Reportaj

by -
0 610

În satul Aiton, la 17 kilometri de Cluj, n-ai prea multe de făcut. Supraviețuiești cum poți. Trăiești ca să supraviețuiești.

Ana, Antonio și Andreea formează o familie. Singuri , pentru că bărbatul ce-ar fi trebuit să grijească de ei, e dus de mult. De vreo 15 ani i-a lăsat baltă. Bea mult, bea zilnic orice, dar tărie, mai ales. Și când se matolea, era scandal. Mai întâi se înfuria și scrâșnea din dinți, îi freca să se facă auzit, apoi își încleșta pumnii și începea să-o lovească pe Ana. Nu era zi dată de la Dumnezeu ca omu’ să nu o snopească. Uneori , când era prea beat și nu-și putea ridica brațele, încerca să dea șuturi. Mai nimerea, mai dădea un rateu. “Când era treaz, nu făcea din astea. Chiar cred că ne iubea”, povestește femeia de pe-o canapea improvizată, acoperită cu mai multe pături.

12020173_994805047225129_981280448_o
Copiii o privesc cuminți, cu ochii larg deschiși. Toni nu-și prea aduce aminte de scandalurile lui taică-său, că are doar 11 ani, dar Andreea și-acuma se sperie când îl mai vede. Bărbatul e tot prin sat, da e ca și cum n-ar fi. “Din când în când vine să-i mai vadă pe copii, da ș-acuma vine numa’ băut. Fata, Andreea, îl vede de pe uliță și vine să mă anunțe. Mami, vezi că vine, vezi să nu te bată iar. O liniștesc, acuma nu mă mai bate.”

Ana i-a crescut singură pe amândoi. Ei sunt sufletul ei și ea e sufletul lor. Au fost învățați cu neajunsurile dintotdeauna , dar au grijă unii de alții. Mănâncă împreună, își fac temele împreună, suferă și se bucură împreună. Și dorm toți împreună într-o odaie improvizată. Iar asta-i cea mai mare durere a Anei. Pentru că cei trei nu au o casă obișnuită, nici măcar una dărăpănată. Ei trăiesc într-o cameră de nici 5 metri, cu o sobă improvizată, o măsuță și-un tavan ce stă să cadă peste ei.
“Asta nu-i casă. Aici erau doi boi, era un grajd înainte. Fix unde povestim acum, stăteau boii. S-au dus boii, au murit, am venit noi, că n-avem unde sta”.
Apă își aduc de la o vecină din fântână și se spală, chiar ș-acuma, în prag de iarnă și sărbători, într-un lighean dintr-o magazie alăturată. “E rece, da ce să facem. Copiii trebuie să fie curați”.
Nici curent nu aveau până când, tot vecina a adus pe cineva și le-a tras un fir în cameră. Un bec ce pâlpâie e mană cerească, mai ales că Toni și Andreea au de făcut teme pentru școală.

12404715_994804963891804_962584158_o
Băiatul e pe clasa a cincea, fata e a șaptea, la Tureni. Fac naveta zilnic, dar le place școala. “Sunt Toni și vreau să mă fac judecător când îs mare”.
Andreea, fata, zice că vrea să aibă grijă de copii. “Eu voi fi educatoare”.
”Așa-s de cuminți, nu vă puteți imagina ce noroc am. Fac și dansuri populare în Ansamblul Aiton, le place tare mult și se bucură când mai merg prin Cluj sau prin alte locuri cu dansurile, că ei n-au fost niciodată nicăieri,n-au avut o vacanță, o tabără, n-au avut nimic. Ei au camera asta, o pisică și pe Laica, cățeaua din drum”.
Sărbătorile le-au trecut în fiecare an la fel. Fără cadouri de la Moșul, fără brad ornamentat și strălucitor, uneori și fără mâncare. Ana a mai pus de o parte un bănuț din ajutorul social ca să le poată da măcar o masă caldă, numai că femeia se confruntă acum cu un alt necaz. Își poate pierde și grajdul ce le servește drept casă pentru că pământul a fost cumpărat de-un om de afaceri și ăsta ar vrea să facă o pensiune în loc.
“Am vorbit cu el, că mi-o fost coleg de clasă, îi tot de-aci , din sat. Mi-o zis: Ană, prin primăvară îmi iese proiectu’ ș-apoi tre să dărâm grajdu. Ia-ți ce vrei, îți iei ce vrei, da’ tre să pleci. ”
Femeia și-a tot căutat o chirie, da nu este nimic în sat. Unde să se ducă? Ș-așa-i trec zilele.Cu gânduri negre, cu gânduri de ducă. Nopțile îs mai lungi ca de obicei, din cauza insomniei, iar zilele îs mai scurte.
Ea încearcă să se mai ascundă de copii, da’ uneori mai cedează. Se pune pe plâns și când ea plânge, plâng și copiii. Și ăsta-i cel mai mare necaz dintre toate.

12404964_994805170558450_1769628959_o

L-am căutat pe primarul din Aiton, Făgădar Nicolae. Este la curent cu situația celor trei și spune că , tot ce poate face primăria, e să ofere un mic ajutor începând de anul viitor, pentru cumpărarea “unor materiale de construcție”.
“Eu știu foarte bine ce se întâmplă acolo, dar nu putem face prea multe. În bugetul pentru anul următor, vom aproba, pentru că am vorbit și cu consilierii,un mic ajutor pentru niște materiale de construcții. Este un teren al familiei sale unde poate să-și construiască ceva. Dar noi avem o comună mică, cu un buget foarte mic. Dar noi încercăm să îi ajutăm cumva”, a spus primarul.

Terenul pe care Ana și cei doi copii trăiesc în fostul grajd a fost cumpărat de Alin Popovici, patron la Alis Tour, o firmă de transport. Omul de afaceri vine cu o altă variantă.
“Doamne, de unde-s poveștile astea?! Eu nu am niciun proiect acolo, e un teren pe care l-am luat la licitație, e un teren fără valoare. Dar chiar și așa, până la urmă e terenul meu. Deocamdată nu am bani să fac nimic, ei pot sta liniștiți acolo cât vor. Da de plecat, nu le-am zis io să plece.”

În Aiton se lasă seara și pornim spre casă. Spre căldură, laptopuri, muzică și mese îmbelșugate . Andreea și Toni își zic rugăciunea înainte de culcare, se înfofolesc în două plăpumi și abia așteaptă să treacă sărbătorile ca să meargă iar la școală. Pentru că școala este, pentru ei, singura normalitate  dintr-o viață nefirească. Nedreaptă.

12399890_994805147225119_1693762582_o 10683405_994805023891798_1265535773_o

12381210_1001652769892522_1988806739_o 12405014_1001652383225894_802401954_o 12414147_1001652526559213_71141680_o 12415949_1001652763225856_1932915252_o
Cei care vor sa ii ajute, o pot face contactand-o pe mama la numarul de telefon: 0752 547 778.

Acest text este mesajul unui tânăr care-a trăit frumos, dar s-a pierdut undeva pe drum, după o serie de evenimente nefericite care s-au succedat cu o viteză amețitoare. A ajuns la capătul puterilor, a simțit fiorul rece al disperării și-a fost salvat de cei cărora le-a făcut cel mai mult rău.

DEX: DEPENDÉNȚĂ, dependențe, s. f. 1. Situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere.

 

Am citit-o târziu, de când mă duc la psiholog. Am 5 ședințe și mai urmează. Nu mă duc cu plăcere, am detestat întotdeauna să-mi deschid sufletul în fața altora, mai ales unor necunoscuți, dar e singura realizare din ultimii 4 ani. Odată, pe vremuri, prietenii îmi spuneau Mișu, azi nu mai îmi zic nicicum.

Când eram în liceu, la unul dintre cele mai bune din Timișoara, îmi plăcea distracția. Ieșeam cu gașca din clasă, de la bloc, așa cum fac toți. Dar aveam și note mari. Din când în când făceam o carte, un poker, texas holdem, dar mai întâi din joacă. Apoi am început să jucăm pe bani, pe alocații sau pe ce-aveam de-acasă, când și cum. Jucam cu ceilalți de la bloc sau în cazurile fericite, la câte-unu acasă în nopțile când părinții erau plecați. Jucam deși taică-meo îmi zisese prima dată când îmi văzuse un pachet de cărți că “banu’ nemuncit n-are nici o valoare”. Da’ jucam. Iar cu timpul, am crescut și mizele. De la 30-40 de lei am crescut la 100, apoi la 150. Miza mare, câștigul mai mare.
Când pokeru’ la colț de stradă n-a mai mers, m-a dus un amic la Casino, la ruletă. Era într-o după-masă obișnuită, la final de septembrie și-a zis să merg cu el și să mă uit cum joacă și cum dintr-un milion face 16. Și-a făcut mai mult! Atât! Naț, că data viitoare-i rându’ meu. Am băut vin în seara aia cu el și-a rămas că -i port noroc și că-l mai însoțesc.

Dacă el n-a dat un semn, m-am dus de unul singur, tot cu 100 de lei. Coloana din mijloc, coloana mare, astea le jucam, niciodată aia mică. I-am pierdut, da’ am zis că așa-i la început. Am jucat și-a doua oară, pentru că prietenul meu tot n-a mai sunat și-am am făcut dintr-o sută vreo 2000. Distracție! Am mers a treia oară, iar am scos. Ceva mai puțin, da’ am scos.
Am lăsat-o ceva mai moale, că eram în sezonul Bacalaureatului și-am revenit apoi la pokeru’ de weekend. Prin primăvară, mă sună iar ăsta.

– Hai cu mine că am chef de-o ruletă și-mi porți noroc!-

– Da ce faci, n-ai mai dat un telefon, ce-i cu tine?

– Lucrez , n-am avut timp că m-am angajat pe distribuție la ceva firmă.

– Și merge treaba?

– Merge. Hai pe la patru jumate la Casino și povestim mai multe.

Mă duc , ne luăm câte-o bere, el începe să joace. Bagă 100, apoi 500, nimic. Bagă 2000 de lei, face 4500 , apoi se duce-n cap iar. Îi zic să mergem, el nu , mai vrea să stea puțin. Mai iau o bere și-i sugerez iar să plecăm.
Dispare de la ruleta electronică, cu promisiunea că revine în juma de oră. Se întoarce alergând și crește miza, aruncă milioane în ruletă. “Bă, nu se poate!”, țipă la ultimul pariu. “Îs mort, băga-mi-aș pula!”, completează. Încerc să vorbesc cu el, nu reacționează pe moment, iar apoi îmi zice că ne auzim mâine sau poimâine. Îl întreb cât a pierdut, nu spune nimic, dă noroc și iese în viteză din salon.

A doua zi, niciun semn de la el. A treia , a patra, la fel. Îl sun , telefon închis. După o lună aflu din vecini că îl caută poliția, că are o plângere de la firmă, ceva legat de încasări. După trei luni, tot vecinii spun că e căutat peste graniță, că ar fi prin Spania la ceva verișor. Aveam apoi să aflu că pierduse în seara aia banii din încasările ultimei săptămâni și că-și lăsase mașina gaj la cămătari. Acuma-l căutau, pe lângă milițieni, și țiganii, să-i ia gâtul. S-a ascuns bine, că tot nu l-au aflat nici în ziua de azi. Iar întâmplarea asta -i din 2011. Am încercat să uit și să-mi văd de examen, pe care, de altfel, l-am luat cu notă mare.
O vară tumultoasă, o excursie de vreo 10 zile la Mamaia, o întoarcere acasă și iară plictiseală. În toamnă plec la Cluj, la facultate, dar până atunci ce să fac? Joc iar. Așa că mă duc la ruletă, de parcă prietenul meu nici n-ar fi existat și eu n-aș fi fost niciodată cu el. Pierd. Pierd 100, pierd 500. Apoi pierd toți banii. Nici poveste să ies în pierdere, îmi zic. Așa că mă duc și iau din casă banii puși de-ai mei deoparte ca să-i recuperez pe ăialalți. Iau 1500 de lei, da-i pierd și pe ăștia. Ce drac să fac, n-am ce face, pauză și recunoașterea vinei. Îi zic mamei ce-am făcut, primesc morala binemeritată, apoi o iau și de la tata. Asta e, se întâmplă.

