem liniile: sunt 6 – 5 linii cu una care le taie. 6 zile tăiate în 2 sunt 12 zile. Prima linie e un D care are tăiat sfertul de jos. A doua e un “D” mare, pe urmă un “D” spre “O” și apoi aproape un “O” mic de tot.
Mi-au trebuit 6 ani ca să ajung la concluzia că ce îi interesa pe acești oameni era luna și calendarul lunar, dar de ce? Ca să țină cont de ciclul femeilor, îi interesa înmulțirea.
Ce era primul D? Primele 3 zile e ciclul femeii, era interzisă împreunarea, după care sunt 6 zile în care femeia nu e productivă. Apoi linia tăiată sunt următoarele 6 zile, cele de deasupra, în care e fertilă.  Atunci trage linia în jos până aproape la D-ul cel mai mare, când fertilitatea începe să scadă. Preoteasa memorase aceste date și le-a notat pe tăblițe. Preoteasa era una dintre cele care știa cum să le învețe pe fete să țină ciclul, să calculeze când să facă copii.

tartariatablita2

Ne-am lămurit cu partea de sus, dar ce era jos?

Jos era un arc cu două săgeți. Era cel care trimite mesaje. Săgețile sunt îndreptate dincoace. Mai e un semn jos pe care nu-l prea înțelegem, dar e o linie mai mare și una dedesubt, deci s-ar putea să reprezinte pământul, sus cerul iar jos – lumea morților.
Dincoace observăm un altar cu niște linii tremurate. Pe altarele grecești erau aceste picioare în formă de “X”, altarul pe care se aduceau jertfele. Și acolo mai e o figură și mai stilizată, un altar, un fel de figură umană care ține în partea de dincolo un punct mai mare și o curbă și un punct. Cele două puncte mai mari și cel mic ar simboliza soarele și luna. Deci jertfele sunt adresate soarelui și lunii. Asta e interpretarea noastră: tăblițele sunt o scriere religioasă, ca preoteasa să memoreze ce are de făcut, când se aduc ritualuri, toate legate de fertilitate”.
A treia tăbliță e împărțită în trei sectoare. Sunt două semne mici. Când le-am mărit au apărut un fel de bucranii, ca un cap de taur cu două coarne. Dar coarnele nu erau redate, ci un triunghi cu niște puncte. Lângă el sunt trei semne care arată semiluna. Sub ea sunt două rândri de plante: trei luni de germinare, 3 luni în care crește și apoi sunt bune. Preoteasa trebuia să știe să le dea sfaturi când să pună plantele la germinat, în pământ, și când e vremea de recoltat.
Dedesubt e și o cupă, apoi un semn mai deosebit, octogonul, crucea și crucea sfântului andrei. Dar acesta e de fapt un simbol, omul universal, care invocă, primește învățătura divină, omul echilibrat, perfecțiunea. Nu reprezintă un om ci perfecțiunea umană.

tartariasuprapuse

Un cap de taur lângă, deasupra cupa și deasupra ei mulți au zis că e un cap tăiat. Eu am zis că e cupa cu care se pune sângele pe altar când e jertfit animalul.
Interpretarea noastră: capul de taur reprezintă elementul important al turmei. În satul meu, prin anii 56-58, când s-a tăiat taurul comunal, toată lumea a mers în straie de sărbătoare. Era legat cu lanțuri groase de un lemn, urma să fie sacrificat. Obiceiul era să fie lovit în frunte, să amețească, să pice. I-au legat un tricolor între coarne și trebuia să lovească deasupra, dar ei au dat în zona din mijloc. Taurul are cea mai groasă piele în dreptul ochilor. Trebuia lovit înpartea de sus, unde e mai slab. Acolo am văzut cum după primele lovituri nu avea nimic. Așa că am ajuns la concluzia că nu e o scriere propriu-zisă, ci sacră, cu simboluri, în care sunt marcate ritualuri care trebuie îndeplinite: un element secret care o privea doar pe ea, privind înmulțirea, restul – jertfele care trebuie aduse. Aceste lucruri nu le descoperi într-o viață de om, erau cunoștințe transmise din generație în generație. Sensul era că era o scriere sacră, pe care doar inițiații o au”.

Lui Lazarovici i-au trebuit 15 ani ca să ajungă la această concluzie, după alți 30 în care “nu m-am apropiat de  tăblițe”, după cum spune el însuși, din respect față de mentorul său, Nicolae Vlassa.

Istoria “tăblițelor de la Tărtăria”:

Cele trei tăblițe au fost găsite de arheologul Nicolae Vlassa de la muzeul din Cluj, într-un sit arheologic din localitatea Tărtăria, județul Alba. Tăblițele nu au fost datate cu carbon din cauza procesului la care au fost supuse pentru a le mări rezistența, dar cercetătorii au datat oasele femeii ce le purta, numită “milady Tărtăria”, în ideea că ar trebui să provină din aceeași perioadă de timp. Concluzia – oasele datează din anii 5.370-5.140 înaintea erei noastre, mult înainte de cele mai vechi scrieri descoperite până la acea vreme.
Multă vreme specialiștii au considerat scrijeliturile de pe cele trei tăblițe ca fiind o formă primitivă de scriere – dar însemnătatea acestor simboluri nu a fost niciodată clarificată. “Dar tabletele par de multe ori a fi teste Rorschach, unde oamenii își proiectează pe aceste planșe ceea ce au deja în cap”, spune unul dintre specialiștii care au cercetat aceste tăblițe, istoricul italian Marco Merlini. Spre exemplu unii cercetători au concluzionat, bazându-se pe datarea cu carbon a oaselor mylady Tărtăria, că tăblițele reprezintă zeii Ur și Enki din mitologia sumeriană, cu 1.000 de ani înainte de cele mai vechi scrieri cuneiforme sumeriene.

tartaria monument

 

Când abia ce se crapă de ziuă, o zi obișnuită de februarie, cu frig , cu zăpadă și-un deț de nes, Novac iese pe teren. Urcă dealu’ și face ce trebuie să facă.

Își aranjează cu meticulozitate sculele, ia lopata, ruleta de măsurat și dă-i înainte. “Dumnezău să-i odihnească, că mulți îs, Doamne.” Novac sapă gropi pentru morți. Iacătă cum îi deja a douăzeci și opta primăvară care-i trece așa, pe necazu’ altora. Dar el îi fericit cum puțină lume e. “Domnule, treaba bine făcută-i treabă. Io asta știu să fac. Îs bun, nu greșesc.”

Novac  se bucură de respectul tuturor groparilor. Are 28 de ani de vechime
Novac se bucură de respectul tuturor groparilor. Are 28 de ani de vechime

Ia hârlețu’, îl împlântă cu nesaț , neobosit, după ce ieri a mai făcut o groapă. “Aci-i pământu mai bun, că-i moale, mere ușor. Colo mai sus îi lut și rădăcini. Da io mă descurc. Și aci nu mă deranjează nimeni niciodată”, povestește cu o voce sugrumată. Îi primul gropar din familie și -a ajuns să sape că nu avea ce lucru pe vremea lui Ceaușescu.

I-a speriat ciocănitoarea

La vreo 19 ani a fost repartizat la cimitir să se facă util cumva. Școala nu i-a plăcut și dacă “pe vremea aia nu munceai, te lua securitatea, spunea că ești boschetar și te băga la pârnaie pe cine știe ce motive”.  Prima oară a vrut să plece  de zici că băgase dracu’ spaima-n el. Când vedea groapa, chiar și goală, aproape că făcea în pantaloni, darăminte să o sape el. Acolo unde-i bagă pe morți. A avut noroc cu Valer, un gropar bătrân care înhuma și deshuma de zeci de ani. Cândva l-a luat deoparte: “Novace, aci-s toți morți, nimeni nu mișcă, nu te mânâncă nimeni.”  Novac s-a mai potolit, dar teama asta de cimitir ți-o înfrângi în ani și ani de zile. După vreo zece, Novac n-a mai avut treabă și-a rămas el șef peste ceilalți gropari că Valer s-a prăpădit și dus a fost .  Când a avut ucenici, le-a zis ăstora ce i-a spus și lui Valer. Dar odată când doi mai tineri săpau un loc de veci, l-a auzit pe unu’ țipând. S-a dus în fugă spre groapă, dar când a ajuns erau duși ăștia ca vântu’. “Au lăsat lopețile și-au fugit. Nu i-am mai văzut niciodată. S-o fi speriat de ceva ciocănitoare sau ceva, habar n-am.”

Dumnezeu’ lui de capitalism

Altădată s-a întâmplat ca groapa să fie prea mică și să nu intre sicriul Ș-atunci era o tragedie urmată de alta. “Io n-am pățit că am învățat în tăți anii. Dar ăștia mai mici au făcut gropi și-o trebuit să le mărească pe loc. Lățime sau lungime. Cu toată familia acolo și lumea venită la înmormântare. Durează asta. Că doară o groapă numa’ îi săpată în 10-12 ore, depinde. Acuma tre’ să întrebi tot timpul aparținătorii cu ce sicriu vin , că au apărut astea occidentale. Îs mari, au forme diferite, îs altfel. Pe vremea lui Ceaușescu toate erau trapez, erau la fel. Acuma , de când cu capitalismu’, se fac fel și fel și tre să fii atent.”

Cu săracii a pătimit mult, că i-a adus cineva un cadavru fără suflare de vreo 30 de zile. Și-o trebuit să-l îngroape atunci. “Îi greu, în meseria mea vezi multe. Oamenii n-au bani câteodată nici de înmormântăi, îi trist, da’ ce să facem. Cum l-o adus , așa l-am băgat.”

Novac și palmele sale muncite
Novac și palmele sale muncite

Novac face și deshumări că așa-i treaba la cimitir. Când nu plătești locul de veci și trec zeci de ani, te scoate Novac, te bagă într-un sac și în locul tău vine altcineva. “Io-s obișnuit, nu mi-i rău de mai multă vreme. Îs schelete, dapoi ce pot face? Io-mi fac treaba profesionist, cum se zice. Scheletele nu fac nimic.”

Țiganii îs cel mai greu de mulțumit cu gropile. Acum câțiva ani s-a prăpădit ceva cap de familie din Someșeni , zice Novac, și-au venit câteva sute sau chiar peste 1000 de țigani în cimitir. “Prin ‘99, cred, s-a oprit și circulația în Cluj. Era ceva înmormântare și-au adus sicriul tras de cai prin oraș. Groapa era săpată, au urcat sus în cimitir, aci, mulți, da foarte mulți, n-am mai văzut atâția. Și acolo, dacă pui cu lopata și-un fir de piatră în pământ, sar la tine. Lor le trebe pământu’ fin. Dacă văd o pietricică, te pun s-o scoți. Îs cei mai stricți din câți am întâlnit.”

