Reportaj

by -
0 7691

Răzvan Țîru a decedat la 20 de ani. S-a născut pe 24 iulie 1996 și-a murit pe 15 ianuarie 2017, în Voluntari. Cei care l-au cunoscut susțin că băiatul acesta “necopt” și “neatins de viață”, putea să schimbe lumea. Răzvan Țîru lupta în ring pentru o carieră strălucitoare și era neînvins. Textul de față încearcă să reconstituie câteva episoade din scurta sa viață. E o poveste despre viața și moartea lui Răzvan Țîru.

În 2016 intra în lumea sportului profesionist de contact, după ce semna un contract cu Superkombat, organizația sportivă numărul 1 în România în ceea ce privește kickboxing-ul. La Superkombat mai sunt, printre alții,  Cătălin Moroșanu, Amansio Paraschiv, a fost Iftimoaie până să se retragă- campioni mondiali, continentali.

Și își aduce aminte Cezar Gheorghe, celebrul arbitru impozant pe care sigur l-ați văzut pe TV, că “mă tot suna primul său antrenor din Buzău. Și-mi zice că-mi trimite la București un copil, unu bun de tot, cum n-am mai văzut. Nu prea l-am băgat în seamă, dar m-am trezit cu băiatul acesta cumințel la sală”.  E bine de menționat că Cezar Gheorghe antrenează sportivi, nu doar arbitrează confruntările din ring. Și o face și bine. Muntele acesta de om, pe cât impunător prin statură, se pierde printre cuvinte când vine vorba de Răzvan Țîru. Pentru că în urmă cu câteva zile îl antrena la București, iar azi a fost la înmormântarea copilului din Buzău. Cum lucrează implacabila soartă.

 

Dar continuăm. “A sosit acum 8 luni Răzvan, un înăltuț, slăbuț, destul de firav, așa,mai spre fetiță, cum le zicem noi. A început antrenamentele și trăgea cât pentru doi la un loc, pe cuvântul meu dacă am mai văzut așa ceva. A început să crească, iar progresul său era absolut uimitor. Nu mă joc cu cuvintele, era un băiat care se naște o dată la o sută de ani. Era un viitor campion mondial, campion mondial. Un suflet curat, pur, un om care n-ar fi făcut niciun rău nimănui, niciodată. Ușor sfios, civilizat, bine crescut, cu cei șapte ani de-acasă. Un copil inocent, neatins, nestricat de viață. Nu sunt vorbe mari, eu vă zic exact cum era Răzvan. Își iubea nespus de mult mama, pleca din București în fiecare weekend la Buzău și-mi zicea: “Maestre, mă duc s-o văd pe mama că e singură și mi-e tare dor de ea”.

Tatăl băiatului e plecat de mai mulți ani în Germania la muncă. “N-a făcut-o părăsindu-i. El s-a dus să muncească ca să le fie mai ușor acasă, de-asta. Iar Răzvan îi era recunoscător, știa că părintele s-a sacrificat pentru familie. Și când mergea la maică-sa ca să nu se simtă ea singură, trecea și pe bunică. Zicea că merge să-i taie niște lemne în curte și s-o mai ajute pe-acasă că e bătrână. Ăsta era Răzvan.”

Luptatorul

Cum poate Dumnezeu să răpească un asemenea copil?

Gheorghe Simion, tatăl fraților Simion, boxeri români cu performanțe, a lucrat, la rândul său, cu Răzvan Țîru în sala în care activează și Cezar Gheorghe. “Pe mine m-a cooptat Cezar ca să lucrez la partea de box cu el și cu Golescu. Acest tânăr minunat, vă spun sincer, că ajungea un român mare de tot, cu care ne mândream. Dumnezeule. E un talent care se naște rar de tot. Material de lucru pentru un sculptor a fost Răzvan. Luni dimineață mă duceam spre antrenament și când ajung în fața sălii mă sună cineva și-mi zice că a murit Răzvan. I-am zis că așa glume nu se fac și-am închis. Am urcat în sală și i-am găsit pe toți copleșiți, dărâmați. Nu-mi venea să cred, nu-mi vine nici acum să cred. S-a rupt ceva din noi, toți care l-am cunoscut pe acest băiat de o bunătate rară. Nu pot să cred că ne-am despărțit. Dumnezeu e sus, dar nu știu cum reușește să ia un asemenea viitor. Să răpească un asemenea copil.”