La Cluj , libertate! Tot ce vreau, departe de casă, de verificări și explicații.Chiria -i plătită, masa plătită, am și bani de cheltuială, că doar ai mei au avut grijă să nu-mi lipsească nimic. Îmi fac prieteni noi, frecventez cluburile și mai puțin cursurile. Și-apoi iar mă apucă cheful de joc. Da’ acuma nici măcar nu-i vorba de bani, că de chef. Îți zici că gata, e ultima dată, dar când simți mirosul de salon, poker și adrenalina-ți invadează tot corpul ești mâncat, ești acolo!
Mă duc la un salon în centru și-asta e. Intru cu 100 de lei la masă, stau trei ore, pierd și plec.

Vin apoi banii de chirie, 100 de euro. WOW! Mai ales că trebuie s-o plătesc abia la finalul săptămânii, ș-acum e doar marți. Schimb în lei, mă duc iar la salon, miercurea, fac ceva, un ușor plus. Mă duc și joia. Se joacă tare aici.
Am ași, din buton, preflop, să mă înțelegeți. Asta-i mâna ideală. Poziție, carte mare, tot. Se face un raise, 40 de lei, încă un jucător dă call și urmez eu. Aproape că-mi vine să zâmbesc, anticipând un triumf izbăvitor. Trag din țigară, fac pe prostu’ puțin și betuiesc 100 de lei. Call-call și i-am adus unde-am dorit. Se întorc primele trei cărți , 5 de negru, 8 de negru și popă de roșu. Primul jucător pariază 200 de lei, al doilea își aruncă cărțile, urmez eu la vorbit. În momentul ăsta mă gândesc că are popă în mână, popă -valet, popă-damă, poate. Împing all-in toate fisele , cu toată convingerea și evident că sunt plătit. Pe turn se mai îmi apare un zece de negru , iar riverul , ultima carte, e un șase de romb.
Mă uit la adversarul meu și-l văd că-i tremură mâna de zici că-i nebăut ș-ar avea nevoie. E doar o impresie. El , de fapt, tremură întotdeauna când are o mână bună. Toți îl știu de la masă, eu nu. Acuma are As cu Popă de negru, plus cele trei negre de jos, culoare. Muie, Mișule!

Aflu apoi că jucătorul e din Bacău. A venit în Cluj , a zis că stă o zi să semneze ceva acte să-și ia o moștenire de la bunicu-său, ș-apoi se întoarce acasă. Numai că asta era acum vreo 3 luni. Nu știe nimeni unde locuiește, de ce nu s-a mai dus, dar e tot aici cu tot cu tremuriciu lui. Uneori mai joacă și păcănele. Cică într-o seară a băgat în aparatul cu fructe vreo 3000 de lei.

În fine, vineri n-am putut plăti chiria, m-am împrumutat și-am zis c-o dau. Pe seară, proprietarul zice că e plecat și se-ntoarce doar luni. Așa că o apuc din nou spre paradisul visurilor mele. Acum se joacă și mai tare. Salonul a crescut rake-ul, adică procentul pe care îl încasează din fiecare pot jucat. Cu cât rake-ul e mai mare, cu atât câștigul casinoului e mai mare. Și cu cât sumele din joc sunt mai mari, cu atât se încasează mai mult. Așa se face că la masă nu mai poți intra cu 100 de lei, ci cu 500, minim. Îmi propun să stau puțin, dacă tot am intrat , cât să urmăresc masa.

Pe poziția 3 se așază, imediat, un individ mai în vârstă, cu părul lung și cârlionțat, ușor aplecat de spate, dar îmbrăcat bine și parfumat de-i simți mirosul de la un kilometru. Vorbește româna ușor stâlicit și începe să povestească că e un doctor din Israel, venit cu afaceri în România. Are mai multe clinici private, ș-asta explică și suma cu care începe jocul:2500 de lei. El joacă absolut orice carte, din orice poziție, n-are nici o strategie și plătește oricât să vadă flopul, turn-ul și river-ul. Iar când apare doctorul , începe veselia celorlalți.
La nici cinci minute de la intrarea afaceristului, un alt jucător se ridică de la masă, își scoate cu repeziciune telefonul din buzunar și apelează un prieten. “Bă, veniți repede, e unu la masă, are bani căcălău și nu știe juca. Hai că vă țin locurile”. Și uite-așa, în 15 minute , trei jucători de la o masă încep să-l încolțească pe al patrulea . Cel puțin doi dintre ei îl urmăresc mână de mână, intră, betuiesc sume mari, iar doctorul, deși obișnuit să nu-și arunce cărțile, începe să foldeze. După ce scapă de doctor, cei implicați dau check până-n capăt sau unul foldează, iar la final, când se va pleca, își vor împărți banii. Așa se joacă pe-o mână, așa se strâng șacalii.

După vreo două ore plec dezamăgit, că totuși n-am putut juca, dar măcar îmi achit chiria.

Noaptea visez tot masa de poker, deși-s un student de mare viitor, profu’ de info îmi prevestise asta. Îmi propun să renunț la joc, mai ales că una dintre principalele reguli ale jocului e să nu pariezi banii pe care nu-ți permiți să-i pierzi. O iau pe aia dreaptă, mă duc la școală, termin anul, mă înscriu într-un program să plec în SUA pe perioada vacanței. Urma să ajung cu încă un coleg la ceva parc de distracții să lucrăm patru luni cu program mișto.
Mi-au trimis ai mei 2000 de dolari, să plătesc  drumul și să mai am ceva, acolo, în buzunar. Urma să plec și-am zis într-o seară când mă mâncau mâinile să schimb doar 200 din ei și să dau un joc.
Numai că, vedeți dumneavoastră, odată bulgărele aruncat, acesta se rostogolește și n-ai cum să-l oprești. 200 s-au făcut 500 și 500 s-au făcut 1000, juma’ din banii primiți. Cărți nasoale, ghinion peste ghinion. Full de optari la full de zecari, pierd cu culoare la 10 la culoare la valet. Când mă sună mama a doua zi , o reped.
“Lasă-mă că -s obosit, te sun eu mai târziu”. Nici nu mă sunase măcar să mă ia la rost, că doar n-avea de unde ști că am futut banii, ci doar să vadă dacă-s bine, dacă am de mâncare, dacă și dacă. Practic mă iubea, că de-aia mă suna. Nu i-am mai răspuns și-am făcut un nou plan de recuperare.

Am zis că mai am 1000 de dolari și acuma seara trebuie să recuperez măcar o parte, iar cealaltă parte o iau împrumut de undeva. Intru la salonul VIP, unde -aș avea șanse însemnate de-adevăratelea, să dau lovitura, pentru că aici se pariază sume exorbitante, câteva salarii minime în România la fiecare pot. Să recuperez banii, ba chiar să fac și mai mulți. Aveam să aflu , însă, cât de ușor poți arunca pe fereastră, în 5 minute, încă 500 de dolari.
Pierd cu Popi la culoare, tot la negru ,de zici că-s blestemat. Când pierzi , mai ales atunci când ești în budă, prima reacție ce-o simți e o sudoare rece pe șira spinării. Încerci să te aduni, însă dai rateuri. Încerci să te abții , dar în final izbucnești.

Rămân cu 500 și-mi promit, înjurând în același timp, dealer-ul, că nu mai calc cât trăiesc la ei în salon. Că îmi dau cărți proaste, că e făcătură, că e bătaie de joc. Ei bine, cu 500 nu-s deloc câștigat și-am nevoie de încă 1500 de dolari lângă ei. Zic că mă duc să-i recuperez la ruletă, că acolo, cu puțin noroc, în câteva minute fac o grămadă. Ajung și pierd rapid 200, jucând doar numere mijlocii- între 13 și 24 – și mari, de la 25 la 36. Ca un făcut, ruleta-mi dă numai numere mici, ba chiar și zero.
Acuma trebuie să revin măcar la 500. Iau restul de 300 și îi pun pe roșu. Dacă intră, îi dublez, fac 600. A intrat? A intrat un căcat. Ș-am pierdut în 2 zile 2000 de dolari.

Beau cât să pot adormi și când mă trezesc din beție mă pălește , ca un croșeu puternic în plex, o senzație de lehamite. De mine însămi. De ce-am fost în stare să fac. Apoi mă apucă disperarea și, nu vă faceți probleme, împrumut de ici-colea încă 500 de euro cu care fug rapid la ruletă. Pun iar roșu, n-are cum să-mi dea din nou tot negru, ca ieri. Ba da, prostule, fix negru primești iar.
Deci am 2000 de dolari în minus și încă 500 de euro, tot în minus. Fac cumva, sun o mătușă și -mi trimite și ea 100 de euro. Pe ăștia îi bag la poker în aparate, adică-n păcănele. Gata banii!

În următoarea zi, părinții îți fac o surpriză. Mă sună tata:

– Ce faci, nu ne suni niciodată!?

– Păi.. Ba da, ce mai faceți?

– Vezi că ți-am pus 200 de lei , că știu că niciodată n-ai bani.

– Da.

– Ce da? Ai pus bine banii de drum? Vezi unde-i ții. Mâine să te duci să plătești.

– Da, tata, mă duc, nu-ți face probleme.
Când te-apucă disperarea pierzi întotdeauna. Îți pierzi banii, apoi te împrumuți și nu-i poți înapoia și-ți pierzi prietenii. Apoi pierzi încrederea familiei. Dacă foamea poate fi digerabilă, dezamăgirea și suferința pe care le vezi în ochii părinților vor fi noua ta povară. Și asta-i mai grea decât oricare alta. Te urmărește pe-ntuneric, nopțile când te foiești între 3 și 4 dimineața sperând că vei adormi, te urmărește când deschizi prima dată ochii și când îi închizi. E omniprezentă și nu poți scăpa de ea.

Pentru că părinții suferă cel mai mult pentru tine, nerecunoscătorule. Dar chiar ș-așa , tot ei, părinții, vor crede în tine până în ultimul ceas. Ei vor fi alături de tine când toată lumea te va fi părăsit deja, când nu vei mai avea niciun refugiu. Când au început să sune diverși acasă, să mă caute, s-a aflat că nu mai merg în nicio Americă, nicăieri.

De supărare, mama s-a îmbolnăvit. Și din nou, ca să vedeți cum funcționează mamele, a făcut cum a făcut și nu mi-a spus de cancer. Ca să mă scutească, vezi Doamne, de o altă năpastă. S-a scăpat taică-meu într-o dimineață când l-am văzut că plânge și-am insistat să zică ce e, că nu-l văzusem niciodată să cedeze la modul ăsta. Se știa de douã luni că o tumoare își făcuse loc , din colon, până la ficat. Când a început să piardă din greutate și să se simtă slăbită, s-a dus la un control. Așa i-au văzut-o medicii.
A început ședințele de chimioterapie, iar după una din asta, nu ești bun de nimic. N-ai poftă de mâncare, n-ai poftă de viață, îți verși și ultima picătură de suflet într-un lighean așezat lângă pat. Apoi i-a căzut părul și-a început să poarte eșarfe. Și-ți dai seama că fiecare eșarfă ți-a trecut și ție prin mâini. E ca și cum i le-ai fi dăruit chiar tu.

PS:
Am un an de când mi-am pierdut banii de America și mi se pare că a trecut o eternitate de când mama face tratament. Boala e în remisie, spun doctorii.
Ea suferă în tăcere, nu s-a plâns niciodată și luptă să fie în viață tot pentru tine, că fără ea , tu ești pierdut.
Ș-atunci, nenorocitule, îți dorești să poți da timpul înapoi. Da’ n-ai cum.