Sub pământ S.R.L. 

Lui Novac îi place cel mai mult liniștea. Când îi vară, ia cimitirul central la pas, se uită la câte-un loc de veci uitat , își imaginează cine ar putea fi acolo și merge mai departe. Și tot așa. Uneori dă și peste studenți. “Să știi că îs care vin să învețe aci. De liniște puțini se pot bucura. Studenții din Cluj vin pe-aci, în treacăt să învețe. Da’ io rămân și mă bucur în fiecare zi. Loc mai liniștit ca a meu nu-i nicări. Io-s obișnuit. Dar în final toți ajungem aci. Când , cum și de ce , asta ține de noroc!”

by -
0 527

Vrei să zbori? Hai cu mine, te duc, nu-i problemă. Ai mai zburat? Nu? Atunci tre’ să vezi cum e. Și da Vinci voia să facă asta în secolul 16.

Închid telefonul și mă gândesc la vorbele lui Bogdan. M-am trăznit, îmi zic. Eu, care îmi imaginez că mă prăbușesc cu primul wizz pe care-l iau vara. Dapoi cu o parașută, un fel de parașută ghidată, căreia îi spun ăștia parapantă. Are și motor, paramotor!
Trag tare aer în piept și-mi imaginez deja cum ne ia o rafală de vânt și ne flutură direct într-un hău. Ne facem ferfeniță și ne culeg bucățele de pe jos oamenii de gardă de la SMURD. Apoi mă gândesc la tot răul ce-l poate provoca o eventuală prăbușire nedirijată.
Revin . Hai că nu poate fi rău și sună iar telefonul. E Bogdan. “Nu ți-am zis, avem o cerere în căsătorie. Facem probe dimineță. Dacă vrei, la o adică, poți veni atunci. Te-ai hotărât, zbori? Zbor! Am zis, am zis, gata, îs un prost.
Nuntă, zice. E unul ce vrea să-și ceară iubita de soție pe 1 februarie, la temperaturi ce provoacă degerături. Costel, îndrăgostitul, cică nu mai doarme de-o săptămână, de când i-o căzut poanta. El vrea un ditamai banneru’ care să zboare pe cer , să îngenuncheze , să scoată inelul pe care l-a ascuns cu sârguință vreme de câteva zile prin cele mai prăfuite cotloane din casă…și ea tre să zică DA. Un da hotărât. Dar dacă dacă refuză fata? În fine, nu e treaba mea.
Dau să ies din bloc a doua zi, dis de dimineață, când în Grigorescu e agitație, că au ieșit locatarii la plimbarea matinală obișnuită. Zic sărutmâna unei vecine, apoi mă întâlnesc cu administratoarea care-mi reamintește că n-am plătit cheltuielile pe ultima lună. Bun început de zi, îmi zic.

Traversez poteca dintre blocuri și-mi iese în cale și-o cotoroabă neagră. Csssssst, dispari! Fuge mâța, dar iar îmi aduc aminte că urmează ză zbor. De ce mă-ta mi-ai ieșit fix acuma în față?
Iau un taxi până pe calea Florești de unde urmează să-mi fac rost de-un drum până-n Florești la sensul giratoriu, că de-acolo mă vor prelua Bogdan și Diana. Diana e nevastă-sa . Și ea zboară.

Băiatu’, mergi la Gilău, mă întreabă un nene îmbrăcat în pantaloni de stofă gri, asortați cu-n fâș albastru spălăcit și pantofi lăcuiți, negri și curați. Îi spun că mă duc în Florești, îmi cere 10 Roni – da , exact așa , RONI- îi zic că-i dau 6 lei. Îi bun , hai să văd dacă mai agăț pe cineva, îmi răspunde. Calea Florești în zilele de duminică arată ca Pripiatul după explozia de la Cernobîl. Se lămurește și șoferul meu de cursă scurtă și pornim.

DSC_0025
Bogdan , Diana și dubița cu de toate

Dubița cu de toate
Bogdan și Diana sunt relaxați. Ei zboară de 8 ani cu parapanta, Diana face și parașutism de mai multă vreme și-i membră de vază la clubul parașutiștilor români. Odată , la o săritură, nu i s-a deschis parașuta. A avut-o pe aia de rezervă, a fost pe fază și-a aterizat întreagă. “Când m-am pus noaptea în pat mi-am dat seama că na, era ceva grav. O vreme nu mi-a mai trebuit să sar”. Dar cum oamenii ăștia trăiesc pentru adrenalină, nici ea n-a stat mult deoparte. Bogdan are peste 5000 de sărituri cu parapanta. Mă uit în spate și văd un motor cu roti, ca o tricicletă gigantică cu două locuri și-o elice mare în spate. Ceva mai încolo e o parașută împachetată și tot felul de echipamente de protecție. Urcăm o pantă care-mi lasă senzația ca e perpendiculară, depășim cu stoicism câteva cratere și ajungem pe platou, sus, mai aproape de cer. Unde și vântul, după cum aflu de îndată, îmi crapă obrajii și buzele. “N-ai mănuși? O să-ți fie frig”, îmi zice Bogdan. Tac ca un bou, ușor rușinat de incapacitatea de-a fi dedus înainte să plec de-acasă că am nevoie de mănuși, căciulă și haine groase, de iarnă.

În pregătiri

Mașina se eliberează, coborâm echipamente , sfori, un cuțit de vânătoare , alte sfori. Toate au un rost pe care eu nu-l percep deocamdată. Bogdan e întreprinzător,un bărbat bun la toate. Face noduri pescărești, ascute și mânuiește cu ușurință cuțitul cu care improvizează pe loc un suport numai bun pentru bannerul cu cerearea în căsătorie. Leagă și dezleagă pentru că lucrează contra-cronometru. Primește un mesaj de la Costel, posibilul viitor mire. Și Costel stă cu iubita lui în Florești, în zonă. “Am ieșit cu câinele la plimbare. Voi zburați acuma? Să nu vadă cumva banneru”.
Bogdan îi paseasă telefonul Dianei și îi zice să-i dea SMS să aștepte. “Când suntem gata, te anunțăm. NU VENIȚI ÎNCĂ. Zburăm , facem teste”
Hai, ești gata? ieșim cu banneru , îmi spune. Vântul bate din nord-vest, zice Bogdan și eu mă uit ca bou la poarta nouă la el. Luăm paramotorul și-l punem pe direcția potrivită. Mă așez ca turmentat în scaunul din față, Diana vine și se asigură că –s întreg și conștient, că-s legat cu toate cele. Îs ok, îi spun. Pornim și încep să regret că m-am gândit vitejejte cum voi zbura cu parapanta. Fredonez în gând piesa Come Home, de la Amatorski ș-apoi, inevitabil, îmi aduc aminte de Pink Floyd și-a lor “Learning to fly”.

Mă îmbărbătez și schițez un zâmbet forțat când ne ridicăm de la sol. Nu prea am curajul să o privesc pe Diana din depărtare și s-o văd cum se face mică, din ce în ce mai mică. N-am mănuși. Mă ia cu rău. Stau țeapăn în scaun și încep să mă uit în jur, dar strict din privire. “Îți place?”, mă întreabă Bogdan, dirijând cu cea mai mare atenție parapanta. Siguranța și stăpânirea lui mă calmează și învăț să mă bucur de înălțime. Îmi revin. S-a desprins frumos și bannerul, numai că mai trebuie aranjat puțin. „Îi mai pun o greutate în spate, să stea întins bine”, zice Bogdan. Ne învărtim și prindem altitudine, urcăm într-o spirală largă și-acum văd și Clujul de sus, din depărtare. Începem coborârea și-n câteva minute suntem jos. Mai vreau!

S.O.S: Venim!

Costel e de neoprit. E de înțeles, pe de o parte, că doar urmează să-și ceară iubita în căsătorie. Și trimite un nou mesaj: “Venim. Ne-am pornit încolo.” Păi cum, Bogdan trebuie să facă un nou test. Zbor, mă grăbesc, zice.
Un franț, Costel e și mai grăbit. Dacă vine când banneru e pe cer? Că planul sună cam așa.
El își aduce iubita la dat cu parapanta. E un cadou de ziua ei, care pică chiar azi, 1 februarie. Vine fecioru’ , iubită-sa zboară prima cu Bogdan, iar apoi tre să zboare Costel cu Bogdan și atunci să dea drumul la mesaj. “Vrei să fii soția mea?”. Frumos! Bogdan e perfectionist, vrea să iasă totul ca la carte. “Am zis că-l ajut, dar să aibă puțină răbdare. N-ai cu cine, omu’ se grăbește, asta e. Nu mai fac al doilea test.” Prinde apoi bannerul sub paramotor cu un șnur perfect și oftează:. “Sper să iasă, Doamne dă să iasă”.

Costel e un moldovean zdravăn de 23 de ani, din Botoșani, și vine tot într-un zâmbet. Fața îl trădează, dar poate mi se pare doar mie, pentru că știu ce vrea să facă. Aproape că urcă în alergare de mână cu iubita lui, se vede că –i nedormit și tensionat. “Tu ești prima, iubita!”, îi spune fetei.

Stai să vedem cum e cu vântul. Atunci când zbori, depinzi de vânt, de condiții. Ș-acuma a început să joace feste. Bate din toate părțile, neregulat. Se oprește, apoi își schimbă direcția. Mutăm paramotorul spre vest, cică. Se urcă fata și când dau să plece, să zboare, fleoșc- parașuta se duce naibii, într-o parte. Bogdan mută iar paramotorul câțiva metri mai încolo . O nouă încercare nereușită. “Nu avem ce face, mai așteptăm”. Costel fierbe de nerăbdare , nu-și poate stăpâni deloc trăirile.
Pe iubită-sa o cheamă Meissun, aflu. Și ea e tot din Botoșani. “Tata e sirian, mama româncă”, îmi spune. “Costel e tot al meu”, completează. Bravo,îmi spun în gând. Fie tot al tău Costel, să fiți fericiți!

