Reportaj

Bulevardul Eroilor, joi seara, final de ore de muncă, în zi cu atmosferă îmbietoare de stat la terase. La “clopot” (lângă monumentul Memorandistilor) e forfotă și se aude muzică de boxe. “Ce bine sună muzica aici pe stradă!”, constată un trecător. Cei de la magazinele din vecinătate încep să închidă ușile: “Hai, că nu ne mai înțelegem”. Afară s-au pus cordoanele roșii de catifea, câțiva tineri în salopete aranjează pahare de plastic, în jur s-au adunat părinți cu juniorii curioși. Se pregătește scena!

DSC_1642

DSC_1648

 

Teatrul Național din Cluj a lansat invitație: de la ora 20.00, în 12 mai are loc premiera spectacolului d’ECOurage.  E prima producție a instituției de cultură concepută special pentru a fi jucată în stradă: “d’ECOurage” este o montare realizată după un concept de Andrea Gavriliu, care semnează scenariul, regia şi coregrafia spectacolului, pe muzica lui Mihai Dobre, cu scenografia realizată de Valentin Codoiu.

 

DSC_1645

 

În jurul scenei improvizate lumea s-a adunat cu mult înainte de începerea spectacolului: s-au așezat pe jos, și-au adus copiii și cățeii, răsfoiesc broșura cu programul de Zilele Clujului, proaspăt primită. Între timp, echipa face ultimele pregătiri. Nu există cortină, așa că acum suntem cu toții în “culise”.

 

DSC_1651

 

Actorii sunt printre noi, față în față și la același nivel cu publicul. Uneori, publicul e chiar mai sus. La propriu: s-a format un amfiteatru de spectator pe treptele statuii. De aici ai vizibilitate mai bună.

DSC_1645

Un țârâit scurt, a sosit ora 20.00, începe spectacolul. Actorii beau pe pietonală, fumează, mănâncă, dansează. În public zărești studenți de Teatru, obișnuiți ai sălilor de spectacole, prieteni ai celor veniți să joace, dar și public nimerit întâmplător în mijlocul spectacolului neobișnuit pentru oraș.

DSC_1667

 

Scena din stradă e înconjurată de spectatori entuziasmați, din trei laturi. A patra e a mașinilor. Traficul se desfășoară netulburat pe jumătatea nepietonală a Bulevardului Eroilor.

 

DSC_1664

DSC_1679

 

Actorii dansează în continuare. În public se fumează câte o țigară, comentezi cu vecinul de spectacol și poți chiar să răspunzi la telefon. Nu prea seamănă a sală de spectacol, nu?

 

DSC_1681

DSC_1659

 

După jumătate de oră, spectacolul se încheie, actorii primesc florile pregătite și aplauzele spontane. Asta a fost! O seară de teatru, afară din teatru.

Conceptul: care e ideea?

De ce a fost scos spectacolul în stradă? Pentru a fi mai aproape de spectatori, dar și datorită subiectului pe care montarea îl abordează, spun inițiatorii proiectului. “d’ECOurage aduce în stradă 15 studenți-performeri care vor spune prin dans și umor povești nu tocmai amuzante despre diversele tipuri de poluare care ne ocupă zilnic timpul și spațiul: suntem ceea ce bem și mâncăm, suntem ceea ce vorbim, suntem ceea ce respirăm. Pe ritmurile energice ale lui Dobrică de la Șuie Paparude și cu un limbaj coregrafic-ludic-matematic, performerii au misiunea de a-i capta pe trecători și de a-i ține preț de 30 de minute pe pietonala Eroilor pentru un spectacol stradal tineresc dar cu un mesaj înțelept“, a explicat Andrea Gavriliu despre misiunea asumată de spectacol.

DSC_1674

Andrea Gavriliu este absolventă a secţiei de Actorie a Facultății de Teatru şi Televiziune de la Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj și are un master de coregrafie de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“. Pentru spectacolul d’ECOurage, Andrea, fostă studentă a profesorului Miklós Bács, s-a întâlnit şi a lucrat cu noua generaţie de studenţi ai profesorului clujean: Andreea Bănică, Norbert Boda, Nicole Burlacu, Alexandru Chindriş, Robert Danci, Blanca Doba, Radu Dogaru, Denisse Moise, Alexandru Popa, Dan Pughineanu, Irina Sibef, Cosmin Stănilă, Maria Teișanu, Victor Tunsu, Eric Țuțuianu. MIklos Bacs e același care a primit în acest an premiul special de mentor al tinerelor generații de actori la Uniter.

Va urma…

Dacă ați ratat spectacolul sau ați vrea să vedeți un altul, tot afară, trebuie să știți că Zilele Clujului  se deschid cu piesă de teatru în piața Unirii. Deschiderea oficială a Zilelor Clujului are loc în 19 mai, când în piața Unirii din Cluj-Napoca se pune în scenă o piesă de teatru cu largă audiență la public în Cluj, “Sânziana și Pepelea”.

 

Mergi la supermarket, pui telemeaua în coş, alături de celelalte cumpărături, plăteşti cu cardul, transferi cumpărăturile în portbagaj şi apoi, acasă, pregăteşti micul dejun. Cam asta e procedura prin care ajung lactatele la voi acasă? În după-amiaza paşnică de duminică, cei de la Muzeul Etnografic au mers înapoi în timp sau au readus satul în oraş şi stâna lângă parcul industrial: s-a recreat un obicei vechi de secole, “măsurişul oilor”, în parcul etnografic de la Tăietura Turcului, vecin cu pădurea şi cu Tetarom-ul industrial.

DSC_1517

Măsurișul oilor, numit în diferitele zone etnografice din Transilvania și împreunat-împreuniș sau sâmbră, este un eveniment rural tradițional cu funcții practice, magice și festive, care marchează debutul sezonului pastoral activ, explică organizatorii evenimentului din parcul-muzeu.

DSC_1519

Organizat, în funcție de clima zonală, la Sângeorzul actual (23 aprilie) sau la „Sângiorzul Bătrân” la o diferență de 13 zile, măsurișul este urmarea logică a asocierii mai multor proprietari cu oi puține (7-25 capete), pentru care exploatarea individuală a laptelui oilor proprii este nerentabilă, dată fiind cantitatea mică mulsă pe zi de la o oaie.

DSC_1522

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, în colaborare cu Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Cluj și cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, a organizat de 8 mai o reconstituire detaliată a unui măsuriș tradițional.

Evenimentul din parcul etnografic a inclus toate etapele acestei practici tradiționale: protejarea magică a gospodăriei și a staulului de muls, intrarea turmei în staul în frunte cu doi flăcăi îmbrăcați în frunze (vlojoi), mulsul turmei de  oi, măsurarea laptelui cu carâmbul, închegarea laptelui și obținerea cașului, servirea balmoșului și cașului proaspăt, petrecerea finală cu muzică tradițională și dans, în curtea gospodăriei.

“Viaţa pastorală e foarte importantă pentru români, iar acesta era un eveniment important”, spune Tudor Sălăgean, director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

DSC_1551

Aşa că în parcul de la Tăietura Turcului s-au adunat spectatorii, cu mic cu mare. Mulţi mici. Sacourile şi genţile Guess s-au aşezat pe marginea staulului instalat în capătul parcului, ca să vadă obiceiul cu oi şi oieri. “Am venit să beau un pahar cu lapte”, spune unul dintre clujenii veniţi să asiste la “reconstituire”.

trei

„Ce este măsurișul mai întâi? Este o practică pastorală care a apărut dintr-o necesitate. Proprietarii de 7 – 25 de oi, ca să-și exploateze eficient laptele oilor proprii trebuiau să se asocieze cu încă 20-25 de proprietari de oi cam de aceeași putere economică. De ce? Pentru că oaia are o capacitate de lactație extrem de scăzută, într-o zi dă foarte puțin lapte. De la 25 de oi abia scoți un caș cu greutate. Cașul acela fiind din mai multe zile consecutive nu se poate prepara din el brânza de calitate care să reziste la depozitare. În plus ar fi imobilizat două persoane la stână, ar fi cumpărat tot inventarul el și familia lui, ceea ce era extrem de scump și din aceste motive apare asocierea. Odată cu asocierea apar și problemele. Cum să repartizezi proporțional laptele? Și atunci pentru a asigura această repartiție proporțională la Sfântul Gheorghe se făcea acest măsuriș: fiecare om își mulgea oile proprii, laptele era măsurat cu niște tehnici tradiționale și în funcție de calitatea laptelui, cantitatea oilor la măsuriș se primea în numai două-patru tranșe toate drepturile în lapte sau în caș la fiecare proprietar în parte”,  explică Ioan Augustin Goia, cercetător științific al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Se fac poze, se filmează. Răsună, din când în când, muzică populară şi specialiştii explică procesul.

Ați mâncat „mâncare chinezească” la Cluj? Unde găsești altceva decât ceea ce am putea descrie cu ușurință ca fiind pur şi simplu: orez cu pui și ciuperci? Și bambus! Poate primești și bambus. La o astfel de întrebare ți-ar putea răspune un tur gastronomic care pornește de undeva de pe strada Horea și care, cotind spre străduțe, caută locuri vechi din Cluj unde poți să mănânci ceva bun. Iar prima oprire e la un local cu nume asiatic. Shen Yang.

12970360_1066738196717312_1491482669_o

Aici găsești un loc mic, scaune portocalii, tradiționalul frigider Coca-Cola și un meniu cu nume curioase: furnici în copac sau carne de porc cu urechi de lemn și orez. Preţuri: 10 – 14 lei. „Preparatele noastre sunt specifice zonei de nord-est a Chinei, fiind gătite utilizând tehnici tradiţionale din mediul rural al provinciei Lianoling, zona Shenyang”, e explicaţia proprietarilor.

12947076_1066738256717306_1167111504_o

Ţi se promite „mâncare tradiţională chinezească autentică”. Cei doi care conduc locul sunt o familie – soţ şi soţie. El român, ea chinezoaică, instalată de mai bine de 10 ani în Cluj. Aflăm de la cunoscători că în China mâncărurile diferă fundamental de la o zonă la alta şi că ceea ce numim noi, în general, „mâncare chinezească” nu prea e de găsit acolo. Lumea roboteşte pe la bucătărie (îi vezi prin mica fereastră unde laşi comanda şi de unde îţi aştepţi meniul). De vorbit nu vorbesc cu noi despre detalii de culise.