Un studiu realizat de Romanian Association for Study of Gambling, pe un eşantion de 1.032 de adolescenţi a arătat că 3,48% dintre adolescenţii români sunt dependenţi de jocurile de noroc şi 15% dintre ei prezintă simptome care duc către dependenţă. La nivel European, studiile arată că cel puțin 50% dintre adolescenți practică ocazional jocurile de noroc.

U Cluj, campioană în 1996. foto: Dragan Petricevic, arhiva personală

Pe 4 ianuarie 1996, un sârb-bosniac de numai 27 de ani venea în Cluj. Își părăsea fosta țară pentru prima dată după un război cumplit unde-și pierduse prieteni, rude, oameni dragi , frați. El e Dragan Petricevic, primul antrenor străin din istoria baschetului românesc.

Ajunsese într-o seară friguroasă de început de an, dar pe-o ninsoare fermecătoare, cu fulgi mari și deși cum nu mai văzuse decât în copilăria trăită în Sarajevo, la poalele Alpilor Dinarici. Și-a fost dragoste la prima vedere, cu toate că poate părea un clișeu. “M-am simțit ca într-un basm. Clujul era sub zăpadă, alb, ningea ca-n povești. Eram la primul meu job în afară și-am fost fermecat , chiar îmi aduc aminte că i-am spus șoferului să nu mă ducă direct la apatament, ci să mai dăm câteva ture prin oraș”.

Petricevic venise să o preia pe “U” SM Invest Cluj, echipa de baschet masculin, o formație redutabilă, fostă campioană, o echipă formată de regretatul Gheorghe Roman. Atunci începea returul sezonului 1995-1996. “Dumnezeu m-a ajutat în viață”, continuă antrenorul. Și exemplifică. “Oamenii au fost atât de calzi aici. În plus, era un centru universitar, erau oameni educați. Regretatul Ghiță Roman, marele antrenor și mai presus de toate, marele om Gheorhe Roman, se adresa jucătorilor cu “Domnilor”. Poftim noblețe, poftim respect și educație.”

Și venirea la Cluj a fost un cadou nesperat. “Eram prieten foarte bun cu Valerian Luka, un sârb de origine română cu care mă știam. El era antrenor la echipa de volei a Universității. La baschet se dorea o schimbare, ceva nou, era și o perioadă de tranziție a României. El a fost întrebat dacă știe vreun antrenor și m-a propus pe mine sponsorilor.”

Și-a început Petricevic să schimbe stilul de joc. A lucrat la agresivitate, la apărare, s-a dus pe ce-a învățat acasă. “Stilul sârbesc era bazat pe o un joc foarte bun de apărare, asta am încercat să fac și eu când am ajuns. Jucătorilor le-a plăcut și-mi aduc aminte că am debutat într-o deplasare la Ploiești unde-am câștigat și-am primit doar 48 de puncte. Apoi am jucat acasă cu Soced București la care juca pe-atunci foarte tânărul Virgil Stănescu, ne-au dat doar vreo 37 de puncte, iar în etapa a III-a, deplasare la Dinamo. Și am învins! Începusem foarte bine, ne-am instalat pe locul 1 și n-am mai cedat. Am pierdut un singur meci, un duș rece la Erbașu, la București, la vreo 30 de puncte. Ne-a prins bine înfrângerea. S-a intrat în play-off , am bătut 2-0 Rapidul, în sferturi. În semifinale am jucat cu Timișoara, o forță. Era considerată favorită la câștigarea campionatului alături de Steaua. Ne-am impus cu 2-1, în trei jocuri și a venit finala cu Steaua. Primele două meciuri s-au jucat la Cluj și-a fost egalitate, 1-1. Am mers la București și medaliile erau deja pregătite , la fel ca și trofeul, pentru Steaua. Erau pregătiți de sărbătoare. Am jucat primul meci la ei și am bătut, cu Mircea Cristescu într-o zi mare de tot, a fost fenomenal. El, uitați, un produs al Stelei, dar care a dat totul pentru Cluj, pentru Universitatea. El a dat foarte multe Univeristății ca jucător, apoi ca și conducător. Am jucat decisivul la Cluj , în fața unei săli neîncăpătoare. Am ajuns cu o oră și jumate la sală înaintea meciului și abia am reușit să intrăm . Era arhiplin și în față, în afară, se cânta “Slavă ție, studenție”. Le-am zis băieților, făcusem un pariu, de fapt, că dacă batem, sar îmbrăcat în Someș. Aveam un costum Hugo Boss luat din mai multe economii, dar am zis că sar. Ș-așa a fost, am făcut baie. Am învins-o pe Steaua la 11 puncte, 86-75. Nu ne puteau bate atunci, nu cu acei suporteri, nu în Sala Sporturilor. Am avut și 20 de puncte diferență, nu puteam pierde niciodată. A fost primul meu trofeu.”

Și aveați 27 de ani? Da, 27, crede-mă. Erau jucători mai în vârstă ca mine. Îmi aduc aminte perfect de toată această perioadă. Echipa din cap ți-o zic:  Rotaru, Szilagyi, Vereș, Tibi Sebestyen, Săftescu, Pintea, Cristescu, Bob, Kollos, Morna, Geomolean,  Rares Boian.  O, ce amintiri. Frumos de tot.

Paradoxul războiului

Dar până să guste din pocalul succesului, Petricevic a pătimit. Mult. Pe ascuns. Subiectul războiului e tabu. Evită să discute de suferință. “Eu îs sârb din Bosnia, din Sarajevo, am fost acolo așa cum au fost mii și mii , zeci de mii , sute de mii de oameni. Am plecat la 23 de ani ca refugiat în Belgrad, după o lună de când a început totul. Toți am pierdut oameni dragi, dar n-are sens să vorbim despre asta, acuma ce să facem, le pomenim numele? A fost o dramă peste tot, familii distruse, prieteni dispăruți, frați dispăruți. Apoi sunt traumele celelalte când ești nevoit să-ți iei un bagaj de mână și să pleci. Au fost familii nevoite să-și părăsească casele, tot ce-au construit în viață, pentru a fugi de război. Am ajuns în Belgrad ca refugiat, am antrenat grupe de copii și juniori, munceam gratis, dar aveam și un job pentru că la 23 de ani nu poți merge la Crucea Roșie să-ți iei pachetul, e rușinos. La 23 de ani trebuie să muncești.
Apoi am avut norocul să ajung la juniorii lui Steaua Roșie Belgrad, unde am antrenat. Mi-am dat seama că nu pot excela ca jucător încă de când aveam 18-19 ani. Noi aveam în țară zeci de mii de copii care jucau baschet, așa că am ales antrenoratul.
Și uite, eu nu știu dacă ajungeam antrenor profesionist dacă nu era războiul. Poate după doi ani mă angajam undeva la o școală, poate făceam o afacere, poate mă însuram și rămâneam acolo.”

Dragan2

Universitatea e cea mai mare echipă pe care a avut-o Clujul

Și cum viața l-a adus la Cluj, tot viața l-a purtat și pe alte continente. A ajuns în Asia, în Bahrein, în Africa , unde-a câștigat și Cupa Campionilor cu Etoile du Sahel, un campionat, o cupă și multe altele, a antrenat și-n Caucaz, în Georgia.. Apoi iar în România, are două cupe cu Timișoara, un titlu și-i cupă cu Asesoft Ploiești, două titluri cu Aradul , încă unul cu Târgoviște – la fete- . Practic, a câștigat tot.
“Nu e chiar așa, dar îmi propun asta mereu”, se amuză tehnicianul.

Acum e tot la “U”, la echipa feminină. O formație căzută în anonimat în ultimii ani. Nemeritat. Cu pași mărunți, dar aproape de dispariție. Nici n-ai putea crede că în anii 80 și 90 jucătoarele cu maiouri cu “U” umpleau până la refuz Sala Sporturilor și reușeau să spulbere competiția internă cu 10 campionate câștigate. Sau să învingă o echipă de nebătut, pe Primigi Vicenza, multiplă campioană europeană. “Această echipă cred că e cea mai mare pe care a avut-o Clujul vreodată. Are recorduri, campionate, o participare fenomenală în Cupa Campionilor. Nimeni nu trebuie să uite asta. Noi încercăm să readucem succesul de altădată. E dificil, e foarte greu, dar nu e imposibil”, spune Petricevic.
Ia o pauză de câteva secunde și adaugă . “După 20 de ani sunt din nou aici. Nu știu dacă-aș mai sări în Someș, am mai pus ceva kilograme pe mine și de sar, iese toată apa din Someș și se indundă Grigorescu. Dar dacă mă gândesc mai bine, fac cumva și sar mai ușor, să mai rămână. Plus că am mai multe costume. Acum 20 de ani aveam unul singur, eram un copil sărac”

Am luat 11 trofee în carieră, iar trei dintre ele sunt mai aproape de sufletul meu. “Prima Cupă cu Timișoara, Cupa Campionilor Africii și titlul câștigat cu U Cluj”

Dragan3
A doua Cupă a României cu Timișoara, 2015. “Am trăit o perioadă minunată acolo , e a doua mea casă după Bosnia. Nu pot să fiu ipocrit să zic altceva”

 

CITEȘTE ȘI:

SPECIAL Scrisoarea lui Tunde Enyedi

REPORTAJ La Cluj înveți să iubești

SPECIAL Din Grecia, cu dragoste pentru Cluj: “La voi am crescut, am învățat și-am iubit”. Povestea lui Kostas, un stomatolog grec care vizitează Cluj-Napoca de peste 30 de ani

 

 

„Întreaga stradă Miko Imre era o aberație, o fundătură. Îmi amintesc de acel bloc (cel de la nr.14, n.red.), care e în lucru de mult timp; șantierul arăta jalnic, cu armăturile pe afară. Ca în Cairo sau ca în Kuweit. Deși în Kuweit au început să mai înăsprească regulile. În Cairo sunt blocuri lăsate în stadii din acestea, nefinalizate, ca să nu se plătească impozite”, spune un arhitect clujean, care a lucrat la un proiect în zonă. Chiar şi aşa, blocuri s-au proiectat şi s-au mai construit.

Este vorba despre strada pe care unul dintre așa-zișii „dezvoltatori imobiliari” de Cluj și-a permis să construiască și să vândă apartamente într-o clădire nefinalizată și autorizată ca imobil de birouri. Despre caz, citiți mai multe aici:

Post #Colectiv. Oficial: blocurile constructorului „penal” de pe Miko Imre erau autorizate ca imobile de birouri. Și s-au vândut ca locuințe

Pe acum celebra stradă am făcut și noi o vizită, ca să vedem o sinteză de Cluj urbanistic, în noiembrie 2015. Ce vede un trecător/vizitator?

Prima provocare: cum ajungi pe această stradă? Din Calea Turzii, destul de simplu, e cu legătură directă. Dacă ai nimerit cumva pe o stradă paralelă însă, nu e sigur că ceea ce pare o alee/un drum de pământ/ posibilă fundătură te leagă de strada căutată. Nu toate arterele au la Cluj legături cu alte artere- „surori”. Cel mai sigur: intrăm din Calea Turzii.

Prima bucată de stradă e rezonabilă. Suntem încă în aria hotelului Gala, există o bucățică de asfalt. Apoi începe strada care arată ca alte străzi de proaspete extensii imobiliare ale Clujului. Aici, se știe, în practica locală, mai întâi fiecare își face casa/blocul, apoi, cândva, la un moment dat, apar și drumurile urbane. Miko Imre nu face excepție de la această practică. Aşa că avem următoarea mostră de infrastructură de arteră de oraş în Cluj – 2015: pietriș, drum de pământ, o gură de canalizare, prost acoperită cu o „roată” ruginită. “Păi aici se circulă cu jeep-ul, uite, toţi au jeep-uri! Te descurci şi fără asfalt”, e una dintre “explicaţiile” pe care le primeşti la o plimbare pe str. Miko Imre.