Bogdan aranjează parpanta pentru o nouă încercare. Ș-acuma îi vezi cum se ridică spre nori. Ne fac cu mâna, iar Costel începe să tremure din mâini și din glas. “Vai, nu mai pot”, îl aud. “Mai ai răbdare, hai că iese mișto”, îi transmit. El urmează la zbor, dar apare o problemă. E puțin cam greu , e cam voinic. „Te ia, mă”, îl îmbărbătez. “Dacă nu iesi, bre, mai zboarî Bogdan de încercari și dă drumu la benner”. Ăsta-i Costel, și-a dat drumul și vorbește liber, cu accent moldovenesc. Acuma dacă l-aș întreba de cartofi, mi-ar zice de barabuli.
Îi țin pumnii când îl văd așa emoționat. „Bravo, bre, ai să vezi că iese”, îi spun iar.

Planul B

Meissun aterizează cu Bogdan încântată și își sărută iubitul în semn de mulțumire. Costel urcă în paramtor, dar se lasă într-o parte. Au făcut pană la roata din stânga, camera e praf! „Văleu” începe ăsta. Bogdan aduce o pompă, dăm la pompă și totu-i în regulă. Atâta doar că parapanta nu-l ia pe Costel. “Ești cam greu, nu putem zbura”, dă vestea Bogdan după care zice că mai face un zbor de probă, să vadă ce și cum. Cum e motoru, vântu’, povești din astea. Fata nu se prinde, habar n-are ce –i pe cale să se petreacă. Și zboară Bogdan și-l urmărim cu privirea până îl vedem cu banner cu tot. Messin se întoarce la iubitu-său și-l găsește îngenuncheat. Hopa, și-un inel. Apoi un DA răspicat de s-a auzit până-n Cluj!!! CASĂ DE PIATRĂ, COPII!

 

DSC_0057DSC_0262DSC_0268

 

NOTĂ: O mențiune SPECIALĂ pentru Bogdan și Diana de la Transilvania Extreme Adventures, fără de care nimic n-ar fi fost posibil 🙂

 

Vă dau eu un număr, mergeți acolo și vă tratează de orice, i-a spus cu jumătate de gură, cu neîncredere.

Când a ajuns la spitalul CFR ,a început să creadă. După o scurtă discuție cu doctorul, pacienta și-a reamintit că mai are de trăit, că nu trebuie să renunțe. Și-a început să lupte până și-a alungat răul din organism. Pentru că dacă faci pace cu cancerul , nu mai scapi. Te macină încet, cu zile, până îți ia tot ce mai ai sănătos. Își extinde tentaculele otrăvitoare și îți fură inclusiv speranța.
Dar un gând bun, o poveste sau o glumă sinceră pot fi balsam pentru inimile pierdute. “E fundamental ca un pacient să-și păstreze optimismul, să lupte, să fie pozitiv”, ne povestește doctorul Dragoș Vălean. Dacă nu-l cunoașteți, să știți că nu se încadrează în tiparul obișnuit. E chirurg grăbit când are de reparat ceva, dar nu trebuie să fugi după el pe holuri.
Imaginea doctorului din ziua de astăzi e a unui tip sobru, ocupat, preocupat,care aleargă, e un stereotip. Eu procedez altfel, e foarte important să stai de vorbă cu oamenii. Eu le ascult problemele. Să le dai pastile, injecții sau să –i operezi, asta înveți la facultate, dar să vorbești cu pacienții nu te învață nimeni la școală. Iar psihologia e esențială. Pacienții foarte afectați emoțional, care au reținere față de tot ceea ce vrei să-i le spui, care nu cooperează, ei merg rău, pierd lupta. Sunt bolnavi care nu mai vor să lupte. Încearcă la început, ei văd că nu fac progrese și apoi renunță de tot. Eu ca și chirurg pot să îi operez, dar contează mult starea lor de spirit în refacerea de după.”

Diminețile, iar uneori nopțile, le petrece la spitalul iar restul timpului la clinica sa. E plătit de stat la fel ca un tinichigiu,dar, spune el, merită să fii doctor. Merită pentru secundele când îi privești pe pacienți în ochi , iar ei îți spun: “Vă mulțumesc, vă mulțumesc că m-ați vindecat.” Iar el le zâmbește în semn de mulțumire pentru mulțumirea lor. E seară și poate pune capul pe pernă liniștit. Mâine o ia de la capăt.
Doctorul Dragoș Vălean s-a apucat de medicină tocmai pentru asta, ca să facă ceva bun, să lase ceva în urmă. Provine dintr-o familie obișnuită, ai lui n-au fost doctori, el e primul. Și tot acasă a învățat ce e și bunul-simț. “E obligatoriu să dai bună-ziua, sărutmâna, e obligatoriu să lași întotdeauna locul unei persoane mai în vârstă , eu așa am învățat acasă, de la părinții mei. Amândoi au murit în 2005. Mama în mai, tata în noiembrie, de singurătate. Eram la Șimleu atunci, acolo mi-am găsit post după rezidențiat. Aveam o dacie și făceam naveta , veneam în Cluj vinerea, la finalul săptămânii. Mi se oprea mașina pe Meseș. Eram însurat, nevastă-mea era în Cluj, eu în Șimleu. Nu-mi mergea foarte bine. Mama mă încuraja întotdeauna și ea n-a apucat să mă prindă transferat din Șimelu. A rămas cumva neîmpăcată că nu sunt doctorul care ar fi vrut să fiu.”
Din Șimleu a intrat la spitalul CFR din Dej, iar apoi la Cluj și lucrurile au început să se mai așeze. E acasă, e acolo unde și-a dorit mereu să-l vadă părinții.

Doki3
Atunci când alfabetul începe cu litera “U”
Iubitorii fotbalului clujean l-ar putea recunoaște pe stradă pe doctorul Vălean. El are grijă și de fotbaliștii Universității Cluj de câțiva ani. Aplecarea către sport o are din familie, iar dragostea pentru “U” a moștenit-o. “Bunicul meu a fost un mare u-ist. Circulă o legendă la noi în familie. Cică prin 1960, el i-ar fi scos pe jucători la Fetițele Vieneze , unde le-a dat o masă. Bunicul era un boem. Îi plăcea să umble mereu la costum , să poarte pălărie și îi plăcea viața. Tatăl meu a fost iar un suporter nemaivăzut. Frate-meu , care e mai mare cu 12 ani decât mine, a fost prieten cu toți fotbaliștii. Era foarte bun amic cu Dan Boeru, cu mulți. Și mulți jucători ne-au trecut pragul casei când eram copii. Așa că, e oarecum firesc să iubesc Universitatea, e ceva genetic. Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii. Dimineața mergeam la sală, juca echipa de volei băieți, apoi urmau voleibalistele , baschetul băieți, după care baschetul fete. Mai era handbal, iar pe urmă plecam la stadion de la 15:30 că era fotbal. Plecam dimineața de acasă și ajungeam seara. Alfabetul l-am învățat cu U la început și doar apoi restul literelor.”

Doki2
Poftiți la cabinet
Discuția e întreruptă pentru puțin timp.Doctorul își notează ceva într-o agendă îngrijită cu mare grijă. “Veniți luni la 16:30. Nici o problemă, nici un deranj.” “Să mă ierți pentru întrerupere, era o programare la mine la clinică”, se scuză.
Doctorul Dragoș e printre puținii medici români care au obținut certificarea CermaVein pentru folosirea metodei SVS , un tratament cu aburi în tratarea varicelui. “Printr-un concurs de împrejurări am intrat în legătură cu profesorul Rene Milleret. El m-a învățat metoda, e ultima apărută pe piață pentru tratare. Am avut un mare avantaj că știam să fac ecografii, totul se desfășoară pe sub piele. Un tip senzațional, un profesionist de primă mână. Are inițiativă, inovează , caută, cercetează. Am lucrat cu el, apoi am făcut procedura sub supravegherea sa, iar acum o fac singur.”
Metoda cu aburi e o tehnică modernă de tratare a varicelui. Printr-o sondă specială, foarte elastică, se introduc vapori de apă sub presiune, de la temperatură de 150 de grade generată, la 120 de grade. Pacientul doarme, se trezește după intervenție , iar peste alte două ore merge pe picioarele lui acasă. A doua zi poate să-și desfășoare activitățile obișnuite.
“Am avut pacienți inclusiv din America, din Italia, Polonia. La Cluj e un centru de excelență, aceste intervenții nu se fac în foarte multe locuri.”

“Nu mă consider un doctor de succes”

În ultimii ani tot ma mulți medici români au ales să părăsească țara pentru a lucra în străinătate. Pe Dragoș o să-l găsim și mâine și poimâine și câte zile or mai fi profesând la spitalul CFR și la DVInterclinic. “Nu m-am gândit niciodată să plec, deși în străintate, în Occident, atunci când termini medicina poți considera că ai reușit să faci ceva. Aici dacă termini, trebuie să prinzi o conjunctură favorabilă pentru a reuși o carieră. Nu mă consider un doctor de succes. Și ce înseamnă asta, până la urmă? Să ai o viață tihnită? Nu poți, asta n-o să ai niciodată. Ești pe fugă, agitație , ești mereu în priză. Și mi-ar lipsi foarte mult și oamenii de-aici, de asta n-aș putea să plec.”

 

 

„Eu am fost la Traviata data trecută”. Când spune asta urcând treptele Teatrului Naţional un puşti pe care nu ştii dacă să îl încadrezi la grupa de vârstă „grădiniţă” sau „clasa 0/I” ai două variante: sau te sperii (fiindcă e posibil ca unii de grădiniţă să meargă mai des ca tine la teatru) sau te linişteşti la gândul că mai e o speranţă în tânăra generaţie. Îi ştiţi? „Ăia care ne vor plăti nouă pensiile”. Micul spectator de Traviata şi alţii de seama lui sunt sâmbătă seara la Teatrul Național din Cluj, care a declarat Noapte de Porţi Deschise în 13 decembrie, cu evenimente care au început de la ora 18 și program până după miezul nopții. Porţile s-au deschis spre Sala mare, Studio „Euphorion”, Studio „Art Club”, dar şi spre foaierele teatrului.

 

banner

 

Şi… sâmbătă seara la Teatru nu e un puşti. E o gaşcă întreagă, venită în grup. De fapt, aduşi de şi veniţi cu părinţi/bunici/profesori reprezentanţi din tânăra generaţie (mica generaţie) sunt peste tot: în holul decorat de Crăciun, cu brad împodobit, în foaier, printre cele câteva standuri cu hand-made-uri de la intrare, în loje, în sala mare.