Lui Cezar i-a luat un ceas. N-a apucat să îl dea

Prietenii îl descriu pe Răzvan drept un băiat săritor, gata să împartă orice cu toată lumea. Respectuos și recunoscător. Recent sportivul voia să-i mulțumească antrenorului său Cezar Gheorghe, cel care l-a luat sub aripa protectoare, și i-a cumpărat un ceas. Azi, pe 19, la priveghi, Cezar Gheorghe și-a primit cadoul. “A venit cineva din familia și mi l-a dat împachetat. Mi-a zis că urma să mi-l dăruiască când ne vom vedea . El mi-l luase și n-am apucat să ne vedem.”

Alin Huiu e PR -ul galelor Superkombat. Apropiat de sportivi, l-a cunoscut foarte bine și pe Răzvan, urmărindu-i rutina zilnică. Ca să vedeți cât era de dedicat performanței, îi dăm cuvântul lui Huiu.

“El venea la ora 9 dimineața în sală și când ajungea toată lumea la ora 10:00, el avea deja o oră de alergat pe bandă. La 11:30 terminam, mâncam, apoi pe de pe la 12:30-13:00 urma o pauză. El se odihnea. Pe Răzvan rar îl puteai scoate din program, să-l duci la un suc, la o ieșire. Nu voia, zicea că se odihnește și asta era. La ora 17:00 venea la al doilea antrenament. Seara, dar foarte -foarte rar, mai ieșea maxim la un film la un cinematograf aflat la nici 10 minute de casă, de unde locuia. El visa să ajungă un mare sportiv și trăgea pentru asta mai mult ca oricare altul. Și începuse să citească tot mai mult, avea un apetit pentru lectură. Ultima carte pe care a citit-o e Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila, de Philip Matyszak. Era capitvat de ascensiunea și decadența Romei”, spune Huiu.

Dar să mergem și mai mult în trecut, înainte ca Răvan Țîru să ajungă în București. Acum șapte ani când nici nu era încă la liceu, băiatul din Buzău a dat iama-n sala lui Iulian Mihalcea. Mihalcea e un fost kickboxer român din anii 90 și îi învăța pe cei dorinci să învețe, tainele loviturilor organizate. Îi lua pe copii și încerca să facă bărbați din ei, așa cum spune chiar el.

“Era pe clasa a opta, acum vreo 7 ani când mi-a intrat în sală. Aveam mulți copii și l-am primit și pe el pentru că își dorea foarte-foarte mult să învețe. Spunea că îi place kickboxing-ul, că vrea să ajungă mare luptător. Și avea bun-simț. Avea un bun-simț ieșit din comun, vă spun. Mama sa e învățătoare, l-a crescut în spiritul acesta didactic. Un băiat educat și respectuos, politicos, uneori prea tare. Ambiția sa extraordinară e principala trăsătură care îl poate caracteriza. Îmi spunea la un moment dat că nu se va opri din antrenamente și lupte decât în momentul în care va ajunge la masa greilor, la masă cu Badr Hari,  Semmy Schilt și restul coloșilor.”

Ultimele zile

Sâmbătă, pe 14 ianuarie,  Răzvan radia de bucurie. Deși obosit după antrenamente extenuante, sportivul s-a dus în Aeroport la Otopeni s-o aștepte pe mama sa care se întorcea din Germania, după o scurtă vizită la tatăl lui Răzvan. Și-a mers și-a întâmpinat-o cu flori și cu o îmbrățișare caldă. Imediat au pornit spre casă, spre Buzău, întovărășiți și de Cristina, iubita lui Răzvan. Au stabilit de comun acord că vor rămâne împreună la Buzău, iar duminică se vor întoarce la București pentru că de luni începea din nou antrenamentele și urma să plece într-un cantonament foarte riguros lângă Sebeș.