De o parte a străzii se înșiră, înalte și puse unul lângă altul, apoi unul în spatele altuia – blocuri. Zeci de apartamente, în câte un ansamblu. Sute, în total. Mai „proaspete” sau mai vechi, majoritatea locuite. Există, la unul dintre ele, chiar și un fel de loc de joacă pentru copii. Îngust, mititel și blocat de gard de sârmă. E plin: micii locuitori ai noilor extensii ale Clujului l-au populat rapid. De cealaltă parte, alt fel de lume: aici sunt case, mai mici sau mai mari, dar, oricum, cu unul sau două niveluri. Între blocuri și case, pe ambele șiruri de rezidențial clujean mai vezi câte un loc verde – potențial teren de construcții. E împrejmuit de garduri de sârmă şi câteva şiruri de sârmă ghimpată. La un parter de bloc a apărut un magazin. La deja câteva sute de apartamente, cineva a sesizat că e nevoie şi de servicii aferente locuirii. Măcar un magazinaş.

 

 

După șirurile de blocuri, dublate de case, la câțiva pași de mers pe stradă, se vede șantierul problemă. E împrejmuit de un foarte „urban” gard de lemn. Are deja trei-patru etaje și se lucrează. Lângă şantier (imediat lângă, ceva mai în spate faţă de stradă) se află celălalt bloc, al aceluiași „dezvoltator”: aici se locuiește deja, se văd antene parabolice, rotunde și albe. Asta deși chiar și fațadele sunt încă în lucru, iar clădirea a fost construită ca fiind imobil de birouri.

Peste drum – o clădire gri și lunguiață adăpostește o sală de „gym”. Ceva mai încolo găseşti un atelier auto.

Curge şi o apă pe aici, dar e departe de a fi valorificată şi nu pare să fi primit vreun strop de preocupare pentru a fi amenajată ca spaţiu de agrement.

raulet

Te plimbi printre porţiuni de blocuri-lângă-blocuri şi apoi pe lângă alte porţiuni de verde, plantaţii şi foste plantaţii; ai uneori impresia că eşti într-un super-aglomerat oraş, încă în lucru, printre mormane de pământ şi încă fără drumuri urbane şi, alteori, ţi se pare că eşti la ţară ori prin vreo livadă uitată. Nu e foarte clar unde te afli.

Din loc în loc dai de câte o parcelă încă neconstruită, de câțiva pomișori care amintesc de o cândva livadă și, mai sus pe stradă – o mică pepinieră, alături de o casă cu terase mărginite de sticlă.

De aici se vede oraşul, dar şi spaţiul verde cu pomişori, precum şi strada care amestecă blocuri (legale şi ilegale) şi case (mari), sală de „gym” şi atelier auto, cu şi fără drum. Şi doar câţiva paşi mai sus se află o casă de final de drum. Şi o poartă care se deschide doar dacă eşti proprietar sau prieten de proprietar. Capăt de drum, strada e închisă.

capat de strada

 

by -
0 308

Unchieșu Vasile scrie poezii. Scrie și nuvele, scrie de toate, are un catastfif de caiete lucrate manual, cu un scris impecabil, de prunc silitor. Le ține în odaia lui din lemn, printre sute și mii de hârtii. Un almanah arhaic, o maculatură în care se regăsesc și schițe desenate maiestuos cu creionul, fotografii vechi și însemnări de suflet.

Intrarea în odaia lui Vasile Oanea.
Intrarea în odaia lui Vasile Oanea.

Vasile Oanea e din Breb, din Maremureșul istoric. Aici i-au fost și părinții și bunicii și străbunicii și ceilalți din familie. Când a dat buzna-n lume, în ’52, zona era ferită de colectivizare și-ai lui au putut lucra. Au putut să-și lucreze propriul pământ. Pământul strămoșesc.
Când era de vreo șase-șapte primăveri, Vasile a mers la școală , tot în Berb. A-nvățat bastonașele, apoi abecedarul și-a-nceput să citească, nu puțin lucru, mai ales că la el în familie se citeau doar scrierile bisericești. Maică-sa când vedea că răsfoiește Cuore de Edmondo De Amicis îi spunea repede să lase prostiile și de tot o vrea să citească, să ia biblia.

– Le-am reproșat tătă viața părinților că nu m-o încurajat și nu m-o susținut să ajung intelectual la oraș. Am rămas la țară, poate mai bine era să plec. Ei nu m-o înțeles. Ei dacă n-o citit cărți laice , nu le-o plăcut, ziceau să citesc biblii, cărți de rugăciuni. Îmi spuneau că îmi pierd timpu’, că îs degeaba. Și io eram dependent de cărți.

Vasile

 

Vasile Oanea povestește cu o însuflețire aprigă, e senin ș-are ochii aprinși de emoție. E Vasile -poetul.

Domnule, mi-a plăcut tare mult cartea. Știți cum citeam? Ca la lada de gunoi, tot ce prindeam în mână. Nici nu știu de unde-i dragostea asta pentru carte că ai mei n-o fost iubitori, ei citeau numa’ rugăciuni. Am vrut să merg la liceu, dar părinții îmi spuneau să șed acasă să lucrez la pământ. Eram și slab și bolnăvicios, or la munca de câmp tre’ oameni robuști, nu ca mine. Am rămas și-am tot citit. Veneau în sat cărți, da’ nu le cumpăra nime’ și când mă duceam să iau porumbu’ pentru animale , băgam în sac câte două-tri-cinci cărți. Apoi, când meream undeva prin țară , nu veneam fără o carte, mai bine nu mâncam.
Așa a pus mâna Vasile pe Quo Vadis, o capodoperă semnată de Henryk Sienkiewicz. O grozăvie! Urmărind povestea de dragoste dintre Marcus Vinicius și creștina Ligia, Vasile Oanea a sfârșit el însuși îndrăgostindu-se iremediabil.

“Doamne, un roman excepțional, eram tare tânăr când l-am citit , da’ ș-acuma îmi revin în minte câteva scene. Ce poveste minunată. Ligia a reușit să-l cucerească cu frumusețea și cu credința ei pe ofițerul Vinicius, iar acesta se creștinează de dragul ei. Ce frumoasă e iubirea.”

Vasiel Oanea răsfoiește unul dintre sutele de caiete cu poezii în fața unui mastodont tehnologic primit din Franța de la un nepot.
Vasiel Oanea răsfoiește unul dintre sutele de caiete cu poezii în fața unui mastodont tehnologic primit din Franța de la un nepot.

A iubit și Vasile mai multe femei când era în putere, că îi trebuia și lui familie în toată regula, nevastă și copii. Le mai pețea pe unele, pe altele, da’ cu o strictețe desăvârșită. “Mi-o plăcut și m-am îndrăgostit mereu numa’ de femei frumoase.” Le-a scris balade, le-a zis că le iubește, da-n felu’ lui. “Eram mai timid, asta era boala mea. Îmi plăcea una, ea mă plăcea, da’ io eram sfios și așteptam să facă ea primu’ pas.”
Așa a pierdut-o pe Măria când avea vreo 20 de ani. “O iubeam nebunește, ziua mă gândeam , noaptea o visam și n-aș fi schimbat-o pentru toată averea lumii. Da’ tot așteptam, încercam să înțeleg dacă și ce-i place la mine. Apoi m-am dus pe la Bistrița la muncă, că nu-mi era gata casa și pe când m-am întors, și-o aflat pe altu’ și-o și făcut nuntă. Poate credea că-s nepăsător că n-am mai insistat. O fost o lovitură crâncenă pentru mine.”
Când și-a mai revenit din suferință, Vasile le-a iubit și pe altele. Pe una, Ileana, a mers chiar s-o ceară de nevastă. I-a dedicat și ei versuri, pagini întregi de versuri de dragoste, dar când s-a dus acasă s-o ceară, ea era în vecini. “Chiar o fost ghinion atunci. M-am dus și io ca să fac o cerere să văd ce-a zâce. Ea era la vecini că era zâua ei.. Mamă-sa îmi zice: mă duc s-o chem. Zic: lăsați-o! Apoi nu m-am mai dus. I-am scris ceva, după o vreme, o scrisoare de dragoste. Am vrut să-i descriu viața mea să-i spun exact cum îs io. I-am zis că io mă simt acum bolnav, tu meriți o soartă mai bună..Io consideram că o și testez, că dacă îi să mă placă, să mă placă și bolnav cum îs. Ea poate o gândit că-s grav bolnav, că nu-s capabil de însurătoare. Și gata.”

Au fost și alte mari iubiri în viața lui Vasile Oanea, cinci sau șase, dar Unchieșu’, cum îi mai zic coconii  din zonă, a rămas tot singur. Acum e singur cuc, taică-său s-a dus de tot prin ’74, iar maică-sa în 2013. Vasile -a rămas cu cărțile și poveștile sale de dragoste. “Cum spunea un pictor veronez, sper că nu greșesc. “Am avut prea multe femei frumoase și n-am știut la care să mă opresc”. Și continuă cu un umor contagios. “Mi-am luat gândul de la însurătoare. Îi ca și cum ai încerca să altoiești un copac secular.”
Chiar ș-așa , niciodată n-ai să-l vezi pe Vasile Oanea apatic, posac , căzut în necaz. Își mai alină sufletul cu scrierile lui Eminescu.

“El trăiește în sufletul meu. În 15 iunie 2000, am avut norocul să ajung la Botoșani. Am coborât din autobuz și-am luat-o spre Ipotești, m-am dus pe jos până-n deal de unde se vedea Ipoteștiul. Am zis atunci: ioi, pe-aci umbla și el. Mi-am imaginat plimbările lui. Felul în care a iubit el… El când a iubit , a iubit toată viața, a iubit-o pe Veronica. Alții dau de greu, de necaz și fug, el toată viața a iubit-o pe ea, deși , se știe, a avut și alte amante. S-au dus toți în 1889, Eminescu, Veronica și Creangă. Îl port cu mine peste tot , a fost un geniu. Într-o viață atât de scurtă să faci atâtea lucruri…”

Vasile din Breb a compus recent ultima poezie și o intitulează “Iubirea este ca și o regină”

Iubirea este ca și o regină
Pe care trebuie s-o respectăm !
În zadar îi căutăm vreo vină ,
Cu gândul să o detronăm .

Iubirea nu-i o servitoare
La care să-i reproșezi când ți-a greșit .
Dacă ai firea pre nepăsătoare –
Să taci când ea te-a părăsit .

Chiar de avem multe speranțe ,
Ce folos când nu le folosim ?!
Să prețuim de ținem pe cineva în brațe !
După ce pleacă – degeaba ne căim .

Doar o viață avem pe pământ !
Cu câteva perioade importante .
De nu facem – ori facem ce voiește „ Domnul Sfânt ”;
La judecata dreaptă vom primi –
pedeapsă sau răsplată pentru fapte.

Io-s pentru o lume mai bună, nu-mi place ficțiunea, îmi place dragostea. Cum zicea și poetul englez Percy Shelley: “Iubirea e singurul lucru pe care împărțindu-l, îl faci să crească.” Mie tăt timpu mi-o plăcut femeile frumoase, cred că cu durerea asta o să mor.

VasileOanea2

 

 

 

„Ce se întâmplă aici?”, întreabă o mămică, după ce s-a aşezat deja pe o băncuţă de paleţi cu micuţa care a început să deseneze cu instrumentele pregătite pe masa construită tot din paleţ. E duminică și am ajuns pe Bulevardul Eroilor. Desenăm! „Ca să ne simţim acasă în oraş”, e sinteza de proiect (și declarația de intenție) a arhitectului Dan Clinci. Este vorba despre „livingul urban” din paleți al asociației Urbannect, care, după ce s-a plimbat două luni prin cartierele Clujului, s-a aşezat în acest week-end în centrul orşului. Printre activităţile de final de săptămâna, avem în agendă atelier de pictat ceasuri. Adică primeşti „o farfurie”, ai pensule şi culori şi desenezi. La final, primeşti şi un mecanism de ceas. Dacă desenezi pe o hârtie, se prea poate să o rătăceşti ori puşi simplu să o uiţi într-o stivă. O dată ce ai desenat un ceas, e acolo să amintească (pentru tine și pentru alții) că poţi desena în oraş. Cam asta era şi una dintre ideile organizatorilor. Sunt şi câteva fotografii cu imagini în alb-negru ale unor clădiri reprezentantive din Cluj, deci exerciţiul are şi componenta „urbanistică”, vizibilă.