 

machiaj

 

Mai întâi să urcăm treptele, să găsim o mulţime adunată (vorba aia, ca la spectacol) şi să căutăm vreun truc. Ştii că există machiaj de zi şi machiaj de seară, machiaj de mers la muncă sau de ieşit în oraş, machiaj care transformă mult sau doar un pic, machiaj care îţi scoate în evidenţă ochii sau care îţi ascunde imperfecţiunile sau ne-machiajul. Uită toate astea pentru că mai e o categorie – cea care te transformă din „eu” în clown, în bătrân, în mască japoneză, în desfigurat şi trans-figurat. Şi începe să devină cumva mai clar că Charlize Theron a putut să fie “Monster”. Un atelier de machiaj teatral, cu Melania Ursu, în foaier îţi arată o frântură din procesul prin care actorii se transformă mereu în (alte şi apoi alte) personaje, cum pot fi mai tineri, mai bătrâni, mai frumoşi, mai înspăimântători sau doar mai… nu ei.

Stau toţi şi se transformă, în jurul unei mese, cu oglinzi şi instrumente, urmăriţi de zeci de priviri mirate sau amuzate. Micuţii spectatori sunt şi aici, cu tot cu arsenal: câte o păpuşă ori un dragon.

 

 

„Wow! Ce-i aici?”, se aude de undeva din spate. Aici… aici e altă adunare şi nişte oameni cu şorţuri ating, „pansează”, adaugă straturi şi trăsături pe nişte feţe albe care par să iasă de pe suprafaţa plată a unei mese.

 

masca

 

Aici e atelier de măşti.

 

 

„Hai să mergem să vedem altceva”, îndrumă un o mămică. Ce să mai vedem?

 

fluturashu

 

Să deschidem o uşă. Loja micuţă, cu oglinzi aurite şi tapet în culoare cu nume de vin (bordeaux), se deschide spre scenă.

 

scena

 

Corpurile îmbrăcate în negru dansează sau doar se ridică, se mişcă şi se caută – e un Atelier de mişcare.

 

 

„Aici începe ceva spectacol?”. „Da, la 7. Mai e ceva interesant pe aici?”. „Ăăă… nu ştiu, dar am auzit că e deschis până la 1.00. Deci mai trebuie să fie”. Şi mai e…

 

oglinda

 

Vizitatorii de seară se plimbă liber prin holuri, pe treptele cu covor roşu, în sala mare, în loje ori prin foaiere. Deschid câte o uşă, intră spre o lume/spre un atelier, ies, intră în altă lume/alt atelier, iar jos, în hol, sunt câteva mese de pe care poţi să găseşti vreun cadou de oferit în locul Moşului.

 

fereastra

 

Iar porţile deschise sunt atât de deschise încât pot să te ducă şi peste drum. „În staţie la 35, lângă Agenţia Teatrală”. Aici e Studio Art Club. Şi un atelier de animaţie cu Paul Mureşan. Paul Mureşan e realizator a numeroase afişe de spectacole şi evenimente ale Teatrului Naţional Cluj-Napoca şi câştigător de premii: Premiul pentru Cel mai bun film de animaţie la Festivalul Filmul de Piatră şi Premiul pentru Cel mai bun film românesc la Festivalul Anim’est. Aşa ţi-l prezintă organizatorii Porţilor Deschise.

 

animatie intunecata

 

Aşa că din staţia de 35 intri spre sala mică, vopsită în negru, cu instalaţii la vedere pe tavan. Care sală e plină-plină. Aici se proiectează animaţii. Unele sunt cu vise, altele cu strigoi, multe sunt create pentru campanii sociale: de mediu şi ecologie sau pentru copiii cu autism. Un copac îi ia toporul din mână omului care vrea să îi reteze trunchiul; o gaşcă de zombies încing o horă în roşu/galben/albastru, nişte omuleţi fac o “ţară mititică” după principiul “un om pune un pom”, cântă de pe ecran Ada Milea şi vorbeşte Marcel Iureş (despre Tăşuleasa Social), doi elefanţi te învaţă să vrei să comunici cu copiii cu autism. Firul uneia dintre animaţiile care se proiectează luminos în mica sală întunecată e ţesut de un păianjen, care trece dintr-un cadru în altul.

 

 

Şi creatorul de animaţii Paul Mureşan dă din casă: afli că dacă “încetineşti” de 1.000 de ori un strănut poţi să obţii un sunet creepy de zombi.

 

 

“Gata, nu mai mergem să vedem nimic!”. De ce? “E mai bine să nu mergi în culise. Să nu strici farmecul!” Aşa că… plecăm din culise.

 

 

Care a fost PROGRAMUL EVENIMENTULUI

Scena mare

18:30 – 18:50
DEMONSTRAŢIE cu participanţii la atelierul ÎN CĂUTAREA CORPULUI EXPRESIV (condus de Sânziana Tarţa)

19:00 – 19:20
IUBESC FEMEIA – muzică din perioada interbelică. Solist Ruslan Bârlea, acompaniat la pian de Lucian Duşa

19:30 – 20:00
CE NEMAIPOMENITĂ AIUREALĂ – MAKING-OFF, camera: Mihai Chirilă, montaj: Rodi Cotenescu

20:00 – 21:50
Sesiune de întrebări şi răspunsuri cu actori ai Teatrului Naţional Cluj-Napoca: Cornel Răileanu, Cătălin Herlo, Anca Hanu, Romina Merei

22:00 – 22:50
CONCERT CU BUCĂŢI DIN CONCERTE cu Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Anca Hanu, Cristian Rigman

23:00 – 23:50
CONCERT Maria Răducanu

24:00 – 01:00
INSTALATORUL. Stand-up comedy cu Dragoș Pop

Foaier, rang II

18:00 – 20:00
Atelier de machiaj teatral cu Melania Ursu

18:00 – 21:00
Atelier de măşti cu Cristian Rusu şi Tudor Lucanu

Studio Art Club

19:00 – 21:00
Atelier de animaţie cu Paul Mureşan

Studio Euphorion
16:00 – 18:00
ÎN CĂUTAREA CORPULUI EXPRESIV. Atelier de mișcare condus de actriţa Sânziana Tarţa. Invitat: Szabó Jószef – violoncel.

Pe toată durata evenImentului (18:00 – 01:00):

Foaier, parter
– FASHION EXPO – ENTER THE VOID by Ovidiu Pop
– TÂRG DE CRĂCIUN cu obiecte realizate de copii cu dizabilităţi (Asociaţia Derzelas)
– Decoraţiuni de Crăciun și bijuterii hand-made

Foaier rang II
Caricaturi la cerere realizate de Caricaturi la Cornet

Foaier, rotondă
Cafeneaua Doamna T

 

 

 

Nu e originală (o au și alții, printre care vecini de la Sibiu ori Timișoara). Nu e chiar magică (fâșiile de albastru-agresiv care le întretaie pe cele de albastru delicat nu lasă loc de subtilități). Nu e chiar “de aici” (e mai greu să prinzi exact sensul cortinei sau ce acoperă ea, fiindcă nu se așează peste întreaga piață, nici măcar peste întreaga arie de piatră cubică, ci e aruncată pe o bucată în mijloc). Dar ceva nou cu siguranță a adus Cortina albastră din piață, fiindcă despre cortină e vorba – elementul central al Târgului de Crăciun din acest an și noutatea amenajării din iarna 2014-2015. Iarăși a venit Crăciunul în piață fără concept, dar ceva nou tot a apărut: fenomenul “selfie-ul de cort”.

 

cortina

 

“Hai la cort! Să facem poza la cort!” – e foarte probabil ca aceasta să fie prima frază pe care o auziți o dată ajunși în Piața Unirii. “Cortul” e desigur perdeaua de lumini albastre care acoperă parțial zona. Iar sub cort facem cu toții poze. Dar nu oricum. Se observă din prima plimbare pe sub luminițe că există o procedură: lumea se așează laolaltă (cu cât grupul e mai mare cu atât stați mai aproiați) și se uită în jos, fiindcă unul din gașcă face poza de jos în sus. Și așa se obține! Grupul vesel de capete apare pe fundal de puncte strălucitoare albastre. E selfie-ul cu luminițe! Chiar și cei mai serioși dintre prietenii tăi l-au postat pe Facebook, iar dacă ajungi în piață vezi exact și cum se obține.

 

shooting

 

Deschidem Paranteza (

 

(În Roma, la Pantheon, există un punct pe care ghizii îl indică, pentru adunare, grupurilor. Se adună toată lumea la punct și se face o poză. Un selfie. De jos în sus. Punctul de jos e locul care marchează o corespondență cu “oculus”-ul de sus, adică deschizătura centrală din bolta construcției, singura sursă de lumină a Panthenonului. Iese un selfie special, cu cercul prin care, în serile senine, se vede cerul înstelat.)

Închidem paranteza )

 

grup si grup statuar

 

Revenind din călătoria de Roma: la Cluj cu siguranță apariția nouă din acest an (cortina) e cel mai fotografiat element din decorul de iarnă.

 

Dar mai sunt însă și căsuțele de lemn. Cu perne, cu migdale (10 lei 100 grame), mere caramelizate, vin fiert (fără scorțișoară ori alte arome de Crăciun), produse de patiserie, păpuși, cercei sau produse de carne, ursuleți și ursuleți deghizați în reni. “Sunt făcuți de mână, în China”, zice cineva din preajma căsuței cu ursuleți deghizați în reni. Se-nțelege! Cine nu vrea să fie ren în sezonul ăsta?

 

ursuleti

 

“Santa baby!”, se aude în târgul de Crăciun. E doar o înregistrare. Pe scena de pe care sâmbătă seara a cântat Delia s-a făcut gol. Bradul festiv e montat lângă scenă. Un clujean explică prietenilor cum a s-a lucrat la împodobirea lui. “Nu era de loc așa. Am trecut eu pe aici și era chel într-o parte. Cine știe de unde și cum l-au adus. Dar au luat sârmă și crengi și l-au făcut”, spune omul. Pe lângă el trec câțiva copii care aleargă către noul punct de atracție din Piață, ruinele romane acoperite cu sticlă. Copiii se înghesuiesc să privească sub sticla murdară și aburită de la condens. Unii mai curajosi se urcă pe aranjament și pozează.

 

scena

 

Patinoarul instalat tot în Piața Unirii, în spatele noilor căsuțe de lemn, e cam gol. 3-4 îndrăzneți. “Ce fain e așa! Ai mult loc!”, e de părere o adolescentă patinatoare.