12970576_1066738220050643_130520256_o

Dar aflăm că e în pregătire o carte de bucate în limba română cu preparate chinezești. “Când ne-am întâlnit cu proprietarii, erau într-o întâlnire cu o editură și aveau planuri să traducă rețetele chinezești tradiționale într-o carte de bucate. Nu știm dacă au scos-o deja sau e în pregătire, dar este o treabă foare faină”, completează ghidul turului, Lala Panait.

tanti

Următorul popas e la cofetăria Steaua, pe strada care poartă în Cluj numele capitalei franceze. Aici găseşti „brauni” şi prăjituri cu „noapte” în denumire, se fac comenzi de torturi sau se ia profiterol şi dulciuri decorate cu fructe. Se mai găsesc şi figurine de ornat torturi, pentru cei care poate preferă să le facă ei acasă. În spate, prin uşa întredeschisă, îl zăreşti pe părintele Arsenie Boca, parte din decorul camerei administrative.

arsenue

Cofetăria Steaua e „cupcake shop” pe Facebook şi îţi dă posibilitatea să dai „check-in”-ul. Luăm prăjiturile la pachet şi mergem mai departe. Nu înainte de a trata problema ingredientelor naturale din prăjituri. Dar și a celor mai cele deserturi care se fac după rețetele concepute înainte de anii 90. Cremeșul, diplomatul, savarina, spumoasa se fac de ani de zile în cofetăria Steaua.

praji

Pe străduţele din zonă unii îşi amintesc de cofetării din copilărie, alţii de vreun cinema sau de un club. Dar pe aici totul e în transformare: fosta fabrică de textile Flacăra se transformă în ansamblu de birouri sub bagheta unei firme din IT-ul care conduce Clujul, iar la intersecţia Ploieşti-Constanţa se înalţă deja turnurile în care unii prevesteau „centru financiat-bancar” acolo unde aveau terenuri de valorificat.

santiere

turnuri

„Ştiţi unde e o cantină bună?”. Lângă Sinagogă. Pe unde e intrarea? Se găseşte, locul e într-o curte interioară, nu prea ştie oricine de el, dar se găseşte. Cantina evreiască. Numai că mai e un secret, împărtăşesc connaisseurs-ii: aici trebuie să vii pe la 12.00, ca să găseşti opţiuni bune. Și e un loc în care ți se dă echipament special, ca să te integrezi

12970132_1066738113383987_62644601_o

Dar nu cantina de aici e destinaţia de week-end. Mergem la Vărzărie.

Aici, cu platouri de Vargabeles frumos aşezate pe masă, se vorbeşte mai întâi de un proiect social. „O masă caldă” –e un program care se bazează pe voluntariat şi pe donații, cu scopul de a găti şi oferi celor nevoiaşi gratis o porție de mâncare a cărei preparare să coste aproximativ 2 lei. Echipele implicate şi voluntarii care se alătură constant îşi desfăşoară activitatea în 6 cantine, în care gătesc, o dată pe săptămână, pentru aproape 500 de persoane: 3 sunt localizate în Cluj-Napoca, 2 în București, 1 în Bistriţa şi 1 în Satu Mare. În Cluj, de exemplu, se împarte mâncare în Piaţa Muzeului, joia. „Dacă vreţi să vă oferiţi voluntari la gătit să ştiţi că mai avem locuri prin august”, ne informează din start Raimonda Boian, una dintre coordonatoarele implicate în program. „Am vrut să replicăm modelul şi în alte locuri şi am fost întrebaţi foarte des despre ce facem şi cum. Numai că mulţi au renunţat când şi-au dat seama ce fel de muncă implică asta. E nevoie de cineva care să coordoneze o astfel de activitate şi care să îşi dedice cel puţin o zi pe săptămână, constant, proiectului. Voluntari în schimb avem tot timpul, chiar şi resurse. Acum am ajuns la stadiul în care nu avem nevoie de promovare ca să atragem resurse, ci mai mult am vrea să replicăm modelul şi chiar ar fi de dorit să devină oamenii mai conştienţi de ceea ce consumă şi de cât aruncă. De când lucrez la acest proiect, eu, una, văd foarte diferit lucrurile”, spune Raimonda.

12940990_1066738110050654_625672089_o

Între timp, apare doamna Lenuța, ospătăriță de bază azi la Vărzărie, ca să împărtăşească din secretele bucătăriei unuia dintre cele mai celebre restaurante din vechea gardă a Clujului. De fapt, secrete nu prea ne împărtăşeşte, fiindcă – nu-i aşa? – de-aia le zicem „secrete”. Aflăm totuşi că reţetele sunt neschimbate de zeci de ani, că varza a la Cluj e desigur cea mai populară mâncare aici, că unii vin tocmai din Braşov doar să o comande şi că e extrem de important ce pui în mâncare. „Vin unii şi zic – nu mai are acelaşi gust pe care îl avea când eram student. Normal că nu mai are! Ce? Carnea e la fel? Legumele sunt la fel?”, punctează doamna Lenuţa. Aici mănâncă de ani de zile clienţi fideli, dar vin mereu grupuri de străini şi vizitatori şi, desigur, locul se umple la TIFF. „Eu nu gătesc niciodată acasă mâncărurile de aici. Nu mai pot! Să vă zic unde mâncăm duminica? La KFC”, admite zâmbind bucătăreasa. Secretul Vargabeles-ului sunt tăițeii. Reușim să aflăm că pe piață există o singură marca de tăiței care pot recrea deliciul de la Vărzărie. Care? Nici poveste să reușim să aflăm. “Când eram la începutul proiectului nostru O masă caldă, am vrut într-o joi să gătim varză a la Cluj și, pentru o cantitate mare, nu știam cum să procedăm ca să ne iasă. Așa am venit înainte la Vărzărie. M-am așezat cuminte la intrare, am comandat un suc și mi-am făcut curaj să întreb secretul. Am întrebat, dar degeaba. N-am aflat nimic. Așa că ne-am descurcat pe cont propriu”, a spus și Raimmonda despre secretele de la Vărzărie. Cineva din grup a citit și o carte despre inventatorul  Vargabeles-ului, care era din Cluj, dar n-avea nicio legătură cu Vărzăria.

12959413_1066738093383989_915569194_o

„Ştiţi chineză?”, ne întreabă spre final doamna Lenuţa şi ne atrage atenţia astfel ce grup din ţări îndepărtate tocmai i s-a instalat în local. Păi… dacă noi căutăm „mâncare chinezească” ceea ce se întâmplă acum e doar o restabilire a echilibrului universului gastronomic: chinezii vin la varză a la Cluj.

chinezoaice

Turul gastronomic al Clujului, de ieri și de azi (prima parte) a fost organizat de Lala Panait și Lavinia Gliga. Din pasiunea Lalei venită din pregătirea sa profesională, antropolog urban, dar și din curiozitatea de jurnalist a Laviniei Gliga care lucrează la Decât o Revistă și luând în calcul faptul că orașul, la capitolul gusturi, are multe povești și multe bucate care nu trebuie ratate. Pe parcusul călătoriei gastronomice se savurează povești, dar și preparate pe care, dacă ești clujean sau turist în Cluj, nu trebuie să le ratezi de la degustat măcar o dată.  Pentru participanți, există o contribuție de minim 15 lei, ca taxă simbolică de participare. Până acum, cele două inițiatoare au mai organizat tururi ghidate prin Poveștile Clujului și urmează să reediteze și acest Tur gastronomic al Clujului, de ieri și de azi.

 

Nea Iosif s-a trezit într-o dimineață într-un loc nou, cu totul necunoscut lui. Nu știa cum Dumnezeu a ajuns acolo și de ce. Vedea așternuturi albe, se uita mirat în stânga și-n dreapta la monitoare pe care curgeau lin câteva liniuțe ca într-un joc video.

Îl durea capu și-acum, ca după o beție obișnuită cu coco-jambo, un amestec fermecat compus din spirt sanitar Mona și un deț de cola. Avea arsuri la stomac, da ăsta să fie cel mai mare bai. Apoi se uită cruciș, ușor în jos, și văzu cum din nas îi ies ceva tuburi care sunt conectate la un aparat. În dreapta avea o branulă prinsă bine cu leocoplast pe care-o scoase de îndată.
Îl strângea și vezica și dădu apoi să coboare din așternuturi ca să caute , de-o fi pe undeva, o baie.

Se ridică în fund și-ncepu dintr-o dată să țipe.

-Ăăăăăăăăăăăăăăă…Văleuuuu. Apoi îngână oarece și își trosni două scatoalce, una peste obrazul drept, cealaltă peste cel stâng. Se aplecă în față, ca și cum ar scormoni după ceva, după care se lovi iar, dar în afară de roșeața din obraji, nimic nu se schimbă. „Iosife, vezi că ăsta nu-i un vis”, îi șopti un gând.
Se puse iar pe strigat, dar de data asta de-a binelea, că imediat apăru o asistentă.

– Ce-aveți, domnule, ce s-a întâmplat?

– Unde-i?

– Ce căutați, domnule?

-Unde-i, unde-i?

Femeia se uită mirată spre el și-apoi îl întrebă din nou ce-a pierdut. Iosif tot aplecat în stânga patului, șușotind. Trage apoi o gură de aer și-și face curaj:

– Unde-i picioru?

Întrebarea o lovi ca un croșeu în miezul pieptului, iar fata, ceva mai tinerică, abia ieșită din studii, se transformă, pe loc, în stană de piatră. Stânjenită, încercă apoi să-i explice că domnul doctor trebuie să sosească la vizita de dimineață și că îi va spune el ce s-a întâmplat. Iosif, la cei 64 de ani, văzuse grămadă de nenorociri în viață, dar niciodată n-a crezut c-o să bea ș-apoi o să se trezească într-un coșmar cum e ăsta. Un om care să cadă în beție și să se scoale ciung. Acum își zicea că, cel mai probabil, adormise cumva, într-un fel de neînțeles, pe calea ferată, și trenul îi retezase piciorul drept. Apoi era sigur că nu trenul îi luase piciorul, ci o mașină îl lovise cumplit, iar doctorii nu l-au mai putut salva deși, cu siguranță, și-au dorit cu tot dinadinsul s-o facă. Alte explicații n-avea deși încerca al naibii de tare să-și amintească măcar o fărâmă din ziua precedentă.