Aşa că Actualdecluj.ro a acceptat invitaţia (alături de locuitorii mici ai oraşului) şi am redesenat oraşul. Fără să ne rupem de contextul existent, lansăm şi o întrebare: cam cum arată oraşul? Şi ce ne-am dori de la el / cu el / pentru el?

Avem case, desigur. Mai multe feluri de case, case mai mari şi mai mici, cu câte un etaj sau două, cu mansardă sau fără. Locuinţe individuale. Case. Sau chiar câte un bloculeţ. Avem o zonă de turnuri argintii – cu funcţiuni mixte (rezidenţial, comercial, birouri). În Centru avem clădiri-monumente istorice, pe care le protejăm. Conti se vede într-o imagine alb-negru, aşa că intrăm să aprindem lumina (cu vopsea galbenă). Clădirea Muzeului de Artă e şi ea cam tristă şi fragilă. Un pitic (un puzzle-pitic – aşa se construiesc piticii) a descoperit clădirea care are nevoie de renovări. Pentru el era uşor: avea felinar şi a zărit giuvaerul. Avem şi un castel, desigur! Istoria Transilvaniei s-a scris şi din castele. Le păstrăm. Avem locuri unde ne ascundem de ploaie – luăm umbrela şi mergem la cafea. Avem şi un râu care traversează oraşul. Malurile lui sunt bordate de Verde, avem iarbă și copăcei (sălcii) și loc de plimbat. Un oraş nu există fără oameni. Deci avem şi oameni. Care dansează. Sau merg la filme. Uneori merg la filme. Şi timpul se mișcă din inimă. Și timpul e, uneori, desenat cu roz: tot oraşul e presărat de litere. Iar din literele oraşului scriem poveştile, în timp ce limbile ceasului merg în sens anti-trigonometric.

 

Orasul

Am mai putea avea:

Un oraş cu apă, în care se construim fără să ne distrugem moştenirea şi fără sa anulăm natura, în care vedem cerul cu stele şi viaţă de noapte şi care păstrează fundalul de roşu – viu şi intens.

Oras desenat de Anca
Oras desenat de Anca

Un oraş cu verde, cu parcuri, cu locuri de respirat, cu grădini şi terase şi curţi şi balcoane de unde să visăm la cireşii înfloriţi din Japonia

Oras desenat de Anca
Oras desenat de Anca

 

Un oraş în care să purtăm pălării, în care să ne ascundem şi să nu ne ascundem, în care să ne jucăm, în care să reconstruim din haos, în care să mergem (și) cu bicicleta, un oraș în care nu doar să privim timpul, ci în care să şi mișcăm timpul-comoară.

 

Oras desenat de Luminița
Oras desenat de Luminița

Vin spre tine valuri de: schiuri, lămpi „retro” cu picior („Am dat pe ea 550 de lei”), pantofi în pungi transparente, o frapieră purtată demn, ca pe un trofeu. Asta după un drum lung şi o parcare la un kilometru de celebrul târg, pe drumul național, păzită de un cocoș al riveranilor din sat.

Apoi urmează raiul vechiturilor: hectare întregi cu munţi de haine (second hand, chinezisme de piaţă Mărăşti sau de prin garderobe stylish), saci de jucării, animăluţe care îţi zâmbesc din grămezi triste printre noroaie, „antichităţi” mai mult sau mai puţin antice, laptopuri şi cuţite, radiouri vechi sau iPod-uri depăşite, cărţi îngălbenite şi discuri cu Marius Ţeicu şi Ştefan Hruşcă. Mai ales că se apropie perioada când – nu-i aşa? – leru-i ler.

„Incredibil cât de multe lucruri inutile! Aici e minunat”. Avem concluzia încă de la început. Mai facem câţiva paşi prin târgul de la Negreni (aici e „raiul vechiturilor”, sigur v-aţi dat seama) şi avem următoarea scenă: un proprietar de localuri din Cluj şi un designer de localuri (foarte populare) din Cluj urcă în maşină o oglindă uriaşă. Aşa că e destul de limpede: ce poţi să faci cu incredibil de multele lucruri inutile acasă, dar pe care sigur le-ai lua cu tine. Da: le-ai aduna într-o cafenea prietenoasă.

 

E mult prea mare. Nu mai găsești porțelanurile care ți-au plăcut. E concluzia unei soții a unui arhitect clujean care conduce facultatea de profil din Cluj.

Ce a aruncat Europa la gunoi, românii gabori sau cei plecați la muncă prin orașele Europei s-au îngrijit să le aducă acasă. Și să scoată și profit din lucrurile nefolositoare. 3 lei costă un șirag de mărgele de lemn spoite cu roșu. Un comerciant ne explică potențialul acestora când vrei să te târguiești: “Nu-i scump. Că pe astea le recondiționezi, le pictezi și la Cluj le vinzi cu 50 de lei”.

Se cumpără și la lumina farurilor sau a lanternelor. Ce? Teniși de firmă. Aduși de la Paris și achiziționați pereche cu pereche. Tocmeala pentru minunile parisiene e deja stabilită de comerciant. “La Oser în Cluj le vând cu 50. Aici sunt 45. Lei. Ce-i aia, 10 euro pe un produs de firmă? Eu le iau cu 3 euro. Trebuie să câștig și eu ceva. La piața de vechituri din Cluj vând de 3000 de lei pe zi și intrarea e 1 leu. Aici am ajuns de la 17.00, am venit prost. Dar am studiat deja piața. La târgurile astea să mergi nu ieși în profit. Că trebuie să plătești și intrarea. Apoi poate plouă. Aici la Negereni plătim pe toate zilele 300 lei. Dar deschid magazin în Cluj-Napoca. Eu lucrez la o piața din Paris. De acolo iau papucii. O să fim cu magazin la Cluj, că numai așa ieși în câștig”, e filosofia de antreprenor de vechituri.

După un tur al infinitelor nimicuri, după câteva ore în care nu apuci să vezi decât poate un sfert din „infinit”, echipa Actualdecluj.ro propune o sinteză de nimicuri pe care le-ar duce într-o cafenea de scris şi citit ştiri şi poveşti:

Am aduce:

Un gramofon, un saxofon, o maşină de scris (desigur!), o crosă de golf, o cutie cu vederi scrise de alţii (prin care să răscolim, din când în când, să vedem ce îşi povesesc, în scris, oamenii plecaţi). Păpuşi vechi – nu! Cu siguranţă nu! Rame vechi pe care să le ornăm cu pietricele de prin cutiile cu bijuterii întregi sau schilodite, câteva discuri vechi (desigur!) şi o noptieră mică pe care să o redesenăm şi în care să ascundem, prin sertare, lucruri de găsit. Un trifoi cu patru foi în formă de inimioare (neaparat cu patru foi şi neaparat în forme de inimioare). Un desen vechi cu un oraş cu turnuri (orice oraş, poate o metropolă) şi altul cu o străduţă pietruită de alt oraş, câţiva clopoţei de atârnat într-o instalaţie suspendată şi nişte lămpi care arată fiecare altfel, de pus laolaltă. Două oi pufoase (de jucărie) şi o mini-moară de vânt. Şi un căţel. Ne-am lua şi un căţel să păzească toate astea.

catel

 Am mai lua:

Un fotoliu cu patina timpului, dar comod ,în care sa răsfoiești “almanahe” vechi şi să citești cărţi. Câteva ceşti şi căni, pentru vin fiert, cafea şi ceai, din colecţii vechi. Nu ne place vesela de serie, cu ceşti la fel. Pe noptiera de mai sus am pune nişte veioze, să vadă şi ochelariştii. Păturici “vintigi”, în care să te cocoloşeşti în timp ce bei vin/cafea. Ah, da: şi un samovar pentru cei care vor ceai. Pentru gramofon –o ladă de zestre, plină de viniluri (unul poate să fie, totuşi, chiar şi cu Hruşcă).

Am adăuga: 

Oglinzi din budoarele mai vechi și mai noi, niște șaluri vechi chiar și roase de molii, tabloașe mici cu copăcei ca să fim în trendul verde din Cluj cu proteste pentru un Someș cu promenadă, niște pixuri aurite, chiar și din cele care se vând cu 30 lei, pentru clienții care vor să scrie un bilețel de amor, poze vechi de familie. Și încă un cățel.

Am selecta:

Vaze vechi, multe și din alea înalte. Clar niște pești din era bibelourilor comuniste sa stea pe niște milieuri pe mese, cu flori în gură. Acesta ar fi colţul ironic.

 

Veni vremea să aleagă atunci, în ‘48. I-au spus așa: “îți dăm Scaunul de Mitropolit al Moldovei, dar renunți la biserica ta”. A fost de neclintit. Comuniștii l-au hăituit. L-au trimis și în temniță la Sighet , l-au înfometat, l-au schingiuit, dar el tot n-a scâncit. Apoi l-au urmărit până la sfârșitul vieții și nici măcar când și-a dat ultima suflare nu l-au lăsat în pace…

Iuliu Hossu s-a născut la data de 30 ianuarie 1885 în localitatea Milaş din judeţul Mureş-Oşorhei, actualmente Bistriţa-Năsăud, al treilea băiat al preotului greco-catolic Ioan şi al Victoriei, născută Măriuţiu. A crescut cu credința-n Dumnezeu și cu credința că bunătatea-i tot un dar de la Cel de Sus, unul care trebuie împărtășit tuturor oamenilor. Când a început Marele Război în 1914 s-a înrolat, voluntar, în armată, ca preot militar în grad de sublocotenent, iar în decembrie când a dat prima ninsoare, a plecat de la Timișoara la Viena, cu Regimentul de Infanterie 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. A acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și ostașilor din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. După trei ani, preotul se întoarce acasă, iar în noiembrie 1917 primește scaunul Episcopiei greco-catolice de Gherla.

Marea Unire

Are un aport deosebit în 1918, anul de emancipare națională a românilor. Participă la Marea Adunare de la Alba-Iulia și se numără printre înfăptuitorii Unirii. Citește mulţimii (peste 100.000 de oameni) Rezoluţia Marii Adunări din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ulterior e desemnat să prezinte Regelui Ferdinand I actul unirii alături de episcopul ortodox al Caransebeşului, Miron Cristea.

Iuliu Hossu rememorează mai târziu zilele ce aveau să-i rămână impregnate pe veci în suflet.

„Am cuvântat şi eu la împlinirea voinţei Domnului în mijlocul elanului anonim… Asistam, optimişti şi senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, aşteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeşului: La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire. Că bine spui frăţia ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar şi ieşim braţ la braţ să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremuraţi lângă steagul cel mare şi sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică, tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin şi omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniți Horia şi Cloşca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunţile senine ale imensei mulţimi, apoi încep cu inspiraţie de dincolo de mine, robul: Acesta-i ceasul Dreptăţii! fraţilor întru neam! Braţele îmi erau ridicate să cuprindă şi cerul şi pământul. În slăvi dincolo de frunţi spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din Spitalele de campanie. Am întrebat deci frunţile: Vă amintiţi de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceţi aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre? Da, Sfinţia Ta, te ştim, te cunoaştem! mi-au răspuns sute de glasuri. Ei bine, ceasul acela a sosit! Unire, Unire! legăna valul viu.[…] Da fraţilor, Unire! Mulţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ceea ce voi auziţi acum şi n-au auzit. Ochii voştri lăcrămează fericiţi că văd şi urechile că aud bunavestire, a unirii noastre pe veci. Ascultaţi! Şi le-am citit apăsat actul Unirii. La sfârşit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale: Ne unim! Ne unim! Şi plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!”