 

patinoar

 

Pe latura opusă, cea dinspre axa cafenelelor a Pieței Unirii, e un décor ușor sinistru: aranjamentul Nașterii Domnului, cu “sfânta Familie” în niște figurine cam triste. În plus (sau în minus), și în acest an au apărut oi vii lăsate să stea în piață, lângă ieslea din centrul orașului. Adică oile de a căror prezență ne povestea recent că se teme un ahitect clujean, tocmai unul dintre cei care au lucrat la proiectul de reamenajare a zonei pietonale centrale. Vizitatorii sunt însă bucuroși și în zona asta și fac poze cu micuții aduși să se bucure de decorul de iarnă.

 

figurine sinistre

 

oaia

 

S-a așezat lumea la coadă la vin viert, se fac poze, multe poze, sunt căței și grupuri de prieteni, bunici și nepoți, părinți și copii, cupluri de îndrăgostiți.

 

 

Lumea ia vată de zahăr, castane și, desigur, vin fiert. “E cam urât aranjată piața asta. Chiar urât! Dar ce bucuroși sunt oamenii de luminițe! E clar: dacă nu ai poze cu cortul de luminițe albastre, nu ești clujean”, e concluzia serii de vizitat primul week-end de târg de Crăciun.

 

coada

 

Deasupra luminițelor au rămas totuși, feriți deocamdată de selfie-uri, Regele (Matei) și Luna.

 

regele si luna

 

La căsuțe, printre moșii care anunță vreo promoție de corporație, încadrând vestigiile din centru, sub perdea sau privind de după perdea înspre Catedrală ori înspre Rege, peste tot ești învăluit într-un fel de lumină albastră, când vii, cât stai, când pleci…

 

copil si catel

 

pahare

 

Și câțiva pași distanță de târgul de Crăciun clujean o fereastră ne amintește că lumea e mare. Lumea târgurilor de Crăciun.

 

fereastra cu targuri

 

 

by -
1 1380

 

„Ar trebui să porţi mănuşi! Pe vremea asta şi dacă vrei să mă atingi, ar trebui să porţi mănuşi. Sunt rece şi niţel ruginit şi, uite, azi, când ai ajuns tu aici, mă acoperă şi un strat de zăpadă. De-asta zic: poate ar fi trebuit să ai mănuşi. Curtea asta e bună de joacă (locuiesc lângă un tobogan), dar, din când în când, mă gândesc la mare, aşa e, recunosc. Am apărut tocmai dintr-un gând la mare. Şi din gândul ăsta plus nişte schiţe plus nişte ajutor de familie am ieşit eu. Sunt un pic ruginit şi încă nu sunt tocmai pregătit de imersiune (am învăţat de mult cuvântul ăsta, aşa se zice: imersiune), dar sunt galben şi cândva o să ajung la apă. Câteodată, se mai joacă nişte omuleţi cu mine, ăstea sunt zilele mele preferate, câteodată mai face cineva o poză, cum faci tu acum, şi mă simt un pic stânjenit fiindcă nu sunt complet echipat. Dar, oricum, sunt special şi unic şi înţeleg că merit să stau la poze. Uneori mă uit peste drum cum se construiesc clădiri mari în cartierul de case, dar dup-aia mă gândesc din nou la mare. Şi la imersiune. Hmmm.. sună bine cuvântul ăsta, ştiu că nu îl foloseşti prea des şi acum probabil te bucuri că o să-l scrii… imersiune…”. Dacă am fi Doctori Dolittle în lumea vehiculelor navale probabil textul cu submarinul galben povestit de submarinul galben ar merge aşa în continuare. Dar fiindcă nu ştim să citim gândurile mini-submarinelor, povestea cu submarinul din Cluj ne-o va spune proprietarul lui, fiul celui care a gândit şi a construit până la stadiu actual obiectul galben care locuieşte acum în Andrei Mureşanu.

 

submarin cu zapada

 

„Ce vreţi să fac – un elicopter sau un submarin?”, întreabă un tată, cu trecut în Marina Militară, ajuns la vârsta pensionării. Răspunsul e legat de mare, e galben şi „locuieşte” într-o curte din paşnicul cartier clujean Andrei Mureşan. Răspunsul la această întrebare e un submarin aproape-gata, dar încă neterminat, despre care povesteşte pentru Actualdecluj.ro Paul Simionescu Simicel, fiul celui care în urmă cu câţiva ani a pus întrebarea de mai sus familiei. Şi care s-a şi apucat de lucru, cu viziunea, planul şi visul, încercând să testeze limite.

 

Cum afli că în Cluj locuieşte un submarin

 

„Punem maci, facem scenă, desenăm pereţii pasajului, vrem să aducem un submarin, deschidem gara mică…”, povestea în avanpremiera Scenei Urbane care se pregătea la Gară la început de octombrie arhitecta Daniela Maier. Staţi aşa! Un submarin? Cum adică un submarin? Adică un submarin adevărat? Şi aflu că da, un submarin adevărat există într-o curte din Cluj-Napoca. Numai că, din motive de logistică (mini-submarinul cântăreşte câteva sute de kilograme), acesta nu mai ajunge la gară pentru a face parte din decorul Scenei Urbane de octombrie. Aşa că, pe soundtrack de „Yellow submarine” şi cu ilustraţii de poveşti de Jules Verne în minte, am pornit în căutarea Submarinului, la el acasă.

 

paul si submarinul

 

De fapt, povestea submarinului începe cu un velier. Iar povestea velierului începe cu Marea, pe care constructorul de ambarcaţiuni – cu trecut legat de Marina Militară Laurenţiu Simionescu Simicel a iubit-o dintotdeauna. Fiul său, Paul, are încă dosarul de proiect cu gândul să termine ce a început tatăl şi, în curtea în care se joacă acum propriul său fiu de doar un an, mai are un obiect galben. Tatăl nu mai e. Velierul s-a pierdut. Dar submarinul galben e încă într-o curte din Andrei Mureşanu şi aşteptă să îşi continue proiectul. Şi povestea.

 

 

Înaintea submarinului a fost barca

 

Paul Simicel avea cam 18 ani când tatăl lui a terminat de construit, acasă, la Cluj, propria barcă de familie. Fost tehnolog la Bucureşti şi activ cândva în Marina Militară, Laurenţiu Simionescu Simicel şi-a dorit să revină la Mare. „Şi-a jurat că într-o zi o să se întoarcă pe mare. Mai întâi a fost velierul de 8 metri. Proiectul cu barca a început când tata era pensionar, la Cluj. În România erau atunci vreo 14 ambarcaţiuni”, aminteşte Paul, fost violoncelist de orchestră, acum fotograf profesionist de nunţi. Barca a ajuns la mare. „Eu am şi lucrat o vreme la Opera din Constanţa. Barca am vândut-o când am ieşit din sistemul de stat. Nu îmi permiteam o lună jumate de concediu, aşa că, dacă nu mă mai puteam ocupa de ea, am decis că cel mai bine este să vând barca, ca ea să rămână în grija cuiva şi să fie folosită”, explică Paul. „Barca a fost neglijată. Anul ăsta chiar am fost la Constanţa, am vorbit cu un prieten care e căpitan acolo, care mi-a zis că ar fi trecut şi prin ceva furtună. Când am văzut-o ultima oară, acum 2-3 ani, era deja în stare jalnică. Nu o mai recunoşteam. M-am dus cu gândul că poate o pot recupera, mai ales că o vândusem foarte ieftin”, povesteşte muzicianul-fotograf.

 

Un elicopter sau un submarin?

 

La câţiva ani după lansarea la apă a bărcii făcute la Cluj, Simionescu Simicel tatăl a pornit o altă idee. „A venit într-o zi şi ne-a întrebat: ce vreţi să fac – un elicopter sau un submarin?”, îşi aminteşte Paul. Iar răspunsul la întrebarea pe care probabil orice copil ar vrea să o audă a fost legat de mare. Aşa că a urmat un Submarin. „La fel ca în cazul bărcii, tata s-a apucat de lucru pe baza unor planuri primite şi a refăcut proiectul. În timpul construcţiei, pe fondul unor probleme medicale, i s-a amputat un picior. Şi, practic, acolo a murit ideea. Corpul submarinului cu loc pentru o persoană era deja construit, iar în rest a lăsat totul frumos într-un dosar – dacă vreau să continui să am documentaţia necesară, să fie totul pregătit. Atunci eu deja lucram la diverse firme, nu a mai fost timp pentru asta. Era în jurul tatălui meu un grup de entuziaşti în vârstă care au zis că ar vrea să continue. Asta nu s-a mai întâmplat. Cred că eu voi fi acela care va duce proiectul la capăt până la urmă, când o să pot să îl reiau”, spune Paul Simicel. De ce depinde reluarea proiectului? De multe. De timp şi de bani, în primul rând. Acum, submarinul există, partea de corp e gata, însă mai e de lucru la echiparea lui. O estimare financiară de buget e însă greu de făcut, mai ales că nimeni în România nu construieşte aşa ceva. „Un corp de ambarcaţiune costă să zicem 3-4.000 de euro. Ca să o echipezi însă sumele pot uşor să treacă de 15.000 de euro”, exemplifică Paul, care mai adaugă şi că, până la stadiul actual submarinul are statut de „home made”. „Totul e făcut acasă. Ca să folosim un termen modern, am putea zice că e după regula „do it yourself””.

 

 

 

De ce porneşti un submarin home-made? Generaţia Visătorilor

 

„Implicarea mea în acest proiect a fost mult mai mică decât la barcă, dar ne consultam şi uneori aveam discuţii în contradictoriu. Aveam discuţii cu tata legat de care ar fi finalitatea acestei idei. Încercam să îmi dau seama la ce poate fi folosit submarinul. Care e end-game-ul? Mă gândeam la partea utilă. Mai ales că în România nu există şcoală pentru aşa ceva. Pentru velier am permis. Dar ce faci cu un submarin? Eu mă gândeam la diverse posibile utilizări, gândeam pragmatic – la fotografiere, la recuperarea de obiecte de pe fundul mării. El însă voia doar să îşi măsoare cunoştinţele. La partea financiară nu s-a gândit niciodată. Cred că asta făcea de fapt – împingea limitele. A fost un om deosebit, pentru el limitele erau undeva foarte departe”, punctează Paul. „La barcă îl ajutam pe tata, atât cât puteam la vârsta aceea, pe la 14 ani. Şi nu prea apreciam asta. Prietenii mei plecau la ştrand, eu rămâneam să lucrez la velier. La vremea respectivă nu îmi dădeam seama ce bucurie o să însemne, peste vreo cinci ani, să te plimbi cu ambarcaţiunea aceea. Barca a ajuns să însemne ceva foarte frumos în viaţa mea. Şi submarinul la fel. S-au construit două ambarcaţiuni la Cluj atunci – cea a tatei, aici, pe Braşov, şi cea al domnului Pătraşcu, Allegro, câteva străzi mai încolo”, mai povesteşte fiul „inventatorului”. Allegro e pe mare, iar despre yacht-ul construit, la pensie, de Alexandru Pătraşcu tot într-o curte din Cluj puteţi citi AICI.