În 15 ianuarie, pe seară, cei doi iau calea Bucureștiului. La 22:30, în localitatea Voluntari, mașina lui Răzvan intră în derapaj și se izbește de-o mașină de tractare parcată pe marginea drumului. A făcut cumva și-a evitat coliziunea cu partea din dreapta, unde era prietena sa.

A fugit din spital 

Cristina e semiconștientă când ajung echipajele de descarcerare. Fata își mai revine și începe să plângă sub luminile orbitoare ale girofarurilor. Undeva, într-o parte, își vede iubitul resuscitat. E urcată pe-o targă și dusă de urgență la spital, în Pantelimon, București. Dar gândul ei e tot la el. Imaginea cu Răzvan care nu se mișcă o cutremură. Îi revin pe retină toate momentele trăite la comun. Cei doi se iubeau și cu toate că erau foarte tineri – El 20, Ea 23- se gândeau serios să-și întemeieze o familie. Au copilărit împreună, au crescut, au suferit, iar mai apoi au împărtășit un sentiment sincer de iubire. Ea ajunge la spital, la Pantelimon. După câteva minute profită de un moment de singurătate, coboară de pe targă și fuge din spital către alte spitale ca să-l caute pe Răzvan. Vestea că el nu mai e și nu va mai fi îi sfărâmă inima pentru că află la scurt timp că Răzvan al ei a clipit pentru ultima dată în acea seară de 15 ianuarie, pe acel drum funest din Voluntari.

Joi, pe 19 ianuarie, Răzvan Țîru a fost înmormântat creștinește la Buzău. A plecat cu mănușile de box alături, cu șortul de la ultimul meci și cu un titlu mondial simbolic acordat post-mortem de Edi Irimia, președintele Superkombat. A sunat ultimul gong, din ultima luptă și un regret se ridică deasupra tuturor: Răzvan Țîru n-a apucat să trăiască. Nu în măsura talentului său. N-a apucat să guste cu adevărat din toate bunătățile pe care i le-ar fi oferit viața.

RazvanTiru

 

CITIȚI ȘI: Omul cel mai trist

Îl observi de câteva ori pe săptămână șezând pe Eroilor, pe o bordură care-i alintă corpul cu un tremurici care durează ore. Ore și ore. Pentru el, timpul s-a oprit în loc acum 10 ani. De-atunci și-a pierdut direcția.

Bătrânul ajuns la 62 de ani, abia se mișcă. Stă în Cojocna, pe-un deal ascuns de pădure și trei zile pe săptămână face naveta spre Cluj ca să vândă lavandă la colț de stradă. Vara o dă proaspătă, iar acum, că a venit frigul, o dă uscată, în pachețele colorate cusute minuțios, seară de seară, la lumina lumânării. 4 lei bucata! Atât costă un zâmbet în ziua de azi.

Dacă l-ai vedea, ai zice că a fost blestemat de cineva și n-are cum să se bucure niciodată de nimic pe lumea asta. Ochii mari și adânci înconjurați de ridurile limpezi ale vremii cu toate nenorocirile ei, picioarele bolnave și subțiri ca două joarde, l-au ajuns pe nenea Viorel. El speră, doar, să mai trăiască. Nimic altceva. Pe rând, o dată cu vârsta, a renunțat la idealuri. Oricum n-a avut el prea multe, dar măcar avea o familie. Îi plăcea să muncească. Lucra pe utilaje grele, la trustul de construcții. Pe buldo-excavatoare. În schimburi, prin cine știe ce locuri, unde era detașat.

În 2006, în vară, era tot pe la o muncă din asta, prin Surduc, în județul Sălaj. Și l-a sunat, pe fix, la biroul portarului de șantier, o colegă de-a nevestei.

-Viorele!