Iosif4

Iosif nu avea casă de pe la 12 ani, de când a început să viziteze, iar apoi să șadă cu totul în centrele corecționale ale patriei. Taică-său, un neamț pe care-l chema Anton Wittman, era destul de strict, sever, da muncea ca instalator, avea grijă de casa din cartierul Zorilor, de pe Sighișoarei, unde viețuiau, iar maică-sa, Iuliana Wittman, îl creștea pe Alexandru, mezinul familiei.
Numai că Iosif a-nceput să vagabondeze. S-a înhăitat mai întâi cu câțiva băieți mai mari din cartier, a fugit de-acasă și l-a prins miliția laolaltă cu restul, când ciordeau mai bine dintr-un apartament.

Tribunalul poporului, în numele dreptății, l-a trimis la 6 ani la reeducare. Mai întâi în Alexandria, colo-n sud, cu alți hoți mărunți, după care l-au mutat la Târgu Ocna și Păltiniș. Când a fost să fie major, i-au dat drumul, iar Iosif a luat biletul de Cluj.
Aici s-a pus iar pe furat. 44 de spargeri din apartamente și locuințe. Știute. Tot atunci și-a căpătat renumele de “Iosif , mână iute” pentru că fura și din buzunare. Fura de la oricine și cât prindea. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. A mers treaba până când l-au săltat iar milițienii, iar de data asta, cu 18 primăveri trecute demult în acte, nu l-au mai trimis la grupa mică, ci la aia cea mai mare, la Gherla. Și nu i-au dat 6 ani, ci 18.
Din Gherla, ca într-un periplu turistic, a fost mutat la Poarta Albă, iar apoi la pușcăria Bistrița. Din Bistrița a ajuns la Chilia Veche, în Tulcea, într-un penitenciar construit după modelul sovietic. 133 de locuri în două dormitoare, dar huzur la locul de muncă.

Spre deosebire de Gherla, unde mai săpa șanțuri sau era salahor pe șantier, aici Iosif sorta papură. Stătea toată ziua pe-un scaun și -și dădea papura printre degete. Mâncarea nici nu era rea , primeau și supă și fel doi care se schimba în fiecare zi. Diversitate! O dată cartofi, o dată fasole, nici n-ai fi zis că ești la Dunăre, unde se mănâncă doar ștorceag și pești fripți. Tot la Chilia și-a revăzut câțiva prieteni mai vechi, din vremea copilăriei, tâlhari și ei. Vremuri bune de care-și amintește cu drag.

Câțiva anișori la apă dulce, iar apoi o strămutare la Rahova pentru finalul detenției. Și când Ceaușescu a semnat un decret prin care grația o sumedenie de hoți cu pedepse considerate exagerate, un gardian s-a apropiat de el. „Vezi că frate-tău a dat ortu popii”. Alexandru murise într-un accident în construcții, se surpase un șanț peste el și nu l-au mai putut scoate viu.
După vreo două luni, un alt pândar din Rahova l-a luat de o parte:

– Iosife, nu-i bine.

– Ce?

– Maică-ta s-a dus și ea.

– Unde?

– Sus, la Dumnezeu.

Când auzi asta, Iosif se întristă mai tare ca oricând deoarece ea era singura persoană din lume interesată cu adevărat de soarta lui. Ea îi trimitea și un ban mic la pușcărie, îi scria scrisori și-l întreba de sănătate. Sărmana se angajaze ca vopsitor la Cooperativa „Munca invalizilor” și era una dintre cele mai destoinice angajate. A tras luni de zile, în schimburi duble, pentru câțiva lei în plus pe care să-i expedieze, fără știre, lui Iosif. A muncit până-n 28 octombrie 1986, la 8 dimineața, când secția de vopsitorie a luat foc, în incendiu pierzându-și viața 16 muncitori printre care și ea.

Peste câteva zile, Iosif a fost eliberat. Avea 34 de ani. Când a ajuns pe Sighișoarei, în Cluj, ca să-și vadă locuința și pe taică-său cu care nu vorbise de mai bine de 10 ani, a văzut că o altă familie locuiește în locul lor. Wittman plecase, nu se știe unde, fără să lase un bilet..
Fără niciun ban în buzunar, cu hainele de pe el, s-a apucat să colinde orașul și să-și caute de lucru, dar anii petrecuți la răcoare i s-au lipit precum o ghiulea de picioare. “Ești un tâlhar, cum să te angajez?”. Cereau toți cazierul. După o vreme a găsit un ungur mai deschis la minte, care l-a luat ca sudor. Dormea tot în atelierul unde lucra, pe o saltea mai proastă decât paturile din Chilia, dar era mulțumit că nu-l ploua-n cap. Apoi ungurul văzu că-i lipsesc niște scule și pe cine să scoată vinovat, dacă nu pe pușcăriașul din atelier. “Afară, Iosife!”. Asta, deși toți ce lucrau la ungur știau de un coleg, altul decât Iosif, care mărita pe bani orice prindea bun în mână.

Și-a plecat Iosif și-a rămas în stradă. Ani mulți, ierni, primăveri, veri nenumărate. Ultima oară avea o cocioabă improvizată din nuiele și cartoane, în Mănăștur, în capăt. Ziua colecta fier și vindea, după masa dădea pe gât un coco-jambo ca să se matolească și să poată dormi noaptea.

Cine ești?”

Se face ora 10 și-n salon e o tăcere ca la un priveghi.. Iosif se întinde, într-un final, răpus de deznădejde și îndoială și așteaptă să i se povestească ceva, orice. A tot încercat să-și aducă aminte, s-a scufundat în abisul memoriei, dar degeaba. Medicul trece pe la fiecare pacient.

– Cum vă simțiți? Era să vă pierdem cu totul. Și cum vă numiți, nu am găsit niciun act la dumneavoastră.

– Dar ce s-a întâmplat, m-a lovit vreo mașină? Sunt Iosif Prodan.

– Aveați piciorul cangrenat și doar așa v-am putut salva..Mai așteptăm câteva rezultate…

Abia ce-și termină fraza, că doctorul pornește grăbit spre alți pacienți, iar Iosif tot n-are un răspuns.

Iosif2

 

Varianta prezumtivă

Câteva ceasuri mai târziu se constată că pacientul Iosif Prodan sosise la urgențe după un apel făcut de un trecător din cartierul Grigorescu. Iosif fusese găsit în stare de inconștiență, iar analizele de sânge arată că a consumat, nu se știe exact cu cât timp înainte, alcool etilic. Alcool pur. Etanol. Moarte. A dat pe gât otravă, dar a avut zile pentru că, de obicei, după un consum de etanol ajungi ață la IML sau studiu de caz pentru studenții de la Medicină.
După o săptămână de spital, a trebuit externat. Și unde să se ducă, la cine? Fier vechi nu mai poate aduna, de furat nu, cârje ioc, viață ioc. L-au luat cei de la centrul de găzduire temporară de pe Oașului, acolo unde ajung oamenii nimănui. “I-am făcut acte, are un venit minim acum pentru handicap și un ajutor minim de la stat. Și-a mai revenit cât de cât”, îmi spune Alin Frătean, directorul centrului.
Într-un salon cu mai multe paturi, curat și aranjat, Iosif se uită lung la televizor. Are așteptări minime de la viitor. “Păi, domnule, ce să-mi doresc, nu-mi doresc nimic. N-am avut nimic. N-am pe nimeni, o să mor și n-o să știe nimeni. Tot nu știu unde-i picioru. Picioru, domnule. Unde e? Sunt radiat, nu-mi amintesc. Picioru..picioru.. unde-i, unde-i picioru?

Iosif3

 

 

CITEȘTE ȘI: REPORTAJ: Oameni dintre noi (I): Francisc și viața de după sticla de vodcă

Oameni dintre noi (II): Lumea lui Octavian

Oameni dintre noi (III): Erzsebet vrea doar liniște

Oameni dintre noi (IV): Însemnat pe viață. Confesiunea unui fost deținut

Supraviețuitorii Pandorei

 

E duminica iubirii americane și prin oraș florăresele se uită încrezătoare înspre fiecare tânăr domn care se apropie, restaurantele se văd pline prin ferestrele luminate vesel și pe trotuare se plimbă mici plăsuțe de cadouri și trandafiri „valentini”. Lângă fosta cofetărie Urania de la parter de palat e liniște și întuneric. „Căutați un târguleț? E acolo, unde e ușa deschisă”, ne îndrumă un cunoscut, intuind ținta căutată. Aici, într-adevăr, ușa e deschisă și afară e pus afișul pe care l-a anunțat eficient Facebook-ul în zilele recente: „Garage sale pentru Mădălina, la Palatul Urania”. Mădălina Nistor e o clujeancă diagnosticată recent cu leucemie acută limfoblastică, iar târgul e organizat pentru ea de prietenii de la Compania de Tango, care încearcă să strângă fonduri ca să o ajute.

intrare

 

Locul mic e înțesat duminică seară de oameni prieteni și umerașe, accesorii și haine, produse mici, cu 5-10 lei, sau ceva mai mari, care stau pe jos ori pe mici mese de târg, iar undeva pe un perete, sus de tot, e obiectul- „VIP”: un nud semnat de un pictor clujean „cu cotă bună”, pe care organizatorii ar vrea să îl vândă cu 250 de euro.

DSC_0452

Un vizitator/cumpărător/donator se apropie de una dintre măsuțe. Broșa (18 lei) sau colierul cu cercei (35 de lei)? „Dacă vi se pare scump, negociem”, se grăbește să spună tânăra care și-a adus „comorile”. Nu e din trupă, a aflat de eveniment de pe Facebook și a venit să contribuie. Vizitatorul alege în cele din urmă tandemul colier-cercei și oferă pentru el 50 de lei. „Așa negociem”. Tânăra nu acceptă însă: „atunci asta e pentru tine! Așa negociem”, contracarează ea și adaugă imediat și broșa. Pentru banii în plus se oferă cadou în plus. Cam așa merg lucrurile la târgul improvizat. „M-am gândit că așa, luând ceva de aici, de la un târg caritabil, pot să fac un dublu cadou”, împărtășește unul dintre vizitatorii de duminică.