 

submarin din spate

 

Barca, submarinul, catamaranul. De curte

 

După submarin a mai urmat un vis care se plimba tot pe ape. „Ultimul proiect pe care l-a gândit tatăl meu a fost un catamaran mic cu care să ne plimbăm pe Tarniţa. Dar ştia deja şi el la vremea aceea că ăsta e doar un vis şi că va rămâne la stadiu de desen”, spune Paul Simionescu Simicel. Pe strada cu nume de oraş din Andrei Mureşanu, la plecare, se mai vede, prin gard, submarinul galben. Şi o amintire. „Când am scos barca din curte (pentru a fi dusă la mare, n.red.), trecea pe stradă câte un om, cu capul în jos, pe gânduri. Ocolea barca şi dintr-o dată îl vedeai întorcându-se mirat să se mai uite o dată pe lângă ce trecuse”. Da: o barcă ieşea dintr-o curte pregătindu-se de drumul spre mare.

 

submarin in curte

 

Submarinul stă, deocamdată, la fel de cuminte cum l-am găsit (sub primii fulgi de iarnă), dincolo de gard, pe strada cu nume de oraş din Andrei Mureşanu.

 

 

Delfinul retras

Singurul submarin românesc, botezat Delfinul, în cinstea unui predecesor, are 72,9 metri lungime, 10 lățime şi face parte din clasa care a lansat unele dintre cele mai silenţioase şi greu de reperat submarine din lume, potrivit informaţiilor publicate despre „utilaj”. Dar, în România, el a fost retras din misiunile marine. „Delfinul” a fost construit la ruşi şi predat românilor în 1985. A costat 40 milioane de dolari (60 milioane de dolari, potrivit altor surse) şi a fost adus în ţară în secret. După câţiva ani de misiuni, în 1996 „Delfinul” a ieşit „la pensie”, condamnat să se retragă deoarece acumulatorii motorului sunt epuizați, iar înlocuirea lor costă în jur 20 de milioane de dolari. La începutul anului, Ministrul Apărării Mircea Duşa susţinea că una dintre fregatele Forţelor Navale şi submarinul Delfinul vor intra, începând din acest an, într-un proces de modernizare, care însă nu va fi încheiat tot în 2014. Despre submarinele româneşti şi soarta lor puteţi citi AICI.

 

Delfinul
Sursa foto: wikipedia

 

 

Intri pe ușa masivă, mergi înainte, apoi la stânga, după 20 de metri o iei la dreapta, străbați coridorul, treci de scări, o iei la dreapta. E cel mai scurt traseu de la intrare până la singurul automat de cafea, în cea mai alambicată clădire a orașului, în care ai nevoie de hartă ca să te descurci. actualdecluj.ro vă urează să n-aveți nevoie să intrați niciodată în această clădire, așa că vă arată interiorul labirintoidului Palat al Justiției din Cluj.

Cu nu mai puțin de patru curți interioare plus alte două cu acces restricționat, la care se adaugă șase luminatoare – curți interioare de câțiva metri pătrați, nemaipunând la socoteală sutele de metri liniari de holuri și faptul că toate acestea se desfășoară pe trei nivele, plus două noi etaje deschise în urmă cu câteva luni, vă puteți face o idee despre cum un justițiabil care intră în impozantul Palat al Justiției poate găsi sala de judecată unde-i e analizată cauza – sau, dacă trebuie să întâlniți un procuror, avocat, judecător sau funcționar. E de departe cea mai complicată clădire a orașului, mult mai alambicată decât celebra piață Mărăști, care nu-i ajunge nici la genunchi.

Judecătorul Liviu Ungur, purtătorul de cuvânt al Curții de Apel, râde: e de 14 ani în această clădire și de aceea nu îi pare complicată. De ce? Pentru că are planuri ale fiecărui etaj, agățate pe pereți în zonele publice, ca un fel de hărți de nivel. Aici sunt trecute toate încăperile în care au loc procese, ba chiar sunt colorate, în funcție de instanță: sălile de judecată ale Curții de Apel au o culoare, ale Tribunalului Cluj alta și, în fine, ale Judecătoriei Cluj-Napoca au o altă culoare. Adăugați numărul fiecărei săli de judecată la această hartă colorată și justițiabilii, cu aceste ajutoare la îndemână, ar putea găsi sala în care au nevoie să ajungă – aceasta teoretic: nu sunt puține cazurile în care oamenii dezorientați au cerut ajutorul celor pe care i-au găsit în clădire, chiar și judecători, ca să ajungă unde au nevoie.

Vezi mai jos ce spune judecătorul Liviu Ungur:

Partea mai proastă e că o simplă îndrumare verbală, în această clădire complicată, nu e suficientă. Judecătorul Simona Trestian, la Tribunalul Cluj din 2006, explică: de foarte multe ori s-a rătăcit ea însăși, mai ales la început. “Nici acum nu am fost în toate aripile, şi nu mă refer la partea nou construită. De exemplu, dacă stau în curtea interioară şi mă uit spre cele patru laturi ale clădirii, trece un timp până să-mi dau seama ferestele căror birouri sau săli de judecată le văd. Poate e totuşi doar o chestiune de slabă orientare în spaţiu”.

Am întrebat-o pe judecătoarea Trestian cum apreciază complexitatea cladirii din punctul de vedere al justitiabililor. “Pentru ei mă gândesc că e foarte greu. De multe ori, eu îi conduc până unde vor să ajungă pentru că explicaţiile ar fi prea lungi şi nu ar reţine traseul”.

Am făcut un tur al clădirii – doar în zonele publice, accesibile justițiabililor, fără a intra în zonele destinate judecătorilor și procurorilor, care fac clădirea și mai complicată. Turul a durat 7 minute, în viteză:

Am întrebat un arhitect, fără să-i dăm niciun fel de indicii, care e cea mai complicată clădire a orașului. A avut trei mențiuni: Piața Mărăști, Palatul de Justiție și clinica de Chirurgie I. Șerban Țigănaș face topul celor mai complicate clădiri din oraș, în viziunea sa: “alambicat, labirintoid cred că înseamnă complicat, inadecvat în fond, producător de dezorientare și confuzii. Caracteristica asta cred că depinde mult și de utilizator, nu numai de clădirea însăși, care poate să fi fost concepută cu un scop și să fi devenit prin ocupare altceva. Dau un exemplu, clădirea unde fucționează actualmente Prefectura, a fost inițial construită pentru Cameră de comerț, apoi a devenit altceva, pentru că să ajungă Consiliul județean și Prefectură simultan. În perioada aceea, înainte de a se muta Consiliul Județean în ceea ce a fost construit pentru Vamă, în Mărăști, era după mine una dintre cele mai labirintice construcții cu destinație publică. Acum lucrurile s-au schimbat, dar din păcate clădirea în care e Consiliul județean e foarte slabă, nu are standardul unei clădiri publice administrative.  O altă clădire în care te poți pierde e ansamblul Tribunal, judecătorie, Curte de Conturi etc, Palatul Justiției – asta nu înseamnă că ea nu a fost bine gândită la ora nașterii ei, dar prin amplificarea funcțiunilor și utilizare poate fi, pentru cei care nu lucrează acolo, complicată.  Dacă mă refer la ansamblul clinicilor, de pe stradă omonima, iar e un caz de evoluție a programului de arhitectură, de la fază pavilionară, de acum un secol, dinainte de descoperirea antibioticelor care făceau că diferitele secții să fie voit separate pentru a evita infecțiile intraspitalicești la cerințele unui spital modern, cu toate integrate, cerințe la care evident ansamblul respectiv nu răspunde. Dacă mă refer la clinica de Chirurgie 1, de pe Iasilor și Croitorilor, cu felurite extinderi și încropeli care au încercat să rezolve problemele apărute în timp, pot spune că și ea concurează la a fi complicată, adică nefuncțională, oricum departe de standardele unui spital din secolul nostru.  Nici Direcția de Finanțe nu e departe de a fi sub pretențiile pentru o astfel de instituție, având în vedere că circuli, adevărat la aer, pe cursivele de la diferite etaje și cauți birouri care nu sunt conectate între ele.  Nu aș încheia fără a menționa o clădire privată, halucinantă că organizare, piața Mărăști – rebuie să o știți, cea neterminată, amestecată, supraîncărcata, un adevărat bazar oriental împlântat în Cluj”.

Iată mai jos, văzute din satelit, Palatul de Justiție, Piața Mărăști și respectiv clădirea Prefecturii, la aceeași scară:

palatuldejustitie satelit

piatamarasti

prefectura satelit

La sfârșit notăm două elemente inedite ale clădirii: deși în fiecare zi sute de oameni îi calcă pragul și stau cu orele pe băncile de pe holuri sau în sălile de judecată, în clădire se află un singur automat de cafea, în zona vestiarului avocaților. În plus, deși alambicata clădire are sute de metri liniari de holuri, nu veți găsi nicio priză decât în birouri – sau una singură la patru metri înălțime. “Nu am remarcat până acum că nu sunt prize, dar o fi pentru că din punct de vedere al specificului muncii noastre nu avem ce fel de aparate să conectăm la curent pe holuri. Acum înţeleg şi de ce există toate acele cabluri prin clădire când vin televiziunile să filmeze diverse chestiuni”, conchide judecătoarea Trestian.

palatuldejustitiecluj

Puțină istorie și câteva cifre:

Clădirea Palatului Justiției a fost construită între anii 1898 și 1902 și are valoare de monument istoric.