Iuliu Hossu fotografia realizata cu ocazia semicentenarului 1968 Hossu in medalion 1918
Iuliu Hossu fotografia realizata cu ocazia semicentenarului 1968 Hossu in medalion 1918

Actul prezentării Unirii la Bucureşti

Episcopul Iuliu Hossu a fost apoi desemnat să ducă la Bucrești actul constitutiv. Și povestește: “Eram patru: Goldiş, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebeş şi cu mine. Ne-am urcat într-un tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne. A doua zi, la Bucureşti, ne-a aşteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteţi aşteptaţi să sosiţi de 1000 de ani. Să nu ne mai despărţim niciodată. Bucuria nu era a unei generaţii ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în credinţa de unire. Nu erau doi popi însoţiţi de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferinţelor, al speranţelor şi al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornăit de lanţuri sfărâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Mulţimea era alături de cei în modeste reverenzi şi sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei româneşti prăbuşiţi năprasnic în nemurire. Eram în Ierusalimul aspiraţiilor naţionale, în cetatea de scaun a voievozilor ţării româneşti! Vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alţii presărau flori cine ştie de unde aduse din Bucureştiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toţii răbufneau în strigăte de necontenită bucurie. Stăteam toţi patru încremeniţi. Priveam cerul senin a pierdută, a mistică binecuvântare, şi, – Doamne, Doamne, – curgeau şi lacrimile noastre din căldură de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat! Veşnicia mi-a dat şi mie paharul bucuriei”, își amintea Iuliu Hossu la semicentenarul Unirii.

Om pentru oameni

Perioada următoare , de după , o petrece tot în Cluj. Și rămâne nedespărțit de biserică și de Cluj în 1940, când, Ardealul de Nord ajunge din nou sub ocupație. E perioada Dictatului de la Viena. Când sentimentele antisemite se accentuează, episcopul participă activ la încercările disperate ale evreilor a părăsi Ardealul. Ani mai târziu, rabinul Moshe Carmilly, pe-atunci liderul mișcării evreiești din Ardeal avea să mărturisească într-una dintre autobiografiile sale că : “În acele vremuri grele și tulburi, când era cea mai mare nevoie de ajutor, doi episcopi din Transilvania, Iuliu Hossu și Marton Aron, primul greco-catolic, al doilea romano-catolic, au oferit un exemplu al umanitarismului lor. Pe episcopul Iuliu Hossu nu l-am cunoscut personal. Cei care-l cunoșteau îmi spuneau că era un om înțelept, înzestrat cu însușiri deosebite. Pe lângă înțelegere și inițiativă el era generos și gata de sacrificii… Episcopul Iuliu Hossu și-a concentrat generozitatea într-o Chemare adresată românilor din Ungaria pentru ajutorarea evreilor.”
Rabinul nu l-a uitat toată viața pe episcop, iar în 1988, aflat într-o vizită în România, a și depus o coroană de flori la mormântul lui Iuliu Hossu. Inscripția pe coroană e grăitoare: “Cardinalului Iuliu Hossu care în anii 1940-1944 a contribuit la salvarea de la moarte a mii de evrei în Transilvania de Nord. Cu recunoștință, dr. Moshe Carmilly, șef-rabin al Clujului”.

“Dușman al poporului”

După război, regimul comunist preia puterea , iar pentru episcop începe o nouă luptă. Mai tacticizată, mai tenebroasă. Comuniștii desființează biserica greco-catolică, dar câțiva preoți greco-catolici sunt gata să se alăture ortodoxismului, semnând ruperea credincioșilor de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin. Numai că la 1 octombrie 1948, în calitate de episcop, Iuliu Hossu îi excomunică. Nesupunerea sa – vecină poate cu nebunia- după cum vom afla, dă startul unei suferințe fără margini. Comuniștii i-au spus așa: “îți dăm Scaunul de Mitropolit al Moldovei, dar renunți la biserica ta”. El a rămas neclintit. Însuși patriarhul Bisericii Ortodoxe, Iustinian Marina, i-a cerut asta.
Nu trece mult, iar episcopul Iuliu Hossu e arestat de Securitate din casa fratelui său, inginerul Ioan Hossu, la București, pe 29 octombrie 1948, ora 1.30 noaptea și e încarcerat la Ministerul de Interne, după cum aflăm din ACNSAS, Fond informativ, Dosar I000736, vol. 4.

Pe data de 8 noiembrie este depus de autorităţi din scaunul episcopal, ca ultimul episcop greco-catolic în funcţiune. Dosarul securității numără 8 volume și însumnează peste 2000 de pagini adunate timp de 22 de ani.DosaruIuliuHossu

Primul loc al detenţiei, ca şi în cazul celorlalţi episcopi greco-catolici, a fost mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, din Argeş. De aici, în luna februarie 1949, au fost escortaţi la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, iar ulterior, în mai 1950, transferaţi la închisoarea din Sighet, unde își găseau sfârșitul majoritatea deținuților politici.

Iuliu Hossu rămâne statornic convingerilor sale, deși este convins că nu va ieși niciodată din temniță. Și îi scrie episcopului Ioan Cherteș pentru credincioșii săi: „Spune-le, dacă ar fi să rămân aici în Sighet, spune-le că i-am iubit pe toţi până la moarte, spune-le că acesta mi-a fost cuvântul din urmă pentru ei”(Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003).

Iuliu Hossu , fotografie făcută în perioada detenției de la Sighet
Iuliu Hossu , fotografie făcută în perioada detenției de la Sighet

 

Episcopul Iuliu Hossu descrie momentul sosirii la Sighet astfel:

„Se deschide o poartă în zidul cam de 6 metri înalt şi intrăm într-o curte, nu prea mare în faţa unei clădiri cu două etaje; în partea stângă de-a lungul zidului până la intrare, erau înşiruiţi o seamă de gardieni în uniforme albastre; erau gardienii penitenciarului din Sighet. Când ne-am coborât din maşini, am auzit faţă de ai noştri spunând între ei şi păzitorilor noştri: «Băgăm bivolii la grajd»; aceasta a fost de bun venit pentru noi. S-au dat jos şi bagajele, care trebuiau aduse în urmă; am mers pe rând la intrare; îndată, trecând pragul, mi-am dat seama că intrăm în penitenciar; două etaje despărţite cu pânza de sârmă, cum le-am văzut la penitenciarul din Cluj şi cum sunt la toate penitenciarele, pentru a nu se arunca jos cei disperaţi. La capul scării, cu listele în mână, sta directorul institutului şi păzitorii noştri respectiv şeful lor: fiecare cum ajungea la rând spunea numele, pe care îl nota directorul; când a venit rândul meu am zis: «Episcop Iuliu Hossu»; îndată mi-a replicat accentuat directorul: «Aici nu este episcop»”.
La Sighet se murea pe capete, iar majoritatea deceselor surveneau în urma înfometării. Era metoda de tortură preferată. Cum , necum, episcopul a supraviețuit cinci ani…

”Agitații”

După această „etapă”, a urmat perioada domiciliilor obligatorii. În domiciliu obligatoriu, împreună cu episcopii supravieţuitori Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, va elabora şi transmite memorii atât autorităţilor Statului cât şi laicilor, prin care solicita repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite. Datorită memoriilor episcopilor, laicii au început să se facă remarcaţi în anul 1955, printr-o o serie de memorii adresate Guvernului. Aceste memorii, sau petiţii, erau considerate de către Securitate „agitaţii” (Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Ministerul Cultelor, Direcţia de Studii, dosar nr. 80, vol. 10-3). Astfel, cei trei Episcopi au fost despărţiți pentru totdeauna. Episcopul Ioan Bălan a stat la mănăstirea Ciorogârla până la sfârşitul vieţii, Episcopul Alexandru Rusu a fost mutat la mănăstirea „Cocoş”din judeţul Tulcea, apoi la penitenciarul din Gherla, unde a şi murit, iar Episcopul Iuliu Hossu la mănăstirea Căldăruşani.

În perioada aproape celor 22 de ani (mai precis 21 de ani şi 7 luni) de detenţie şi domicilii obligatorii, Episcopul Iuliu Hossu a fost la penitenciarul Sighet 5 ani (24 mai 1950 – 4 ianuarie 1955) şi în domicilii obligatorii 17 ani, din care 14 ani la mănăstirea Căldăruşani în D.O. până la sfârşitul vieţii 28 mai 1970.
În această perioadă Securitatea l-a urmărit în permanență. Activitatea Securităţii se poate observa în „Planurile de măsuri”(Securitatea a întocmit 7 planuri de măsuri Cf. ACNSAS, Fond informativ, Dosar I000736, vol. 1) întocmite de ofiţerii de Securitate. Prin aceste „planuri” Securitatea a urmărit în special interceptarea corespondenţei, introducerea de informatori pe lângă Episcop, introducerea tehnicii operative (T.O.) de a asculta conversaţiile Episcopului cu diferite persoane care îl vizitau etc.

Planul de măsuri este o un document esenţial în dosarul de urmărire informativă cât şi în dosarul de reţea. În dosarul de reţea, planul de măsuri prevede modul în care informatorul este dirijat pe lângă persoanele urmărite, verificarea sincerităţii sale cu ajutorul altor informatori (confruntarea notelor informative date de mai mulţi informatori pe aceeaşi temă, de exemplu) sau prin tehnica operativă: microfoane, interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor telefonice. În cazul nostru, a dosarelor de urmărire informativă ale Episcopului Iuliu Hossu, planul de măsuri era întocmit de către Ofiţeri ai Securităţii pe sarcini distincte, fiecare sarcină avea stabilit un termen şi un ofiţer care răspundea de îndeplinirea fiecărei etape. Urmărirea era minuțios pregătită.

Primul plan din dosar este datat pe 1 ianuarie 1956 , la aproape un an după eliberarea episcopului din închisoarea de la Sighet. Sarcinile sunt trasate de Locotenentul de Securitate numit “Barbu Dumitru” și au în vedere urmărirea Episcopilor Iuliu Hosu, Alexandru Rusu[1] şi Ioan Bălan[2], deoarece aceştia erau în acelaşi domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş.
„Se va trece la identificarea tuturor elementelor ce apar în materialul informativ cât şi a elementelor cu care susnumiţii corespondează şi a celor ce-i vizitează pe cei trei episcopi greco-catolici. Se va cere interceptarea corespondenţei episcopilor: Rusu Alexandru, Bălan Ioan şi Hossu Iuliu, în scopul de a stabili cu cine întreţine legături. Întrucât informatorul necalificat „Bărbulescu Petre” nu are putere de pătrundere pe lângă cei trei episcopi greco-catolici şi în scopul urmăririi şi stabilirii activităţii acestora, se va trece la studierea şi verificarea numitului:W. M., născut la 9 octombrie 1911, ce lucrează la mănăstirea Curtea de Argeş în calitate de contabil. Din informaţiile cele deţinem, rezultă că acesta se duce în vizită la cei trei episcopi, unde împreună cu ei, serveşte vin. După recrutarea candidatului, va fi dirijat pe lângă cei trei episcopi, pentru a stabili care din personalul didactic al şcolii de cântăreţi bisericeşti Curtea de Argeş, sunt în relaţii mai apropiate cu aceştia, aceasta se face cu scopul punctării şi studierii a două linii informative. Elementele de legătură ale celor trei episcopi în special a elementelor folosite de aceşti episcopi în activitatea pe care o desfăşoară, în ţinerea legăturii cu vicari clandestini[3] greco-catolici, ce au fost numiţi de Rusu Alexandru pentru a duce activitate clandestină. Se va cere la Regiunea M.A.I. Cluj, dacă au trecut la recrutarea informatorului Ivaşcu Iulian şi dacă se poate conta pe el, în scopul de a fi marşrutizat la Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru a lua legătură cu cei trei episcopi greco-catolici. Materialele ce se vor obţine în legătură cu cei trei episcopi, să ne fie înaintate şi nouă în copie. Se va trece la studierea şi verificarea numitei Rusu Maria în scopul de a stabili dace se poate recruta sau nu, deoarece îndeplineşte funcţia de intendentă a fostului palat Episcopal din Curtea de Argeş, unde domiciliază cei trei episcopi”(ACNSAS, Dosar I000736, vol. I: 33).