 

DSC_0453

Printre standuri, obiecte (haine, pantofi, eşarfe, căni, poşete, bijuterii şi ursuleţi) și oameni îl găsim și pe unul dintre cei care au pus la cale totul. „Sunt aici cei care au venit să vândă, e și lume care circulă. Lumea e fericită să ajute, au ajuns prieteni ai celor care expun, prieteni ai Mădălinei, sunt apropiați de-ai noștri care vin să vândă și empatizează cu cauza noastră. A fost emulație, au venit oameni care au auzit de eveniment sau unii care doar treceau pe stradă și pe care i-am invitat să intre, explicându-le că aici e bazar cu scop de donație. Unii doar ne-au vizitat, dar au fost și mulți care au cumpărat. Avem exponate de excepție – cel mai scump e cel de 250 de euro, un tablou al unui pictor bun. M-am oferit să îl iau eu, dacă nu găsim cumpărător; oricum am fost sfătuiți să nu îl vindem mai jos de 150 de euro”, ne spune Horia Pop, co-fondator al Companiei de Tango Cluj.

 

DSC_0455

 

Prietenii despre Mădălina: „o frumusețe de fată, de o modestie superbă

Evenimentul nu e iniţiat de Mădălina, afli repede de la organizatori – ea e discretă, dar, fiindcă era nevoie de ajutor, lumea s-a mobilizat fără cereri speciale. Pentru Compania de Tango, aceasta este prima acțiune de acest fel adresată publicului clujean și care nu are legătură cu ocupația de bază a trupei – dansul. „Am făscut-o cu scop umanitar. Ea e prietena noastră de peste 4 ani, e o fată deosebită, o tipă care zâmbește tot timpul, o frumusețe de fată, de o modestie superbă. Studiază la două facultăți, are și un băiat, au o familie monoparentală. A venit aici și un grup de tineri de la facultatea de Drept, au venit să vândă, alții au spus mai departe despre caz. Mădălina nu a vrut la început să se afle de boala ei, am ajuns întâmplător să aflăm, pentru că a avut nevoie de o donare de sânge A2 pozitiv și atunci am făcut o campanie (în ianuarie, n.red.). Se zvonea de leucemie, iar mai târziu s-a confirmat. Acum face chimioterapie și drumuri între spital și acasă. Imunitatea ei e la 0. Ar fi foarte util ca organismul ei să răspundă cât mai bine. Ea e îngrijorată și se gândește să meargă în străinătate, chiar dacă inițial era adepta tratării în România. Dar riscă foarte mult, o simplă răceală și riscă să moară, așa că se gândește la cea mai sigură opțiune. Oricum, ea e o persoană foarte optimistă, nu se lasă ușor, e și mama unui băiețel de 1 an și câteva luni. Și gândești altfel când ai un copil care te așteaptă acasă”, subliniază Horia.

Mesajul Companiei de Tango:

“Mădălina este prietena și colega noastră de la tango, îndrăgită de toată comunitatea pentru optimismul și modestia ei. Studentă la două facultăți, proaspătă mămică, Mădălina găsește timp și energie atât pentru pasiunile ei, dar mai ales pentru băiețelul ei Andrei, de nici doi anișori”.
Cei care vor s-o ajute pe Mădălina, dar nu au ajuns duminică la târg, o pot face direct, în contul deschis pe numele ei, Madalina Andreia Nistor, la BCR: RO56RNCB0818124241300005

 

brosa cont

Update:

În cele şase ore de târg, organizatorii, participanţii şi prietenii au reuşit să strângă 9250 de lei, la care se adaugă şi vânzarea tabloului expus, pentru 150 de euro, banii urmând să ajungă în contul Mădălinei. Bilanţul acţiunii de duminică, anunţat de organizatori: 9230 lei + 5 euro (2844,5 lei + 5 euro reprezentand donaţii + 6385,5 lei reprezentând vânzări diverse produse + 150 de euro pentru Tabloul “O femeie”, pictor Marian Furtună, via Marcel Petrisor”

Din 2010, medicii de la Spitalul CFR din Cluj au înființat o fundație unde donează bani regulat pentru a ține în viață unitatea medicală. În medie, în spital se internează undeva la 10.000 de pacienți pe an. Ori cinci, rezultă 50.000 de bolnavi, mii de vieți salvate.

În jocul umanitar s-au înscris inclusiv pacienți, deși cei mai mulți care ajung aici sunt oameni sărmani sau refuzați de alte spitale pentru că tot aici, la CFR, chirurgii operează și cazurile inoperabile. Și-atunci când nu mai ai nici o speranță și-ți vine să-i pui capăt zilelor cât mai repede, să se termine odată așteptarea nenorocită, îți mai încerci o ultimă șansă la spitalul de pe strada Republicii.

De la 7 dimineața, holurile sunt neîncăpătoare. Sunt pacienți sosiți de peste tot din Cluj, din județ , din județele învecinate, ba chiar din Vâlcea și Hunedoara. Peste 40 de oameni își așteaptă rândul la analize. Nu lipsesc nici plasele din rafie dură, bătute de timp, și scoase din șoproane întunecate pentru vremuri cum sunt acestea. Tanti Lenuța a luat cursa de 6, din Dej. Nu s-a simțit bine de vreo două luni și la cei 55 de ani și-a pierdut în 60 de zile vreo 8 kilograme. Dintr-o dată n-a mai putut nici mânca, nu-i venea pofta. Cu chiu, cu vai, băiatul cel mare a făcut-o să -și lase ograda și să vină la un set de analize. Nu-i plac spitalele, n-a fost toată viața ei la un medic, decât pe vremea lui Ceaușescu,ș-atunci doctorul satului o trata cu un păhărel de țuică sau cu algocalmin. Ea spune că doctorii sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, dar în fond, El grijește de doctori și implicit de ceilalți, așa că nu uită să-și facă semnul Crucii în fața unui altar din lemn proptit de-un perete, în capătul parterului.

Doctorul Daniel Deceanu e de gardă. El a preluat și conducerea spitalului
Doctorul Daniel Deceanu e de gardă. El a preluat și conducerea spitalului

Doctorul Deceanu, care e și director al spitalului, e de gardă, face 24 de ore , plus 8 ore, non-stop, deci 32 de ore la rând. Zeci de bolnavi, oameni necăjiți , cu probleme, tineri, bătrâni, de la țară sau oraș, aicea toți sunt egali.

– E un spital pentru toată lumea, e un spital de tradiție. Păcat că arată cum arată infrastructura. Asta e cea mai mare durere a noastră.

Se referă la clădirea principală care adăpostește unitatea, una construită în secolul 19, pe la 1884. De-atunci e în picioare, dar cât să mai reziste fără reparații? Disputat ani de zile între ministere și administrații, spitalul s-a degradat treptat și-a ajuns să fie susținut din banii medicilor și-a binevoitorilor. În 2010, chirurgii au înființat o fundație numită Pandora, prin care donează bani pentru cele necesare desfășurării activității în condiții cât de cât normale. Așa s-a schimbat parchetul, așa s-au zugrăvit tavane din care curgea apa, s-au schimbat geamuri și s-au pus paturi. Și tot așa se amenajează noi saloane pentru pacienți. Iar românii sunt oameni bolnavi. Dacă nu credeți, faceți o vizită în spital.

Eroi printre noi

Sala de operație e o încăpere simplă, igienizată , de vreo 40 de metri pătrați. Medicii stau aplecați deasupra corpului și lucrează fin, într-o simfonie perfectă. Nu e loc de greașeală pentru că cea mai mică, poate costa o viață. Da, aici un pumn de galbeni are valoarea nisipului bătut de vânt. Aici se salvează vieți, indiferent de depozitele bancare pe care le deții sau nu. La etajul al doilea din spital se operează de trei ore și mai durează ceva. Elisabeta a fost diagnosticată cu cancer la colon în urmă cu cinci luni. S-a operat și s-a răsoperat, dar boala s-a extins până când nicicun doctor n-a vrut s-o mai trateze decât cu morfină, pentru a-i face ultimele două luni mai ușoare. Când iei substanțe din astea, te-apucă uneori râsu’. Vine familia în vizită, se pun toți pe bocit și tu râzi involuntar.

Chirurgie 4
Chirurgie 4

Elisabeta se pregătea să plece cu totul, până când dosarul i-a ajuns la chirurgul Valentin Munteanu, aici, în arhipelagul sărăciei.

Familia l-a întrebat așa: Se mai poate face ceva, domnule doctor? Iar el le-a zis simplu, pe un ton cald, aproape familial: – Încercăm.

Asta după ce alți doctori nu i-au mai dat nicio șansă. Pentru cine nu-l cunoaște, doctorul Valentin Munteanu e un soi de erou al zilelor noastre. El preia cazurile de exenteraţie pelvină, în traducere, stadiile cele mai avansate de cancer, care ocupă jumătate de abdomen, cele mai complicate, cazurile refuzate de alți doctori și alte spitale. El încearcă, până în ultimul moment, să salveze. Și-o face zilnic!
Doctorul Valentin Munteanu e și președintele asociației Pandora, unde, la fel ca și alți colegi de-ai săi, participă activ de ani de zile.

spitalcfr8

De obicei, pacienții operați de el ajung la doctorița oncoloagă Anca Mihailov, și ea o luptătoare efervescentă a cauzei Pandorei. Mihailov are o listă interminabilă de pacienți cu chimioterapie și face cum face, dar vorbește cu toți, le spune și-o vorbă bună când e cazul. Are timp pentru toată lumea , o vezi alergând în spital zi de zi, oră de oră, iar oboseala îi mai adaugă, uneori, câțiva ani în plus celor pe care îi are.
Recent, doctorița Mihailov a obținut pentru fundație o sponsorizare de vreo 150 de milioane vechi, de la un fost pacient. Tot așa au intrat în spital 50 de scaune noi, din lemn, pentru că cele vechi, erau fier vechi de-a binelea, și două frigidere medicale extrem de importante.
În situații speciale, când e nevoie urgentă de un medicament care nu există în stoc, pleacă singură la farmacie și-l cumpără pentru pacient. Pe banii ei, din timpul ei. Doar așa, ca să știe că totul va fi bine.