în clădirea Palatului de Justiție funcționează Judecătoria Cluj-Napoca, Tribunalul Cluj, Tribunalul Comercial, Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. În imediata vecinătate funcționează secția exterioară a Penitenciarului Gherla și Serviciul Teritorial Cluj al Direcției Naționale Anticorupție.
Clădirea are o suprafață desfășurată de aproape 20.000 metri pătrați și o amprentă la sol de 11.400 metri pătrați. A fost proiectată, în urmă cu un secol, pentru destinația pe care o are și acum, adică activitatea Justiției într-un oraș care atunci număra 50.000 de locuitori, mai puțin de o cincime din populația actuală. Conform unei prezentări oficiale numărul curților interioare ajunge la 13, pentru lumină naturală și ventilație.

 

„Uite, mă, că au închis piaţa, da’ se vede”, constată, râzând, un spectator de concert Billy Idol. „In the midnight hour she cried moore, moore, moore”, cântă Billy. “Mooore, moore, moore”, răspunde, pe alocuri publicul. “It’s a nice day to start agaaain”. Billy Idol şi chitaristul Steve Stevens au fost luni seara în centrul Clujului, cu rock în Piaţa Unirii. “Ameninţată” de garduri de 4 metri înălţime cu câteva zile înainte, după reacţii din partea societăţii civile care a protestat împotriva “privatizării” unui spaţiu public, Piaţa Unirii a fost până la urmă bandajată cu garduri, dar ceva mai discrete. (Le-)am dat un ocol.

“E suuuper! E super! E foarte fain concertul”, zice o tânără ajunsă în apropiere de scenă. “E cam puţină lume. Cred că e mai puţină lume decât la Loreen (câştigătoarea de Eurovision care a concertat în Piaţa Unirii anul trecut). Sincer, cred că ăia de la Tabita (lanţ de magazine second hand, n.red.) au făcut mai mulţi bani azi, la ce cozi sunt pe acolo, decât ăştia de la Amprenta din vânzare de bilete. Multe au fost oricum invitaţii”, e de părere un alt trecător prin Piaţa Unirii, la oră de seară. Lumea s-a adunat totuşi prin centru luni seara, cu tot cu ameninţarea de cod galben de prin buletinele meteo, dar zona Pieţei Unirii e mai puţin populată decât te-ai fi aşteptat pentru un astfel de nume (şi voce). Se aude câte un solo de chitară, limpede şi puternic, în noaptea albastră din Piaţa Catedralei Sf. Mihail şi a palatului părăginit Conti şi apoi iarăşi un refren celebru. Decorul e bun, dar pe fundalul unui astfel de sunet, a unei astfel de voci şi a unui astfel de show (de atmosferă, mişcare şi lumini) nu poţi să nu te gândeşti că un concert Billy Idol şi-ar fi meritat stadionul. Dacă cineva l-ar fi umplut…

feriti de ploaie

Tineri, vârstnici, copii, căţei albi, mulţi căţei albi, spectatori entuziaşti, dar neplătitori de bilete, fani cu tricouri (şi freze) de rockeri sau trecători plictisiţi şi miraţi sau doar curioşi, tineri adunaţi în grupuri, cu pahare de bere (de plastic), stând pe trepte, pe jos, la “Clopot”, la început de bulevard semi-pietonal Eroilor sau sprijiniţi de ziduri în intersecţia fostei Diverta, la Cofetăria Carpaţi, la KFC sau în zona din spatele Catedralei, amenajată cu mese şi bănci de lemn ca pentru un festival de bere.

Şi mai e apoi desigur axa Diesel-Vertigo, adică axa unde se înşiră cafenele şi terase: Diesel, Nuka, Corso, Toulouse, Vertigo. Aici lumea e relaxată, la un pahar de quelque chose şi o poveste de seară, cu background muzical asigurat nu de difuzoarele de terasă de data asta, ci de … Billy Idol. Live. Şi totuşi, locul nu e chiar plin de lume şi ai impresia că, în plin concert, maşinile dau năvală de peste tot. Circulaţia auto nu e închisă, ci doar restricţionată.

popor

Scena se vede, vedeta se vede, muzica se aude de peste tot, show-ul de lumini colorează seara de luni.

“Cluj, Romania, I would just like to say Thank you!”,  îşi salută legendarul Idol publicul de Transilvania, într-un scurt moment, între piese. “Steve, show them how a hit song sounds like, will you?”, îşi invită britanicul partenerul de scenă. Iar la White wedding care se aude acum de peste tot, în mijloc de noapte şi lumini, publicul dansează şi răspunde cântând.

În plină desfăşurare de concert, dacă traversezi culoarul de grilaje dintre scenă şi fântână şi te amesteci printre spectatori poţi să ajungi chiar în zona plătitorilor de bilete. “Aici e înăuntru sau afară? Pe unde e intrarea?”, încerc să întreb, după ce mă strecor prin public şi ajung în stânga scenei, undeva de unde chiar îl văd pe Billy Idol. Asta fără să fi scos din geantă vreun bilet sau vreo invitaţie. “Prin partea cealaltă e intrarea, aici e zona cu brăţări albastre”, îmi spune cineva din public. “Dar eu am intrat fără brăţară”, încerc să explic. “Atunci nu mai înţeleg”, mi se răspunde vesel, fiindcă la ora asta niciunui spectator din preajma scenei nu pare să îi pese dacă eu am sau nu brăţară albastră.

Unirii

Billy se aude şi pe axa Diesel-Vertigo (latura Pieţei Unirii din spatele scenei), de unde ai priveliştea unei pânze întunecate de backstage. “Ne-am oprit la un vin. Dar eu am cumpărat bilet. Ţi-l şi arat”, spune un om de afaceri oprit la terasă, în timp ce britanicul face show pe scena din piaţă. Şi, într-adevăr, spectatorul din culise (de terasă) îşi susţine afirmaţia cu bilete adevărate. “Aveam bilete luate de când concertul fusese anunţat pe stadion. Apoi, când s-a stabilit că se mută aici, în Piaţă, mi s-a părut cam ciudat. Dar e atmosferă bună. Cred că dacă s-ar fi ţinut într-un loc cum e stadionul ar fi fost cam aiurea – acolo dacă nu se umple, chiar nu e ok să faci un concert”, sintetizează reprezentantul publicului Billy Idol de Vertigo.

axa goala

De altfel, toate terasele de aici, altă dată înţesate de lume, acum cu locuri libere, sunt pregătite să mai preia lume. “Ne-au cam stricat activitatea concertele astea (Billy Idol a fost punctul culminant dintr-un festival rock care s-a desfăşurat în weekend, n.red.), cu bere de 3 lei. Lumea s-a cam dus la berea de 3 lei. Iar clienţii noştri tradiţionali au evitat zilele acestea să vină, din cauza zgomotului. Dar Billy Idol e totuşi altceva. Au fost clienţi înainte de concert şi acum ne aşteptăm să vină lumea din nou, după concert”, spune Enikő Negele, una dintre proprietarele restaurantului Corso.

billy

De la Cluj Arena în Piaţa publică Unirii

Concertul britanicului fusese iniţial anunţat pentru stadionul de 30.000 de locuri Cluj Arena, însă, cu doar aproximativ două săptămâni înainte, “scena” a fost schimbată, iar organizatorii de la Amprenta anunţau mutarea sa în Piaţa Unirii, unul dintre cele mai importante spaţii publice din centrul oraşului.

“Accesibilitatea și vizibilitatea persoanelor care și-au cumpărat deja bilete vor fi păstrate, iar în plus biletele cumpărate pentru inelele Cluj Arena vor putea fi utilizate pentru o categorie superioară – Golden Ring. Piața Unirii oferă o desfășurare foarte bună pentru evenimente de acest gen și ne doream de multă vreme un concert de zile mari în centrul orașului. Calitatea show-ului va fi net superioară”, promiteau reprezentanţii agenţiei Amprenta.

Mişcarea a trezit imediat o serie de nemulţumiri, având în vedere că cei care deja îşi cumpăraseră bilete se vedeau în situaţia de a participa la un concert în spaţiu public. Pentru a rezolva acest aspect, organizatorii au anunţat că împrejurul locului se vor instala garduri de 4 metri pentru a limita vizibilitatea. Noile planuri, care presupuneau îngrădirea temporară şi închiderea parţială a zonei centrale, au trezit însă imediat reacţii din partea societăţii civile. Aşa că evenimentul organizat de o companie privată, într-un spaţiu public, închiriat, al oraşului, i-a determinat pe mai mulţi cetăţeni să protesteze (paşnic), invitând la jocuri peste gardul-fileu din piaţă şi la dezbateri pe reţelele de socializare privind felul în care ar trebui utilizate spaţiile publice.

„Partea bună e că s-a renunţat la ideea care ne scandalizase pe toţi: gardul e făcut în aşa fel, încât nu împiedică o destul de bună vizibilitate. Partea în continuare proastă (şi foarte enervantă), despre care putem discuta dacă şi cum o contracarăm, e că orice acces al cetăţenilor ‘neplătitori’ în piaţă e încă de pe-acum imposibil”, scria pe blog, în ziua concertului, Dumitru Cornel Vâlcu, unul dintre cei care au lansat iniţiativa unui protest public împotriva „privatizării” unui spaţiu public al oraşului.

 

 

În ianuarie 2009, un neamț în costum croit perfect, într-un birou de arhitecți, cu ferestre mari și acvariu, povestea despre planurile unor turnuri proiectate în locul fostei fabrici Flacăra. Germanii de la LBBW cumpăraseră recent terenul unității de producție. Cinci ani și ceva mai târziu, Flacăra e încă în picioare, fără producție, lăsată în paragină, dar încă trăind. Aici s-au instalat și lucrează zeci de chiriași, care fac aproape de toate: pe platformă există de la service-uri auto la ateliere unde se pictează, se face sau se restaurează mobilă, se face sculptură, se creează obiecte de ceramică şi cam orice altceva – de la sobe la instrumente muzicale. Locul a cam fost lăsat în paragină, dar chiriile sunt mici.

fabrica portocalie_800x450

 

18 milioane de euro. Cât o fi însemnând 18 milioane de euro? Atât: 18.000 mp de teren pe strada cu nume de râu din apropierea pieţei Mihai Viteazul, cu tot cu o veche fabrică portocalie, de textile, în vremuri de boom imobiliar. La atât se tranzacţionase terenul (pentru că terenul era miza), în 2008, potivit informaţiilor de la vremea respectivă. Flacăra se divizase, utilajele au fost preluate de producătorul de lenjerie Jolidon, iar activele imobiliare vândute unei companii străine. Au urmat randări cu turnuri, planuri pentru bani nemţeşti (divizia imobiliară a unui grup financiar german, LBBW, fusese cumpărătorul), avize şi chiar autorizaţii de construire pentru o parte dintre imobilele dorite de investitori. Planurile nu au mai ajuns în şantier, iar şase ani (de criză imobiliară) mai târziu fosta fabrică de textile e încă în picioare, ceva mai împuţinată: s-au mai spart din geamuri, s-a mai şters din portocaliu, s-au mai “dus” din balustrade; metalul e încă la căutare.

oranj_800x450

Pe trotuarele care duc spre fosta fabrică Flacăra se joacă vârtejuri de fulgi de polistiren. Zboară desigur dinspre şantierele din zonă: intersecţia Ploieşti-Constanţa e punct fierbinte pe harta imobiliară zilele acestea, cu proiectele Florisal şi Europa Business Center în plină desfăşurare. Câţiva paşi mai încolo, pe locul unde acum ar fi trebuit să fie sus nişte clădiri de 18-20 de etaje, în locul fostei fabrici de textile, e linişte. Intrarea e păzită, dar poţi să intri fără mare greutate, dacă ştii cam ce cauţi. În clădirea administrativă e şi mai multă linişte.