Acest plan de măsuri a fost redactat în ianuarie, iar sarcinile trasate trebuiau rezolvate până cel târziu la sfârşitul lunii martie a anului 1956. Mai mult, acest plan a angrenat în urmărirea Episcopului Iuliu Hossu şi alte regiuni ale Securităţii din ţară, precum şi recrutarea de noi informatori.

uliu Hossu in Domiciliu Obligatoriu
Iuliu Hossu in Domiciliu Obligatoriu

Într-un alt plan de măsuri , întocmit de către Securitate în 1 aprilie 1961, este menționată din nou lupta pe care o duce Episcopul Iuliu Hossu .
„Hossu Iuliu după unificarea cultului greco-catolic cu cel ortodox în 1948, în funcţia de episcop greco-catolic refuză să treacă la ortodoxie, menţinându-se pe o poziţie de rezistenţă şi îndemnând şi alte elemente din clerul greco-catolic să facă la fel. Ca urmare a acestei situaţii organele noastre au luat măsuri pentru izolarea lui fixându-i domiciliu obligatoriu în mai multe localităţi succesiv, iar din 1950 se află la mănăstirea Căldăruşani pe lângă Snagov, raionul Urziceni. Episcopul greco-catolic Bălan şi episcopul Hossu au câştigat a serie de elemente din garda M.A.I. care îi supraveghea folosindu-le în scopul restabilirii legăturii cu elementele din afară şi în special cu Nunţiatura Apostolică din Bucureşti. Printre elementele care au primit scrisori şi au fost îndemnate să ajute materialiceşte pe cei de la Căldăruşani aflaţi în D.O se află şi Hossu Traian, Hossu Iustin şi Rusu Victor toţi rude apropriate ale lui Hossu Iuliu (primi fiind fraţi) aflaţi cu domiciliul în Bucureşti. Din lucrarea acţiunii informative până în prezent nu au rezultat probleme deosebite deoarece acţiunea nu a fost acoperită cu agentură de pătrundere şi care să fie înfiltrată pe lângă toate elementele cuprinse în acţiune. Singura măsură care s-a menţinut pentru toate elementele a fost interceptarea corespondenței. Agentul Gavrilă Mihai care a fost recrutat pe lângă Hossu Traian a stabilit că acesta este un element foarte prezent şi calculat în acţiunile pe care le întreprinde. Problemele ce rezultă din contactul agentului cu Hossu Traian sunt de suprafaţă ele dovedind că obiectivul nu are suficientă încredere în agent.

În ceea ce priveşte pe Hossu Iuliu aflat cu domiciliul obligatoriu la Căldăruşani, în perioada desfăşurată acţiunii, obiectivul a fost contactat de agentul Văleanu Marius, de agentul Gavrilă Mihai[4] prin deplasările pe care le-au făcut aceştia la mănăstire, iar într-un mod mai frecvent obiectivul a purtat discuţii ori printr-o terţă persoană am putut cunoaşte despre preocupările lui la mănăstire de la doi agenţi ai Regiunii Bucureşti recrutaţi în mănăstire”(ACNSAS, Dosar I000736, vol. I: 21).

Agentul Bogdan al Regiunii Bucureşti care lucrează în mănăstirea Căldăruşani va fi contactat pentru a aprecia posibilităţile informative pe lângă Iuliu Hossu, după care se va face propuneri de predare la noi pentru a-l dirija în continuare. Întrucât din câteva note ale agentului Văleanu Marius rezultă că numitul Rădulescu Gh. doctor dentist a făcut în cursul anului 1958 şi 1959 câteva deplasări la Căldăruşani cu care ocazie a luat legătura şi cu Hossu. Va fi luat Rădulescu în studiu pentru recrutare pe lângă obiectiv.
Urmărit și după moarte

Episcopul Iuliu Hossu în acest ambient trăieşte până la sfârşitul zilelor sale, la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, în Domiciliu Obligatoriu. S-a stins pe 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti. Nici acum, Securitatea nu l-a lăsat să se odihnească.

“În ziua de 29 mai a.c. orele 14.00 a avut loc în cimitirul romano-catolic „Bellu”, înhumarea fostul episcop greco-catolic dr. Iuliu Hossu, decedat în vârstă de 85 de ani. Asupra desfăşurării serviciului religios de înmormântare arătăm următoarele: În jurul orei 13.00 au început să vină la cimitir şi prieteni ai defunctului printre care şi preoţi greco-catolic nereveniţi. Majoritatea participanţilor erau persoane în vârstă. Apreciam că numărul participanţilor a ajuns în timpul oficierii la circa 300 persoane.

Inmormantarea Episcopului Iuliu Hossu 4

La ora 14 maşina mortuară cu membrii familiei a sosit la intrarea în cimitir de unde sicriul deschis cu corpul defunctului îmbrăcat în ornate de episcop, a fost dus cu căruciorul cimitirului până la groapă. În faţa căruciorului mergea un ministrand cu crucea şi preotul Zudor Francisc, de la biserica romano-catolică Bărăţia. Asistenţa împărţită, de o parte şi de alta pe aleea principală după trecerea sicriului l-a urmat până la cavou. La cavou, preotul Zudor Francisc a slujit în limbile română şi latină liturghia prevăzută la înmormântarea pentru credincioşi romano-catolic români.
Rugăciunile în limba română (tatăl nostru, născătoare) au fost rostite după preot de întreaga asistenţă. Tot în limba română s-a rostit şi rugăciunea „dezlegării de păcate”.

După terminarea slujbei oficiale, s-au apropiat de sicriu episcopii clandestini Todea Alexandru din Reghin, judeţul Mureş şi Dragomir I. Ioan din judeţul Satu Mare care unul lângă altul mişcând numai buzele, fără glas tare, au rostit nişte rugăciuni. În timpul oficierii slujbei de înhumare, care a durat 25-30 minute, unii dintre participanți, mai ales dintre bărbaţii vârstnici se salutau, vorbeau, schimbau adrese şi numerele de telefon. Mai mulţi dintre participanţi se interesau cine va vorbi ca să evoce figura defunctului, la care cei întrebaţi răspundeau negativ sau cu afirmaţia, că va vorbi cineva din familie. Au fost observate 2-3 persoane care se pregăteau să ia cuvântul, având pentru aceasta notiţe de înainte pregătite, totuşi în final n-a vorbit nimeni. După terminarea slujbei de înmormântare, o parte din asistenţă a plecat, iar alţii în grupuri mai mici sau mai mari s-au retras la diferite morminte continuând să discute între ei.”

La 28 aprilie 1969 , cu un an înainte să treacă în neființă, Iuliu Hossu a fost numit cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri.
S-a stins apoi pe-un pat de spital, fără putere, dar cu aceeași credință de netăgăduit spunându-i mitropolitului Alexandru Todea, aflat până-n ultima clipă cu el că : “Lupta mea s-a terminat, a voastră continuă!”

Inmormantarea Episcopului Iuliu Hossu 1
Volum în memoria Cardinalului

Viața Cardinalului Iuliu Hossu ar putea face fără probleme subiectul unui film. Dar până atunci, istoricul Sergiu Soica împreună cu pr. Gabriel Buboi speră ca într-o lună sau două să publice un volum în memoria Episcopului – Cardinalul Iuliu Hossu in dosarele Securitatii – Note informative-  “Acest prim volum are la bază surse documentare din Arhiva CNSAS, în mod special „notele informative”. Menţionez că în dosarul Episcopului Hossu şi bineînţeles în viitorul volum sunt peste 360 de note informative furnizate de 76 de informatori. Astfel acest demers de a publica acest volum este necesar deoarece aduce la lumină ultima partea a vieţii Episcopului Hossu. Aduce la lumină atitudinea Statului şi a regimului comunist faţă de Biserica Greco-Catolică şi nu în ultimul rând observăm mecanismul Securităţii faţă de ultimul Episcop supravieţuitor din cei 7 episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice. Cred că apariţia acestui volum este un omagiu adus Cardinalului Iuliu Hossu mai ales că anul acesta, 2015, se împlinesc 130 de ani de la nașterea Cardinalului dr. Hossu, 105 ani de la hirotonirea întru preoție, 70 de ani de când a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi 45 de ani de la trecerea la viața veșnică”, ne-a declarat Soica.

 

[1]Alexandru Rusu – Episcop de Maramureş s-a născut la data de 22noiembrie 1884 în localitatea Şăulia, judeţul Mureş. A fost arestat la data de 29 octombrie 1948. La penitenciarul Sighet a fost deţinut timp de 5 ani (24 mai 1950 – 4 aprilie 1955). După această perioadă a stat în domiciliu obligatoriu, apoi la penitenciarul Gherla până la sfârşitul vieţii 9mai 1963.

[2]Ioan Bălan – Episcop de Lugoj s-a născut la data de 11 februarie 1880 în localitatea Teiuş, judeţul Alba. A fost arestat la data de 29 octombrie 1948. La penitenciarul Sighet a fost deţinut timp de 5 ani (24 mai 1950 – 4 aprilie 1955). După această perioadă a stat în domiciliu obligatoriu până la sfârşitul vieţii 4 august 1959.

[3]Cleric care ocupă funcţia de întâi-stătător al unei episcopii, administraturi apostolice sau al unei alte forme similare de organizare ecleziastică, în cazul în care Biserica este împiedicată a-şi reglementa, în mod oficial şi în condiţii de libertate, chestiunile de succesiune în cadrul ierarhiei.

[4]Numele agenţilor sau informatorilor de Securitate sunt nume conspirative.

Veni la nea Dumitru un țânc de nici 10 ani. Era de-atunci comentator de serviciu, da’ talentat.

– Bighidiule, ce faci aici? Ia sa te văd ce poți! Piciu rânji șmecherește și începu apoi să-și etaleze loviturile într-un sac pansat cu bandă izolatoare. Dădea ca un năuc pân’ la epuizare. Nea Dumitru l-a plăcut din prima, că aici , la box, toți îs egali, nu există bogați sau săraci, oameni sau neoameni.

Karol, piticu, era-nvățat cu lipsurile de când lumea, că pe strada Coastei, în Mărăști, acolo unde locuia, nu puteai face prea multe. Dormeai când ploua și scoteai capu’ din cocioabă atunci când ieșea o dâră de soare. Familii numeroase, multe guri de hrănit, mâncare puțină sau deloc. Nici la școală nu era mai bine pentru că ăia mai mari sau mai răi îi trosneau câte-un alint de-i ajungea până-n suflet. Ba că-i sărac, ba că-i țigan , ba că-i nu știu cum. De-atunci, de la școală, a învățat în felul lui să se apere, că doar cine era s-o facă? I-a bătucit pe toți și-a le-a scos tot răul afară până când au început toți să-i știe de frică.
Apoi s-a dus și la Dumitru Negrea, un antrenor ce avea o sală unde îi învăța pe cei mici și cei mari tainele loviturilor organizate. A eschivelor și-a muncii neîntreurpte. S-a dus pe ascuns, că maică-sa-l căpăcea de afla că merge la box.

karol2

Prin 2010, într-o zi oarecare, Karol n-a mai apărut la antrenament. Se întristă și nea Dumitru , dar zise că -i doar unul dintre cei mulți. Pragul sălii îl trecură zeci, sute de copii ca și Karol. Talentați, da’ fără șansă. Era perioada când primăria a mutat toate familiile de romi la Pata Rât, lângă groapa de gunoi a orașului. De pe strada Coastei, pe strada Colinei. Hâț!

Băiatul n-a renunțat și-a venit iar după o vreme. Era la fel de pornit pe cei mari și răi. Și-a zis să-și facă cumva un rost în lume, dacă cu învățătura nu-i iese.

Karol6

– Maestre, mă primiți și pe mine înapoi?

– Hai să facem treabă. Da faci cum îți spun io. Mă asculți și vii, nu că vii și apoi iară te lași.