La spitalul CFR se preiau și cazuri de cancer pancreatic. De exemplu, la Institutul Oncologic, acesta nu se operează. Așa că, pacienții vin tot la CFR, la doctorul Traian Barbu. Doctorul Barbu, expert mondial în pancreatologie, președinte al Asociatiei pentru studiul pancreasului “Clubul Român de Pancreas”.

Barbu

Printre congresele internaționale la care ia parte , îl puteți găsi într-un cabinet improvizat, din sticlă, pe locul în care în trecut ședea portarul.

Tot din banii medicilor și cu ajutorul medicilor s-a făcut igienizarea în spital. Iar renovările vor continua, ne spune doctorul Daniel Deceanu, directorul institutului medical. “Mână de la mână s-au făcut pași importanți pentru ca spitalul să poată oferi pacienților condiții decente. Nu ne referim acum la profesionalismul medicilor, pentru că acesta nu poate fi pus la îndoială, ci la infrastructură. Prin fundație am renovat o aripă de la etajul doi de la secția de chirurgie, care arată foarte bine acuma. La etajul 4 s-a zugrăvit, s-a renovat și acolo, trebuie făcut și holul. Pandora e o fundație non-profit , e înregistrată, are statut, are conducere. Se colectează fonduri inclusiv prin contribuția de 2% pe care fiecare salariat are dreptul s-o doneze. Donează cine vrea. Pe lânga asta, contribuie medicii cu sponsorizări. Și tot medicii aduc prin relațiile lor personale și alți sponsori.”

 

Spitalcfr11
Birocrația distruge România

Ani de zile Spitalul CFR a existat fără stăpân. Acesta a aparținut Ministerului Transporturilor, iar în 2013, printr-o ordonanță de Guvern, ministrul Transporturilor de la vremea respectivă, Relu Fenechiu, a luat hotărârea să renunțe la toate spitalele CFR din țară și la Casa de Asigurări de Sănătate a Transporturilor și le-a transferat la Ministerul Sănătății. Acesta a preluat cheltuielile de personal și cele cu pacienții, terecându-le la CAS, dar nu și patrimoniul. Practic, clădirile care adăpostesc unitatea medicală au rămas ale nimănui.
În 2015, spitalul a revenit Ministerului Transporturilor, cu tot cu patromoniu. Și pentru prima dată în ultimii 10 ani, Spitalul CFR din Cluj are promis un buget pentru 2016. Este vorba de 300.000 de euro care ar trebui să -i revină. Dar ajutorul se va face în multe tranșe și mult timp. Unde mai punem că 300.000 de euro nu reprezintă nici măcar jumătate din valoarea unui RMN, de care spitalul ar avea AZI nevoie? Dar ce să spunem de fațadă , de soliditatea construcției propriu-zise? De paturile- încă- din vechile cazarme militare…
Până să vină banii de la stat, oamenii în halaturi albe vor continua, departe de ochii lumii, micul lor joc umanitar.

Fundația Pandora

Valentin Munteanu- președinte

Anca Mihailov – vicepreședinte

Ioan Șimon – vicepreședinte

Ovidiu Fabian -vicepreședinte

Oniu Traian – Vicepreședinte

Flaviu Mureșan – membru

Corneliu Lungoci – membru

Radu Galasiu – membru

Răzvan Togănel – membru

Dragoș Vălean – membru

Alexandrina Mureșan – membru

Secaș Nicolae – membru

Ruscă Mariana – membru

 

spitalcfrrr

 

spitalcfr10spitalcfr9

spitalcfr2spitalcfr3

 

Doctorul de suflete

A făcut scandal, a plecat. Sunt mai rebel în afara terenului, dar când îs pe teren dau totul , n-are nimeni ce să-mi zică, se scuză, într-un fel, jucătorul. Practic, el ar trebui acceptat așa cum e.

Răzvan Dulap are 20 de ani, e fotbalist  și- a ajuns în liga a IV-a, la Vințu de Jos, în Alba Iulia, localitate cunoscută mai ales pentru castelul renascentist Martinuzzi.

Dar să revenim la fotbal. A plecat de la Universitatea Cluj după câțiva ani de juniorat și tocmai când intrase în primul 11. A jucat meci de meci, dar când nu-i ieșea jocul, făcea scandal. Așa e el din fire, mai coleric. După un meci cu UTA Arad, și-a spart ușa din cămin, de supărare. Atunci nu i-a ieșit mai nimic, a fost slab , în nota echipei, până la urmă. Dar chiar să -ți spargi ușa camerei? “Da, a fost un episod. Dar nu e singura ușă spartă. A mai fost încă una, dar nu a mea. Dar a mea a fost ținută minte”, spune Răzvan.

Răzvan Dulap, pe vremea când mai juca la U Cluj   foto: Silviu Cristea
Răzvan Dulap, pe vremea când mai juca la U Cluj foto: Silviu Cristea

Apoi, tot numele său apare într-un alt scandal cu accente adolescentine, o bătaie în vestiar, între colegi. El , împreună cu un alt „expluzat”, Cornel Coc, l-ar fi cotonogit „nițel” pe Florin Cordoș, coleg de-al lor. S-ar fi lăsat cu sânge, cu picioare-n gură și pumni. „Fals!”, se disculpă jucătorul nostru. “Eu n-aveam nici o treabă cu ei, nu m-am băgat, a fost problema lor. Erau nervoși, Cordoș comenta ceva și-a -nceptut bătaia. Dacă regret? Eu ce să regret, că n-am avut nici o implicare. Eram doar de față. Ei s-au bătut, ce să fac? Doar că mi s-a pus și asta în cârcă, la fel ca și ușa”. Ei , ciudat, nu?

Răzvan Dulap a fost și la Hagi, pe vremea copilăriei. La Academie unde ajung vârfurile generațiilor. Cei mai buni dintre cei buni. De la copii se pornește construcția. Și se spune că și de-acolo a plecat tot din cauza caracterului nestăpânit. Ar fi fugit noaptea din cămin, s-ar fi încăierat cu oareșce colegi și câte și mai câte. „Eram mic, aveam vreo 13 ani atunci. Eu comentez, ăsta e păcatul meu, tot comentez întotdeauna. Nu mă pot abține , dar măcar, nu fac ca și alții, să vorbească pe la spate. Eu zic în față . Vreo șase luni am stat la Hagi, apoi am venit la Universitatea, împreună cu un verișor.”
Ei bine, vărul s-a lăsat timpuriu de sport, dar Dulap a vrut să-și facă un trai din asta, mai ales că era pe cont propriu. Maică-sa plecase deja în Germania la muncă și-a rămas doar cu taică-său.
“Am crescut în cantonamente și cu fotbalul. Și-am câștigat din indemnizații, din fotbal. Tata e acum pe la Bistrița, mama tot în Germania. Eu la Vințu și cu prietenii mei din Cluj.”

Asta ar putea explica și derapajele extra-sportive, libertinajul extrem într-o perioadă atât de importantă în dezvoltarea unui sportiv. Pentru că exemple de talente irosite sunt cu duiumul în fotbalul românesc. Răzvan Dulap vrea s-o ia de la capăt. Un băiat dificil, dar cu „inima mare”, îl descriu câțiva dintre cei cu care a lucrat.

Zoli Iasko   foto:academiahagi.tv
Zoli Iasko foto:academiahagi.ro

Zoli Iasko, directorul de la Academia Hagi, își aduce aminte de Răzvan Dulap. “A fost o perioadă scurtă la noi, câteva luni, avea calitate, avea, fără glumă. Dar nu l-am ținut, probabil, din alte motive. Din punct de vedere mental era altfel pregătit decât ar fi trebuit. E un talent, depinde de el și de ce vrea să facă în viitor pentru că este foarte tânăr. Dar pentru a reuși, trebuie să faci anumite sacrificii”, a povestit pentru actualdecluj.ro colaboratorul lui Hagi.

Mihaiță Szekely foto: monitorulsv.ro

 

Un antrenor care îl cunoaște foarte bine este Mihăiță Szekely, fostul jucător al Stelei din anii 90 și al CFR-ului. Acum o pregătește pe Bucovina Pojorâta, iar pe Dulap îl știe de când acesta era copil de-a binelea.

“L-am antrenat la Vatra Dornei și dacă știi cum să vorbești cu el, el se va sacrifica pentru tine pe teren. E un băiat super. În timpul liber are fel și fel de escapade, e mai vioi, mai zvelt, ca să zic așa. E foarte influențabil, depinde de colectivul în care ajunge. E foarte prietenos și ajunge să-și creeze singur probleme. Comentează? Să-mi spuneți mie ce fotbalist nu comentează ? De la 6 la 13 ani eu l-am crescut la Vatra Dornei, l-am urmărit și apoi cum crește. Are un talent enorm, are fizic bun, e tot fibră, aleargă și-și dă viața pe teren. Joacă toată banda dreaptă, are și șut bun. Numai că trebuie să-l înțelegi. Dacă reușești să-l înțelegi, vei câștiga un fotbalist de nădejde care va face orice pentru tine. Eu am vrut să-l aduc aici la Pojorâta , la liga a II-a, dar nu s-a putut”, ne-a povestit tehnicianul.