Holuri lungi şi întunecate (ciudat să fie întuneric tocmai la „Flacăra”, nu?), trepte pe care nicio balustradă nu le mai mărgineşte, urme de pătrate în pattern de şah încă vizibile, ca pavaj, şi câteva uşi care mai păstrează tăbliţe din vremurile când Flacăra producea: “Contabilitatea” are acum desigur lacăt pe uşă, iar lângă “Directorul general” pluteşte, pe perete, un stencil-umbrelă. E semn de viaţă contemporană umbrela, de fapt, şi indiciu că în clădire se mai întâmplă totuşi ceva. Mai vezi apoi sticker-ele “Uniţi salvăm”, însemne cu Nişte Brand şi “Critical Mass” şi începe să fie clar că prin încăperile acestea poţi să găseşti ceva mai mult decât fantome ale industriei ante-’89. De un perete e sprijinit un tablou ce are forma de romb şi faţa colorată şi zâmbitoare a unui zmeu.

director cu umbrela_800x450

 

La uşa cu “Preşedinte”, decorată acum vesel cu feţe zâmbitoare şi stickere colorate cu mesaje anti- (anti-sistem, anti-fascism, anti-homofobie, anti-eutanasiere a câinilor), e prima oprire. E locul unde unul dintre noii locatari ai fostei fabrici “se joacă cu lemnul”. În micul spaţiu “tapetat” cu scule de tâmplărie, desene şi afişe, se lucrează la mese în formă de hexagon, la căsuţe pentru boxe sau la câte un scaun desenat apoi de artişti din zonă şi pregătit să ia drumul Bucureştiului pentru Romanian Design Week. Asta desigur dacă nu îl rătăceşte curierul.

Meșterul colaborează cu prietenii arhitecţi de la Prototip Studio şi lucrează la obiecte care ajung să decoreze cafenele din oraş. Se mai fac aici cadre de lemn, tot hexagonale, şi sticlă pentru viitoare instalaţii cu lucrări de artă, accesorii pentru lămpi ori decoruri pentru teatre de păpuşi. Iosif Câmpan e unul dintre primii chiriaşi instalaţi în fosta fabrică de textile.

“În ianuarie s-a făcut un an de când sunt aici. Am venit la un prieten care are un atelier de pictură, ca să îl ajut cu o sobă, şi am văzut imensitatea asta de spaţiu. Atunci m-am decis să închiriez şi eu spaţiu aici, dar nu am investit nimic, fiindcă nu e nimic sigur. Contractele se fac pe un an şi proprietarul te poate da oricând afară. Se precizează în contract că trebuie să fii pregătit oricând să eliberezi spaţiul”, explică Cîmpan.

lemn_800x450

Au fost necesare însă unele minime intervenţii de imediată necesitate pentru transformarea unui fost spaţiu administrativ în ceva ce să poată fi loc de muncă şi a unei foste săli de baie în zonă de “office” – aici poţi primi nişte prieteni la o cafea/discuţie şi chiar lucra pe laptop. Fierul s-a cam dus, au mai dispărut şi din uşi, unele geamuri au fost cumva reinstalate, dar stau lipite în pereţi, iar soba e un ingenios reconvertit butoi, folosit acum doar ca obiect din decor. Un casetofon vechi, o ţintă de darts, palete de ping pong şi chiar un ecran de TV aproape antic pus pe tavan completează scenografia de creaţie.

birou de mester_800x450

Contractele se semnează cu o societate a LBBW din Bucureşti, iar de gestionarea clădirii şi prezentarea spaţiilor se ocupă la faţa locului firma de pază. Chiria e de 1-2 euro/ lună (2 – pentru firme). În total, în fosta Flacăra sunt acum peste 100 de chiriaşi, estimează ocupanţii: de la ateliere de mecanică, la parter, în curte, la ateliere unde se pictează, se face sau se restaurează mobilă, se face sculptură, se creează obiecte de ceramică şi cam orice altceva – de la sobe la instrumente muzicale.

Știți emisiunea aceea cu depozitele scoase la licitație în State, unde apar vânătorii de comori, de pe History? După ce mi se deschide una dintre ușile de pe holul întunecat de la Flacăra am senzația că am intrat într-un astfel de loc. Cristi Buia a închiriat un spațiu în fosta unitate de producție, unde și-a mutat și el tot felul de comori, pe care însă nu le licitează. Biciclete, multe biciclete, pentru care există planuri de “renovări”, două “motoare”, cântare și un… tonomat de jocuri, care va ajunge poate cândva decor într-o casă. Jackpot!

“Aveam un prieten aici, așa am găsit Flacăra. Și am decis să iau și eu un spațiu, fiindcă aveam nevoie de un astfel de loc unde să îmi țin lucrurile. Înainte să vin eu, în încăperea asta era un perete de cățărat”, povestește Cristi. De ce ar închiria cineva spații într-o fostă fabrică? „Pentru că e în oraș, pentru că e fain. Sunt faini oamenii”, sintetizează stăpânul depozitului cu biciclete.

depozit cu bicilete

Câțiva pași mai încolo, în spatele altei uși, găsești omuleți din ceramică. Și pe cel mai prietenos cățel cocker din oraș. Aici e atelierul Biancăi Dimitriu. „Munca mea se împarte în două, fiindcă nu prea poți să trăiești făcând doar ceea ce îți place cel mai mult. Arta nu se vinde ușor. Fac și ceea ce îmi place, sculpturi de galerii, dar mai lucrez și la tot felul de accesorii hand-made pe care le expun în tîrguri”, spune Bianca. În spațiul din Flacăra a ajuns pe filiera pe care a venit de fapt cam toată lumea – prin prieteni. „Eu am venit aici prin octombrie 2012, am fost plecată din țară și aveam o prietenă care a fost printre primii chiriași de aici. Era dezastru! Am făcut niște intervenții fără de care nu se putea – am dat o zugrăveală, am tras curent”, își amintește Bianca despre începuturile din locul care acum arată a atelier de ceramică.

Bianca_800x450

proiect roata_800x450

Alți pași pe holul întunecat, altă ușă, altă lume: fotolii reinterpretate, o canapea, instrumente muzicale, o perdea care separă zona de zi de zona de noapte și care pare să fie o pânză de cort de circ. Aici e o cameră de muzică. “Fac tobe, repar chitări, particip la workshop-uri de chitară, saxofon, percuție”, enumeră locatarul, Adel Bakutayan, al cărui proiect actual e o „roată a olarului”. Mai precis, instalația funcționează combinând desen-olărit-artă digitală-muzică: se desenează pe o “roată” (fost pick-up muzical), iar imaginile îți apar, în timp real și interactiv, pe un ecran psihedelic. Totul cu background sonor.

Autorii și-au propus să intersecteze mai multe zone ale artei, iar instalația ar urma să fie dusă în cele mai diverse locuri – de la spectacole de stradă la cluburi.

Alături de încăperile micuțe ori ceva mai generoase, după ce treci de culoare și uși în spatele cărora se aud semne de viață (și de lucru), după ce te mai intersectezi cu câțiva locatari care se invită reciproc la cafele prin atelierele proprii, poți să găsești și altfel de spații.

hala cu portocaliu_800x450

 

O fostă hală, imensă, înaltă (un specialist imobiliar ar numi-o “open space” dacă am fi într-o clădire de birouri), pustie și cu geamuri sparte, e învăluită, în ciuda senzaţiei dezolante de ruină, de o atmosferă care te lasă să îţi închipui că într-un astfel de spaţiu se poate face cu siguranţă mai mult. Iar intrarea e pictată de o veselă şi complicată lucrare de grafitti.

Dar veselia din scenografiile create de noii locatari e intersectată peste tot cu ruina unei foste fabrici în care nu s-a mai investit nimic. Iar când semnezi ca să te instalezi aici o faci pe propria răspundere și e menționat asta și în contracte, după cum spun chiriașii. Cu toate că atunci când auzi prima dată că în fosta fabrică Flacăra s-au instalat meşteri şi artişti îţi vine aproape automat în minte imaginea Fabricii de Pensule, paralela nu prea e justificată. Şi o spun şi locatarii. Fabrica de Pensule, proiect colectiv ajuns să fie recunoscut ca spațiu alternativ de artă contemporană (într-o fostă fabrică din cartierul Mărăști) are chiar reprezentanţi în echipa care gestionează candidatura Clujului pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021. La Flacăra însă nu prea e nimic coordonat: vine cine ştie, rămâne cine vrea şi chiriașul se instalează cum doreşte (şi cum poate) și poate face cam orice în spaţiul preluat, fără să fie condiţionat de diplomă de UAD sau de o anumită arie de interese strict conectată de lumea artei. Nici viitorul atelierelor instalate aici nu e cert deloc. Contractele se mai prelungesc doar până în toamnă, după cum sunt informați câțiva dintre chiriași. Reprezentanții LBBW nu au răspuns deocamdată solicitării ACTUALdeCLUJ.ro de a oferi informații privind planurile viitoare pentru fabrica portocalie din cândva raiul imobiliar Cluj-Napoca.

Prezent desenat vs Prezent real:







CELE MAI CITITE

OPINIE

0 305
Clujul are o particularitate care nu trebuie ignorată, acum când pentru toată lumea e evident că s-a construit paradoxal în ultimele decenii. Intravilanul mult...