– Vin!

A ținut-o așa luni de zile. A venit și s-a antrenat cu cei mai mari și l-a ascultat pe nea Dumitru. La 14 ani a luat primul titlu național după ce și-a spulberat toți adversarii la 52 de kilograme. A urmat o participare la un Campionat Mondial în Rusia, apoi un alt titlu național , dar la 63 de kilograme, în 2014. Clepsidra timpului se scurge, iar o dată cu ea Karol își urmează visul.

Ringul uitării

Treptele urcă spre un tărâm dintr-o altă epocă, scăldat de lumina ce pătrunde anemic pintre scândurile puse la ferestre. Pereții sunt verzi de la mijloc în jos, e un verde improvizat din mai multe nuanțe, iar din tavan atârnă, din loc în loc, câte un sac de box. Într-un colț, sub un geam unde-i ceva mai mult aer, șade pe-un scaun din lemn, scorojit, și nea Dumitru. Transpirat, la bustul gol, își așteaptă iar elevii. În surdină, la un telefon mobil cântă Puya. “Foame de bani, băieți, e foame de bani băieți”.

– Bă, ia lăsați voi muzica aia că avem treabă. Nicule, oprește, bă, telefonu! Karol, vino încoace. Ia zi, luăm aurul și anu’ ăsta , au ba?

– Luăm, maestre. N-am adversar în țară!

– Băi, cum n-ai? În Cluj poate că n-ai, da’ mai îs câțiva băieți buni în țară.

– Nu-s așa de buni ca mine, maestre.

– Hai, lasă vrăjeala, treci la treabă.

Karol3

Capu’ plecat, joc de glezne și o ușoară încălzire. Doar când începe să-i curgă transpirația după câteva exerciții își dă drumul și la lovituri. Sacul se clatină vertiginos de zici c-o să iasă din cârligu-l cel ține suspendat, o eschivă, încă una și-o nouă lovitură. Dreapta, stânga , dreapta și mai -mai că amețești când îl privești. “Vezi că-n trei -patru ani mergem la profesioniști, Karole! Nu uita”, îl încurajează antrenorul.

Roy Jones jr.

Cel mai mare susținător al lui Karol e Nicu Chiorean, un alt boxer, coleg de nădejde ce l-a luat sub aripa lui. Nicu are 22 de primăveri trecute, cu 5 mai multe decât Karol. “La început l-am subestimat, ziceam că e copil, că nu face el mulți pureci. Ș-apoi i-am văzut niște meciuri cu adversari mult mai grei decât el, mai mari în vârstă și categorie. I-a mâncat , nu alta”, zice Nicu. Ai zice că-s frați, așa-s de apropiați unu’ de altu’. Și la antrenament nu-i loc de tocmeală. Treaba-i treabă, distracția-i distracție. Povestește tot Nicu. “Îi cel mai serios pe care-l știu. Boxul e meseria lui și îi cât se poate de serios la asta. E genul de om pentru care nu există două variante, victoria sau înfrângerea. Pentru el există doar succesul. Intră în meciuri doar cu gândul ăsta și are o capacitate de automotivare extraordinară, eu n-am mai văzut pe nimeni la fel. Îmi amintesc că înainte să ia locul 1 la cupa României, înainte de meciuri se uita pe telefon la filmulețe cu Roy Jones jr ca să se motiveze.”

Dacă se câștigă bani din boxul amator? Mult prea puțini, dar Karol din toată sărăcia asta trimite o parte și-acasă. Că doar îs din același sânge și soră-sa, cei trei frați, nepotu-său, plus mama și tata. Toți într-o cameră, că așa le-a fost norocu’. “Când am un ban, îl impart. Îi dau și la mama, îmi păstrez și mie. Așa, ca să fie toți mulțumiți”.

Ringul e refugiul său. Dă-i, Doamne, noroc, să ajungă la profesioniști!

text și foto: Cătălin SUCIU

Karol4 Karol5 Karol7

 

O scenă pe care e foarte posibil să o fi prins în centrul Clujului: la o terasă vecină cu „stâlpii împuşcaţi”, pe axa cafenelelor (latura vestică a Pieţei Unirii), o turistă cu rucsacul alături scrie o vedere. Lângă ea se află prietena călătoare care a adormit cu capul pe braţe, sprijinită de masă; iar pe masă: încă un teanc de vederi care îşi aşteaptă rândul pentru scris şi trimis. Nu SMS, nu mesaj pe Facebook, nu e-mail, nu poză făcută cu mobilul şi postată pe Facebook. Nu! Ci cărţi poştale, cu desen şi loc de scris cu pixul.

 

piata

Ei bine, da: mai există oameni care trimit vederi. În Cluj, vederi însă nu prea mai există sau, oricum, nu e mare varietatea dacă vrei să treci de clasicele dreptunghiuri cu imagini hiper-folosite ale oraşului. Dacă vrei să iei/trimiţi vederi cu oraşul, ai totuşi câteva opţiuni.

Există desigur celebrul stand cu vederi amplasat (parcă) dintotdeauna la intrarea într-un gang, pe aceeaşi axă a cafenelelor din Piaţa Unirii de care pomeneam mai devreme. Cu o menţiune: standul e „celebru” pentru clujeni, nu neaparat pentru turiştii care caută vederi; dar e aflat oricum în calea lor. „Eu nu vreau să apar în poză. Oricum, ajunge să vadă cineva standul şi ştie despre cine e vorba. Eu sunt aici de 10 ani”, ne spune doamna responsabilă de împărţit imagini clujene, care ne dă bon fiscal la achiziţie, „semnat” pe P.F.A. „Se mai cumpără încă. Unii preferă din ăstea cu Clujul vechi, am un furnizor pentru ele. Sunt şi colecţionari. Cel mai bine trec ăstea la 2 lei. Cei mai mulţi care cumpără sunt turişti străini. Dar se vând şi magneţi”, ne împărtăşeşte doamna, lângă „simeza” cu peisaje de oraş. Într-adevăr: câteva dintre imagini sunt alb-negru şi au alături ani de demult ai Clujului: vezi de exemplu trăsuri la Conti (care atunci nu era Conti), din Cluj-Kolozsvar-Klausenburg, la 1902. La 3 lei. Dar sunt, la 2 lei, şi clasicele dreptunghiuri care conţin, adunate, mai multe fotografii din locurile celebre de Cluj.

 

DSC_6387

 

Mai poţi apoi să intri într-o librărie. Aici dai cărţi poştale cu 2-3 lei, cu imagini standard: dreptunghiul mare împărţit în dreptunghiuri mici, cu porţiunile „celebre” de oraş (Parcul Central, Teatrul Naţional, Muzeul de Artă, Conti, Casino). Poţi să găseşti însă şi ceva mai altfel, nişte apariţii noi: bucăţi de oraş trasate parcă în tuşe de acuarelă. „A glimpse of Cluj-Napoca”, lansate de Brain Bloom. Dar dacă e ceva „altfel” şi preţul e pe măsură: 10 lei. Dar e cu scop nobil.

“Pentru că ne-am săturat să vedem Clujul în ilustrate care nu-l reprezintă în totalitate, copiii de la Grădinița Specială Cluj, Palatul Copiilor Cluj și un Centru de Plasament au desenat Clujul așa cum îl văd ei iar noi l-am pus pe vederi numai bune de trimis în lume. Cu banii strânși din vânzări echipăm copiii sau mai bine zis, artiștii, înainte de școală”, explică, pe pagina lor oficială, cei din echipa Brain Bloom.

 

 

Şi mai găseşti apoi nişte pătrăţele, care au pe o faţă o „Cluj view”, iar de cealaltă parte un îndemn, scris desigur în engleza universală: „share the spirit of Cluj” şi câteva rânduri pe care poţi să scrii urmând sfatul.

 

Sursa foto: I Love Cluj
Sursa foto: I Love Cluj

 

 

La oferta relativ sărăcăcioasă şi, uneori, depăşită s-au gândit şi cei de la I Love Cluj, populară comunitate online care a lansat şi un shop care comercializează produse brand-uite cu declaraţia de iubire. Aşa că, alături de obiectele deja existente (de la pixuri şi căni la tricouri şi cărţulii), s-a lansat acum şi o serie de cărţi poştale noi, cu gândul la piaţa de turism şi la turiştii dornici să trimită spre case o bucată de oraş transilvănean. Dacă primele imagini alese pentru cărţile poştale sunt câteva privelişti de oraş extrem de familiare oricărui locuitor de aici, seria următoare, încă în pregătire, e ceva mai îndrăzneaţă şi are potenţial să îi surprindă chiar şi pe clujeni.

 

 

 

Până una alta, cei de la I Love Cluj au lansat o primă colecție de cărți poștale, intitulată “Cluj View”. Aceasta cuprinde 5 vederi cu cele mai cunoscut locuri din Cluj, proiectul fiind realizat împreună cu videograful Matei Pleșa. Urmează și alte imagini, după cum și-au făcut planul promotorii proiectului: vederi noi cu locuri și momente din viața clujenilor. Parcul Central, Chios-ul, Catedrala Sf. Mihail din Piaţa Unirii, Teatrul Național sau vederea de pe Cetățuie sunt primele locuri prinse în cărțile poștale. Adică probabil acele locuri în care ajunge fiecare încă de la primul popas de Cluj.

Sursa foto: I Love Cluj
Sursa foto: I Love Cluj

 

Vedere de Cluj şi Moment de Cluj

„De mult timp îmi doream să avem o colecție de vederi cu orașul pentru produsele din I love cluj shop. Cele din comerț sunt destul de vechi și puține, iar Clujul a evoluat foarte mult în ultimul timp; la fel şi oameni. Sunt mai atenți și pretențioși cu ceea ce cumpără. Problema era că trebuia să avem pozele și, cel mai important, un contract legal cu un fotograf. Am avut câteva încercări și acum 2 ani, însă am renunțat și de câteva luni am tot discutat cu Matei Pleșa să facem ceva. Până la urmă ne-am mobilizat și am reușit sa facem un parteneriat și să le lansăm”, a sintetizat pentru Actualdecluj.ro Andrei Mutu planul I Love Cluj.

 

Se pregătesc două colecţii, mai precizează Andrei: “Cluj view” şi “Cluj moments”. “Cluj view” e colecţia lansată recent, cuprinde 5 fotografii cu cele mai cunoscute locuri din Cluj şi îi are ca public ţintă pe turişti şi pe cei care vor să facă un astfel de cadou. „Nu vroiam să fie vederi banale, aşa că ne-am concentrat pe design. Poate că zonele foarte cunoscute au devenit banale pentru unii dintre noi şi ne-am gândit să îi dăm fiecărei imagini câte un „twist”. Am fost atenţi la unghiul din care e făcută poza, la momentul zilei (ne-am jucat cu soarele), la anumite efecte. Încercăm să transmitem stări şi emoţii. Pe zona de creaţie, dorim pentru “Cluj view” să mai tot lansăm vederi şi cu alte zone din oraş, să ajungem undeva la 15. Încercăm să aducem şi zone care nu sunt atât de cunoscute sau care credem că vor creşte în următorii ani”, spune Andrei. Aşadar, proiectul e cu „va urma”. „Vrem să mai lansăm şi “Cluj moments”, în care vom transmite ceea ce oameni experimentează în oraş. E un test, dorim să vedem cum merge. Ne mai uităm şi la zona de evenimente. Adică am vrea să facem vederi cu cele mai iubite evenimente din Cluj. Acestea ne vor ajuta să promovăm oraşul pentru că spun o poveste despre oraş si ceea ce trăiesc oamenii aici. Încercăm să gasim o modalitate de a le duce şi promova în afară”, precizează Andrei despre planurile cu „to be continued”.

 

DSC_6394

 

 

 







CELE MAI CITITE

OPINIE

0 305
Clujul are o particularitate care nu trebuie ignorată, acum când pentru toată lumea e evident că s-a construit paradoxal în ultimele decenii. Intravilanul mult...