Răzvan Dulap e la Vințu de Jos. Liga a IV-a din România, județul Alba. A semnat rezilierea cu Universitatea fără să știe că, în caz de un transfer în altă parte, „U” va putea să-i ceară bani pentru grila de formare. „Aveam ofertă de la Vâlcea, m-a sunat președintele clubului și m-a chemat. Apoi am fost sunat și de la Pojorâta. Eu când am semnat rezilierea cu U, mi s-a spus că pot pleca oriunde, liber, fără nici un fel de problemă. Apoi aflu că se cere grila de formare. Cine dă bani în România ? De -asta am venit în liga a IV-a, să joc. Ce să fac, să stau acasă? Care casă? Unde? Prietenii mei sunt toți în Cluj, am stat în Cluj de la 13 la 20 de ani și ăsta e singurul meu regret din perioada Universitatea, că nu mai sunt cu ei. Am crescut împreună și-acum am plecat”

Dacă ar fi să dea timpul înapoi, tot n-ar schimba nimic. Pentru nimic din lume . „Așa sunt eu, am gura mai mare, dar nu o am ca să fac probleme. Eu zic în față tot ce mă deranjează iar uneori poate am și jignit, dar de supărare. Sunt mai rebel de felul meu, recunosc asta, dar atunci când am timp liber. Îmi place să mă distrez, tuturor ne place.  Diferența e că atunci când intru pe teren, eu alerg și mă lupt, dau totul pentru fotbal.

by -
0 2718

 

Se află în top pe lista oricărui investitor atunci când e întrebat de ce s-a instalat la Cluj, dar este şi un obiectiv de a cărui extindere s-au legat recent scandaluri de corupţie; e locul care îţi face posibile călătoriile de afaceri sau câte un „city break”, dacă ai noroc ca destinaţia ta să fie pe lista celor intrate în agenda sa; e locul care te face să te întrebi ce o fi cu taxele mari sau cu preţurile piperate pentru călătorii spre capitală, dar şi „poarta” care îţi face rapid drumul spre vacanţa cu charter, e locul de unde pleci rapid în concediu sau care îţi aduce, mai eficient, câte un oaspete drag de departe sau vreun partener de afaceri. Dar te-ai întrebat vreodată cum arăta aeroportul Cluj-Napoca (căci despe el e vorba) la construcţia sa, prin 1937? Sau la inaugurare? Sau prin 1944, prin anii ’70 sau chiar în vremuri mai recente când imaginea era cu totul alta decât acum? Până la final de februarie, chiar în incinta aeroportului se pot vedea astfel de imagini, într-o expoziţie de fotografie și machete cu tema Istoria Aeronauticii din Transilvania. Îi găseşti aici, în imagini, şi pe Traian Vuia şi pe Herman Oberth, unul dintre părinţii fondatori ai rachetei şi astronauticii, împreună cu colaboratorii de la NASA, pe Smaranda Brăescu în costum popular sau în costum de zbor sau pe Dumitru Prunariu citind presa în spaţiu.

 

Expoziţia a fost pregătită de Aeroportul Internațional „Avram Iancu” Cluj în colaborare cu Asociația Română pentru Propagandă și Istoria Aeronauticii Cluj şi a fost vernisată în 7 decembrie, cu prilejul Zilei Internaţionale a Aviației Civile” Sunt adunate aproximativ 400 de fotografii și 26 de machete ale aeronavelor. “Expoziţia reprezintă o adevărată lecție de istorie în ceea ce privește evoluția aviației pe plan național, cu priorități mondiale, de la Conrad Haas, Traian Vuia, Herman Oberth până la Dumitru Prunariu”, au subliniat organizatorii. Expoziția poate fi vizitată până în 29 februarie 2016, chiar în incinta aeroportului, în corpul de legătură dintre cele două terminale de pasageri.

Poţi să vezi imagini de la construcţia aeroportului, în 1937-1939, de la inaugurarea din 1939, cum arăta în anii ’70, în anii ’90, prin 2000 sau în 2005.

 

 

E aici Aurel Vlaicu, la cravată, în avionul „Vlaicu II”, poţi să vezi cum arătau avioanele militare române în Primul Război Mondial sau avioanele de bombardamente pregătite să decoleze în misiune în 1941. Vezi festivitatea de brevetare a unei noi promoţii de piloţi la Şcoala de Pilotaj Someşeni din 1933 sau avionul cu care a călătorit un rege de la Cluj la Bucureşti. Poţi să vezi cum se face revista presei în imponderabilitate sau cum iau prânzul cosmonauţii în nişte imagini cu celebrul Prunariu. E aici şi Smaranda Brăescu, în costum de aviatoare sau port popular – prima parașutistă din istoria României. Cea al cărei nume putea sta, azi, alături de „Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca”, dacă acesta nu ar fi luat numele “Avram Iancu”, în urma unei decizii adoptatede Consiliul Judeţean Cluj, „denumirea fiind considerată una reprezentativă pentru judeţ şi pentru Transilvania”. Iniţial, CJ Cluj a lansat trei propuneri pentru denumirea Aeroportului Internaţional din Cluj-Napoca – Emil Racoviţă, Hermann Oberth şi Smaranda Brăescu.

 

 

Despre celebra aviatoare Smaranda Brăescu, citeşte mai multe aici:

O cruce pentru Mandița

Istoria Aeroportului

Aeroportul din Cluj-Napoca a fost înfiinţat în 1932, iar în anul 1997, în baza unei Hotărâri de Guvern, a trecut de sub autoritatea Ministerului Transporturilor sub cea a Consiliului Judeţean Cluj. Este al treilea ca mărime din România, în ceea ce priveşte traficul de pasageri, şi al doilea aeroport regional al ţării. „Începuturile aviaţiei civile la Cluj-Napoca datează din 1932, când de pe aerodromul militar Someşeni au început să fie operate curse destinate transportului de pasageri. După o perioadă de înflorire în anii interbelici, aeroportul din Cluj a fost distrus la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1944. Reconstruit ulterior, dezvoltat în etape succesive, aeroportul clujean este astăzi un vector important în dezvoltarea economică a regiunii” – aşa începe Istoricul prezentat de operatorii aeroportului.

terminal

Episoade din istoria aeroportului clujean, prezentată pe pagina oficială a instituţiei:

1 aprilie 1932

Este înființat Aeroportul Civil din Cluj.

1 mai 1933

Se deschide linia aeriană Bucureşti – Cluj, linie deservită de către L.A.R.E.S. (Liniile Aeriene Române de Stat) cu avioane Junkers 13, cu capacitate de 5 locuri.

11 septembrie 1933

Aeroportul Cluj a fost declarat Aeroport Vamal Internaţional, prin deschiderea primei linii internaţionale pe direcţia Praga-Cluj-Bucureşti.

15 noiembrie 1935

Se deschid noi rute: Moscova – Cluj – Praga, Cluj – Satu Mare; Cernăuţi – Cluj – Arad – Cluj – Cernăuţi.

1939

Se dă în exploatare noul Aeroport, Aeroportul Cluj – Someşeni.

1940-1944

În timpul celui de-al doilea război mondial, aeroportul din Cluj devine cel mai important aeroport militar din Transilvania. Este distrus în urma bombardamentelor, în septembrie 1944.

1948-1959

Activitatea aeroportului este reluată prin operarea de către Compania T.A.R.S.(Transporturile Aeriene Româno-Sovietice) a unor curse aeriene de la Cluj-Napoca, spre toate centrele importante ale ţării. Activitatea s-a desfăşurat într-o clădire care ţinea loc de aerogară, de spaţii administrative şi tehnice.

1960

Începe o primă fază de modernizare a aeroportului.

1964-1965

Încep lucrările la pista de decolare – aterizare, betonată 1850 m x 45 m, platforma betonată 101 m x 80 m, la breteaua de legătură, la instalaţii şi la echipamentul de radionavigaţie, precum şi la clădirile şi amplasamentele necesare acestora.

1970

Aeroportul Cluj devine operaţional şi echipat cu toate dotările necesare unei funcţionări în deplină siguranţă.

1971-1995

În această perioadă s-au desfăşurat numai zboruri interne, pe rutele Cluj-Bucureşti-Cluj şi Cluj-Constanţa în perioada verii.

12 septembrie 1996

Aeroportul Cluj-Napoca este redeschis traficului internaţional de pasageri şi marfă în conformitate cu HG 791/1996.

4 august 1997

Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca trece în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, prin HG 398/1997.

2001

Se finalizează lucrările de modernizare şi extindere a aerogării, sistematizarea fluxurilor de pasageri şi implementarea de către ROMATSA a sistemului ILS (Instrumental Landing Sistem).

2005

În urma lucrărilor de extindere a platformei de îmbarcare-debarcare, suprafaţa s-a mărit de la 8.000 mp la 20.000 mp, cu posibilitatea parcării a 8 aeronave. S-au finalizat lucrările pentru sistemul de apropiere vizuală pe direcţia 26, care îmbunătăţeşte operarea în condiţii meteo nefavorabile.

2006

Pista de decolare aterizare se extinde la 2100 de metri şi se instalează balizajul axial de categoria I.

22 mai 2008

Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca pune la dispoziţie un nou Terminal de pasageri sosiri. Noul terminal are o suprafaţă de 10.812 mp, este dispus pe 3 nivele şi e dotat cu 3 benzi de procesare a bagajelor, iar capacitatea de procesare este de 2.000.000 pasageri/an şi 750 pasageri/oră de vârf.

15 mai 2009

Este inaugurat noul Terminal de pasageri Plecări. Acesta are o suprafaţă de 16.150 mp, este structurat pe 3 nivele şi dotat cu 24 ghişee de check-in, 6 porţi de îmbarcare, iar capacitatea sa de procesare este de 1.500.000 pasageri/an şi 750 pasageri/oră de vârf.

8 septembrie 2011

Încep lucrările pentru construirea unei noi piste de decolare-aterizare de 3500 m la Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca, etapa 1 (2100 m). Noua pistă va avea 45 m lăţime, mergând până la 60 m cu acostamente.

26 octombrie 2013 – Inaugurare noua pista de decolare-aterizare

Etapa I a lucrărilor la noua pistă de decolare-aterizare de 2100m a fost realizată pe parcursul a doi ani, 2011 – 2013 şi a fost finalizată în octombrie 2013. Noua pistă de decolare-aterizare înlocuieşte pista veche care a deservit traficul aerian de la Cluj pentru aproape 50 de ani, din 1964.

Din istoria recentă legată de aeroport:

Toate detaliile din cazul mita de la CJ! Grupul infracțional instituit de președintele Horea Uioreanu și cum a acționat acesta

1,4 milioane de pasageri în 2015 de pe aeroportul din Cluj, pasagerul cu numărul 1 milion a aterizat azi

Tot ce trebuie să știi despre pasarela care va conecta aeroportul la calea ferată și de ce nimeni nu le-a legat în 50 de ani

Exclusiv: Motivul pentru care a picat intermodalul Aeroportului

 

Un bloc mic, un bloc mai mare, o casă, o casă mai mare, o stradă care arată aproape decent până când te uiţi înspre faţadele caselor, şantiere îngheţate (e, totuşi, început de ianuarie) şi schelete de viitoare blocuri lângă care a apărut deja o pancartă mare care te anunţă despre un posibil viitor: „Apartamente de vânzare”. Poftiţi în extensiile imobiliare ale Clujului, oraşul care se bate în topuri de preţuri chiar şi cu oraşul-Capitală!

Despre zona care a început de ceva ani să se „mobileze” cu blocuri şi case şi, ceva mai recent, chiar şi cu drumuri înspre ele, cei din piaţă spun că ar fi una cu perspective bune, mai ales că are încă rezerve de teren neconstruit. Aşa că dezvoltatorii s-au pus pe construit. „O zonă care se dezvoltă foarte bine în prezent şi în viitorul foarte apropiat în ceea ce priveşte construcţiile rezidenţiale de tip apartament este zona care delimiteaza cartierele Gheorgheni/Borhanci”, zice Cătălin Elcean, de la departamentul Rezidenţial al REMS Imobiliare, agenţie care a vândut aici apartamente şi are altele noi în portofoliu. Printre cei care construiesc în zonă se numără şi cei de la Coratim, care au dezvoltat deja mai multe blocuri prin oraş. Aceştia au în lucru un proiect în Borhanci. Pe de altă parte, Daniel Dumitraş, unul dintre asociaţi, spunea, în noiembrie, că s-a renunțat deocamdată la un proiect de case plănuit pe strada vecină Romul Ladea, tocmai în favoarea ansambului de apartamente, care ar fi un segment de piaţă mai atractiv în această perioadă. Prețurile anunţate: 1000-1150 de euro/mp. Dar în zonă, preţurile pentru apartamente de două camere pe care le poţi găsi trec uşor de 1.200 euro/mp.

Dar cum arată zona prezentată, uneori, ca fiind „la capăt de Gheorgheni”, deşi după intersecţia care încheie strada Brâncuşi simţi că ai trecut totuşi graniţă de cartier? Sunt case, câteva case şi apoi blocuri – mai mici (3 etaje) sau mai mari (6 etaje), o mănăstire, dar şi un centru hipic pe strada cu nume de sculptor (Romul Ladea), care se intersectează cu strada cu nume de arhitect (A. Gaudi). Se mai amestecă prin zonă case de mai mari dimensiuni şi bloculeţe, dar apar şi terenuri fără construcţii (deocamdată) şi, din loc în loc, câte un şantier. Dacă mergi mai departe, până în zonele unde strada cu nume de artist se intersectează cu alte străduţe inspirat botezate – Veseliei şi Speranţei – dai de „oraşul rural” – mici case dărăpănate, cu sfori de uscat rufe în grădină şi mici „cabine” de curte – din acelea pe care, uneori, în copilăria petrecută la bunici vedeai un „WC” scris cu cretă.

Până acolo însă mai ai de văzut câteva exemple de locuire. O străduţă pe care nu ai acces cu maşina decât dacă eşti riveran începe cu un bloc şi continuă cu câteva feluri de case trase la indigo. Locuinţele au din loc în loc şi câte un mic balcon, o curticică şi trotuare care îţi arată că rezidenţii au mai multe maşini decât garaje. Aici, la început de an, e atmosferă de sărbătoare. Pe strada liniştită s-au împodobit arborii ornamentali, porţile şi uşile, au apărut globuri, coroniţie şi lumini în copaci, câte un ren, o sanie, clopoţei şi alte simboluri ale sezonului de cadouri.

O stradă te duce către un promis (pe indicator) „private garden & spa”, dar, deşi mergi o bucată bună pe drumul îngheţat de ţară, nu dai încă de relaxantul refugiu anunţat la început de drum. Renunţi, deocamdată, să îl mai cauţi şi te întorci la priveliştea cu şantiere şi cartiere. Sunt iarăşi blocuri mari şi mici, unele încă în lucru. Abia „ieşite din pământ”, cu câte un nivel-două de betoane, noile construcţii au alături anunţuri cu „de vânzare”. Ceva mai încolo, vezi uşor faţadele deja cojite ale unor blocuri care par din generaţia pe care în anunţurile imobiliare o găseşti la categoria „apartamente noi” (adică nu cele „vechi” – comuniste). Blocuri lângă blocuri (cu apartamente din care vezi cam ce fel de mobilă şi-a ales vecinul), blocuri lângă case (vezi, desigur, ce şi-au amenajat în curte), case mari lângă blocuri mici, blocuri mari peste drum de curţi, blocuri lângă şantiere, şantiere lângă terenuri pregătite de alte blocuri. Extensiile imobiliare sunt în “avânt”.

 

 

Strada Borhanciului, recent intrată în era civilizată, cu asfalt, oferă şi ea privelişti cu investiţii imobiliare. Lângă zone de relativă sălbăticie – un râuleţ îngheţat, bordat de crengi cu semne de iarnă – se ridică, din nou blocuri. Şi aici sunt şantiere, iar pe scheletele care desenează viitoare construcţii ai desigur afişe care te anunţă că locuinţele pe care deocamdată le poţi vedea doar în imaginaţie (şi randări) sunt deja de vânzare: de la 33.000 de euro în sus. În unele locuri pare „ghetou”, în altele vezi câte o frântură de tihnită viaţă de cartier rezidenţial. A apărut undeva pe un drum de la strada Borhanci chiar şi însemnul unei grădiniţe, fiindcă aici, totuşi, locuiesc deja sute de familii. Mai găseşti câte un minuscul „loc de joacă” printre blocurile mari, dar de parc ori zonă de plimbare nici nu poate fi vorba. Mai ales că trotuarele sunt încărcate de maşini parcate. „Nu prea avem unde să ne plimbăm. Dar cei de la mănăstire ne lasă să mergem în curtea de acolo. Şi, uneori, punem lucrurile în maşină şi mergem spre un parc din oraş, ca să stăm acolo cu copilul”, spune un tânăr tătic din noile extensii imobiliare ale oraşului. „E ok aici, e mai aerisit decât prin aglomeraţia din alte zone, mai linişti. Şi nu eşti foarte departe nici de centru”, e părerea unui alt locuitor de cartier.

Şi… câteva imagini de sezon:

 

Vezi şi:

Primăria vrea strategie de dezvoltare pentru zona Borhanci

 

„Sătucul de munte italian”

Porţelanul desenat în culorile Parisului al cănii e cald de la cafeaua proaspătă pe care o adăposteşte. Deasupra, lichidul liniştitor al dimineţii e închis perfect de un norişor (laptele transformat precis în spumă cu ajutorul espressorului italian). Dincolo de fereastră, stă învăluit într-o ceaţă numai bună de pus poze pe Facebook “sătucul de munte italian” în care (zice cineva că) se transformă uneori o anumită extensie imobiliară a Clujului dintre dealuri. Cana pariziană (făcută în Austria), cafeaua din espressorul Italian, peisajul cu trimiteri externe (italiene şi ele), alături de bradul eco (produs probabil în China) completează internaţional un ajun de Crăciun cu drum spre aeroport. Fiindcă – nu-i aşa? – Crăciunul e mereu şi despre reuniuni şi aşteptări. “Ştii că mereu dacă la Cluj se face puţină ceaţă, aeroportul nu face faţă şi avioanele pleacă la Târgu Mureş”, arunc, în conversaţie de cafea, fără să cred cu adevărat că astfel de lucruri li se pot întâmpla vreodată avioanelor care mă afecteză pe mine.

Poşta.

Se înseninează totuşi şi prin oraş e forfota întârziaţilor care mai rezolvă în ultim moment lucruri, ca şi cum 24 decembrie e deadline final. Până şi unul dintre agenţii care în viaţa înspăimântătoare a şoselelor e responsabil de împărţit carnete de şofer e acum om – nu mai are uniformă şi a sosit şi el la Poştă să preia un colet ori să trimită o felicitare. Gândiţi-vă cât de dezamăgitor ar fi să îl vedeţi pe Moş Crăciun, în civil, fără costumul roşu. Şi acum, imaginaţi-vă ceva invers! Da, cam aşa e… “La Auchan ne-am întâlnit cu tata lu’ Cristi”, zice piticul care explorează curios mobilierul poştei de cartier, spulberându-mi speranţa că s-ar fi intersectat chiar cu Moşul. După tonul lui entuziasmat, vom bănui totuşi că acest Cristi e un personaj cel puţin la fel de important în mitologia copilăriei. Supărată că e încă la muncă, în Ajun, doamna de la ghişeu îl ceartă pe tatăl piticului. „Unde e doamna? Aşa, aţi lăsat-o singură acasă, să pregătească tot”, îi zice, ignorând total efortului omului plecat pe drumuri să rezolve comisioane. Ceva mai norocos e taximetristul, pe care nu îl ceartă nimeni. „Am făcut dimineaţă cumpărăturile, acum am ieşit un pic, cât mai sunt clienţi. Mai facem un ban. Soţia face sarmalele, numa’ bine când ajung acasă e gata tot. Luăm pachetul şi plecăm la copii”. Foarte bine!

Aeroportul.

Întotdeauna mi-au plăcut aeroporturile. Vin mereu cu o promisiune – fie îţi aduc un loc nou (dacă eşti la terminalul Plecări), fie îţi aduc un om vechi şi drag (dacă ai venit pentru terminalul Sosiri). Joi, în Ajun de Crăciun, în Aeroportul internaţional Cluj e… ajun de Crăciun. O puştoaică face tumbe pe podeaua terminalului de sosiri (da, ne e dor de zăpadă), un tânăr stă cu un ursuleţ în mână şi privirea aţintită spre poarta prin care urmează din minut în minut să se reverse pasagerii proaspăt aterizatului avion, ceva mai încolo un domn aşteaptă, cu afişul pregătit în mână, un necunoscut care ar urma să ajungă şi să caute în mulţime un alt necunoscut. Punctele de check-in sunt împodobite cu fundiţe roşii şi peste tot perdele cu luminiţe mărunte amintesc că e sărbătoare şi când eşti în tranzit. “Landed”. “Approaching”. “Approaching”. “Delayed”. Ecranul de sus are „Remarks” în dreptul zborurilor care se apropie de ora estimată de aterizare. Al nostru – Beauvais-ul cu Wizzair – nu are nicio „remark” alături. Se anunţă doar o estimare: 12.15. E ora 12.20 şi ora lui oficială de aterizare e 12.25. Deci o fi ajuns mai repede. De ce nu scrie atunci un „landed” mai liniştitor? Să mai stăm un pic. Oamenii veniţi, ca noi, să întâmpine pe câte cineva, se învârt prin zonă, tot mai nerăbdători şi ei. Aşteptăm… Şi, apoi, în câteva minute, în dreptul zborului francez apare în sfârşit ceva pe coloana „Remarks”: deviated to Târgu Mureş. Târgu Mureş! A naibii cafea premonitoare! Trebuia să zic neaparat Târgu Mureş de dimineaţă? Fiindcă, da, în Aeroportul Internaţional Cluj Napoca (cu pistă nouă, nu de foarte mult timp inaugurată, şi terminale noi, nu de foarte mult timp inaugurate), dacă e ceaţă, e blocaj. Îţi trec rapid prin minte amintirile despre cazuri de corupţie, investiţii, licitaţii şi planuri pentru extinderea aeroportului sau laudele investitorilor străini de care nu uită aproape niciunul atunci când sunt întrebaţi de ce au venit la Cluj. Natura învinge. Şi totuşi, cu câteva minute înainte, alţii au fost mai norocoşi. „Eu o aştept pe sora mea, care vine din State, dar prin Germania. Au aterizat”, ne împărtăşeşte un coleg de aşteptare din terminalul Sosiri. Oaspetele nostru e însă „deviated to Târgu Mureş”.

plecari

Deviated to Târgu Mureş.

Ce se întâmplă acum? „Ne-am tot învârtit în aer, deasupra Clujului, sperau că aterizăm aici, dar până la urmă ne-au spus că nu sunt condiţii. Am aterizat la Târgu Mureş. Ne-au spus că fac plinul şi ne întoarcem la Cluj. Dar stewardesele şi-au spus poezia: mulţumim că aţi călătorit cu noi. Ca şi cum ar trebui să coborâm. Nu e foarte clar ce se întâmplă”, aflăm din Târgu Mureş. Şi la Cluj? Cei de la biroul Wizzair zic, în paralel, că s-a stabilit deja că avionul rămâne acolo şi pasagerii vor fi aduşi cu autocar la Cluj. În 3-4 ore… nu e foarte clar. 3-4 ore? Sunt 120 de km, s-ar putea să fie 2 ore. Nu ştim.. Între timp, la Târgu Mureş e şi mai „ceaţă”. Alt fel de ceaţă. „Aici nu ne-a aşteptat nimeni. Nu a venit nici măcar un om să ne zică ce se întâmplă! Mergem în turmă, spre ieşire. A venit ceva autocar. Am zis că asta tre să fie…”. Deci oaspetele nostru aşteptat e „deviated to Târgu Mureş” şi urcat în autocar în drum spre Cluj. Şi aici? „Nu are rost să mergeţi după ei acolo. Faceţi 2 ore şi ceva dus, apoi vă întoarceţi. Mai bine îi aşteptaţi aici”, sunt informaţi alţi colegi de aşteptare, care s-ar fi pregătit să ia maşina spre aeroportul mai norocos. Aşadar e hotărât: autocarele de la Târgu-Mureş s-au pornit spre Cluj. Şi noi? Ne întoarcem din Someşeni în oraş? Plecăm şi venim înapoi? Sau întâmpinăm direct acasă? Nu, asta nu, nu e frumos. Mai stăm, aşadar în aeroport, o vreme, pare să fie cea mai bună soluţie.

Doamna de la Informaţii nu prea ştie ce să ne zică. A mai fost deviat un zbor dinspre Germania, un alt avion nu a decolat încă. Se interesează totuşi şi ea la cei de la Wizzair şi ne mai spune o dată că se asigură transport Târgu Mureş – Cluj, Aerport.

Prânzul de Ajun: panini şi colinda de radio

Încet-încet, aeroportul se goleşte. Cei care au avut pe cineva de luat au făcut-o deja, ceilalţi, cu rude şi prieteni „deviaţi”, au început să plece. Între cele două terminale, pionierii aviaţiei române ne privesc visători şi mândri din nişte panouri – e o expoziţie aici şi se înşiră pe nişte panouri albe câteva fotografii alb/negru şi, apoi, color, cu deschizători de drum (şi ceruri) şi aparatele lor simple şi sofisticate în acelaşi timp. Nişte avionaşe stau atârnate de tavan – nu plutesc singure, sunt legate cu fire transparente. Un tată vorbeşte într-o limbă nordică cu micuţul fascinat de aparatele de zbor şi de avioanele trectutului, în aroportul prezentului. Nu prea ai, oricum, ce să faci pe aici.

Acum, că am văzut şi expoziţia, care te face să te simţi mic în faţa curajului altora, să luăm prânzul de Ajun. Un panini (cu pui), încălzit şi crocant, acoperit cu susan. Hai, că e bine! Alături e o Fanta şi câte o cafea. Bună şi ea. Ne aşezăm la una din cele câteva mese şi privim de acolo cum aeroportul se tot goleşte. Închide şi domnul cu sandwich-urile micul magazin care arată ca un acvariu de sticlă (la 14.00 poate şi el să plece acasă), cuplul de lângă noi se pregăteşte de decolare – el cară două geamantane mari, ea are panataloni cu paiete şi cizme cu toc. Domnul de alături tocmai şi-a luat şi el prânzul de ajun, la aeroport, şi vorbeşte, zâmbind, la telefon. Faci scenarii: pare că râde complice, ce caută aici, singur, într-un aerport, în ajun? Cunoşti genul – o fi „în delegaţie” şi după ce s-a distrat la Cluj, pleacă acasă. Se ridică şi observi abia atunci plăsuţa cu însemnul „Lego”. E „moşul” şi probabil e întârziat deja – acum pare doar bucuros că s-a făcut în sfârşit ora de plecare. Aşa că te simţi uşor vinovat că ai bănuit probabil pe nedrept „delegaţii” misterioase şi complice. Pleacă, uşor-uşor, cam toată lumea. Un tânăr pilot se opreşte, alături de mica valiză de voiaj, în conversaţie cu doi colegi de zbor. Apoi rămâne la poveşti cu pilotul doar frumoasa brunetă. Ce şi-or fi zicând? Se ştiu de mult? Sunt prieteni? E ceva mai mult? Vorbesc italiană. Nu prea ai ce să faci în aeroport, aşa că faci scenarii, alături de ceilalţi întârziaţi, care nu au ajuns încă acasă şi sunt pe drumuri în Ajun. Noi şi Moşul…

terminal plecari

„Şi dacă nu ne-am fi cunoscut? Ce ai fi zis?”. Străini în aerport, în Ajun – asta e ca într-o comedie americană, de văzut în cinema în decembrie. Iar faci scenarii. „Santa, baby!”, „Doar atât: îţi muuulţuumeeesc!”, sună în difuzoare. Între Gwen Stefani şi Enrique Iglesias mai ai vreme de o gură de cafea. S-a descărcat şi telefonul, net desigur nu este, nu ai cum să verifici dacă mai ai vreun tren spre „acasă-acasă”, fiindcă, la ieşirea de la Aeroport, ai fi avut şi un tren de prins, la gară, ca să fii „acasă-acasă” de Crăciun. O vrăbiuţă a intrat cine ştie cum înăuntru şi se plimbă, în salturi vioaie, pe treptele care duc la celălalt nivel. E confuză. Ce căutaţi aici? Pe un ecran, deasupra punctelor de check-in prin care de zeci de minute bune nu mai trece nimeni, vezi Clujul „cultural”. În imaginile ăstea de aici, Muzeul Etnografic e pitoresc şi fascinant, iar în Muzeul de Artă – varianta Aerport – ţi-e greu să ghiceşti îmbătrânitul palat Banffy pe care îl ştii din viaţa reală. Clujul cultural care te întâmpină la Aeroport e colorat şi luminos.

“Şi dacă nu ne-am fi cunoscut? Tu ai fi fost român? Sau, poate, străin?”

„Uite-o”! Oaspetele nostru „deviated to Târgu Mureş” a reajuns în Cluj şi tocmai apare printre luminiţe. Aeroportul cu brazi mici şi fundiţe roşii poate să rămână în ceaţă, cu ultimii întârziaţi.

Şi totuşi, înainte… „Dă-mi telefonul tău să fac o poză!”

ceata

UPDATE – de partea celaltă

Vedere de sus şi din Târgu Mureş

“O călătorie de neuitat… de notat atitudinea personalului wizz-air: stewardese impasibile, indiferente care povesteau de planurile lor de Crăciun în timp ce pilotul ne anunța că va trebui să ne învârtim deasupra Clujului nu ştiu cât timp până când ceața se ridică (eu mă intrebam cu groază ce se întâmpla când se termină combustibilul… ),iar pe de altă parte,,civilizaţia” şi educația călătorului român de wizz-air Beauvais-Cluj, adica muncitorul maramureşean din cartierul Saint-Denis care se întoarce acasă de sărbători: indivizi supraponderali care vociferează la orice, care îşi desfac centurile înainte ca avionul să termine aterizarea şi care strigă când avionul aterizează la Târgu-Mureş din motive meteo, ca lor să li se deschidă uşa, că ei mai departe nu vor să meargă,că ei vor să se dea jos… ca şi cum am fi fost în autobuz… e trist să vezi că indivizii ăştia nu s-au educat deloc tot timpul petrecut în Franța, că nu ştim să ne comportăm într-o situație de minim incident, că impresia pe care o lasăm francezilor care călătoresc cu noi riscă sa rămână aceeaşi mult timp… Un exemplu: în timp ce călătorul român țipă la stewardese că el nu are loc la bagaj, deşi are un loc priority, două ,,mammy” franțuzoaice care probabil călătoreau la Cluj să îşi vadă nepoții studenți îşi spuneau foarte calme: ,,ne t’embête pas cherie, on va les ranger en bas”(adica,în traducere libera, ,,nu îți face griji dragă,o să le aşezam sub scaune”)…Asta spune tot…” – Irina Reştea (pasager şi oaspete de Cluj).

 

 







OPINIE

0 26
Daniel Buda, Membru al Comisiei de Agricultură şi Dezvoltare Rurală, al Comisiei de Dezvoltare Regională şi al Comisiei de Afaceri Juridice din Parlamentul European: "Salut iniţiativa...