-Ce-i, femeie, ce s-o întâmplat?

– O lovit-o mașina pe Angela.

– Și unde-i?

– Îi moartă.

Când a auzit asta Viorel a vrut să se spânzure de durere. Că ea era punctul său de sprijin. Cât timp ea era bine și-l aștepta acasă, și-i spunea o vorbă bună, el avea pentru ce să trăiască. Bucuriile mici îl făceau să zboare. Iar când Angela n-a mai fost, nici Viorel n-a mai fost om. Apoi a vrut să afle cine-i criminalul. S-a dus la fața locului, în Apahida, la ferma de pui,  și-a dat peste poliția criminalistică. Ăștia n-au vorbit cu el mai nimic.

Apoi a mers ață la șefu de post acasă. – Unde-i nenorocitu? A dat din umeri și i-a zis că o să-l prindă.
De supărare, s-a dus acasă și-a dat pe gât o carafă de vin prost, de pastilă. După ce și-a înmormântat creștinește consoarta, și-a jurat că o să-l prindă pe răufăcător.

Văzuse odată în ceva film polițist că cei care comit o crimă se întorc la fața locului după o perioadă. A stat la pândă câteva nopți. Nimic.
Apoi s-a dus iar la Poliție. Unde-i? L-ați găsit? “Lăsați-ne că ancheta e în derulare. O să vă anunțăm”, i-au spus.
La un an de la accident, s-a dus iar la secție, la șeful de post. Domn’ inspector, l-ați prins? „Viorele, se ocupă specialiștii de caz, o să-l prindă”. După al cincilea an, a renunțat și Viorel și s-a resemnat cu gândul că niciodată nu-l va vedea pe cel care-i răpise îngerul păzitor. Că așa-i zicea el nevestei. „Ești îngerul meu păzitor”.
Femeia ieșise din schimbul doi de la ferma de pui din Apahida, unde era angajată, și se afla pe trotuar când a izbit-o o mașină și-a proptit-o, pe veci, într-un gard din plăci din beton. Nici n-a frânat, că la fața locului nu era nici o urmă de frânare. Șoferul care conducea a accelerat după accident și dus a fost.

viorel

Viorel vrea să-i transmită un mesaj

„Să știi că te-aș ierta. Te-aș putea ierta. Mi-ai răpit ani de zile din viață făcându-mă să mă gândesc la tine și la ce nenorocire ai putut face. Eu nu mai am pentru ce trăi și-s deja bătrân și nu mă mai ajută nici picioarele și nici brațele. Nici plămânii, care-mi funcționează la 32% din capacitate, așa mi-au zis doctorii. Dar tu poate că ești tânăr. Cum ai putut trăi atâția ani tu cu tine? Cum poți trăi ca un nenorocit gândindu-te că ai ucis și-ai fugit ca un tâlhar, ca un laș, fără să chemi măcar o salvare? Angela a murit, dar dacă sunai la salvare atunci, pe loc,  poate că nu murea. Cum ai putut fugi după ce ai lovit o biată femeie, care ieșea din schimbul doi? Cum îți duci zilele, cum te suporți? Dacă ai copii, cum îi poți privi în ochi seara, înainte de culcare? Cum te uiți la soția ta? Cum îți vei duce restul zilelor?

Eu te-aș ierta că timpul oricum nu-l putem da înapoi. Dar ești un nenorocit și Dumnezeu n-o să te ierte niciodată. O știi pe Angela? N-o știi, de unde naiba s-o știi. Ea era cea mai frumoasă femeie din lume. Când veneam amândoi obosiți de la muncă, mâncam împreună și ne împărtășeam unul altuia. În toată sărăcia, ea avea puterea să strecoare și câte-o glumă. Eram cei mai fericiți oameni. Oameni simpli. Vorbeam despre ce-am făcut, despre colegul Doru care reușise să dărâme un zid protejat de primărie, ea-mi zicea de colegele ei.

Știi că am și copii? Nu știi, n-ai de unde să știi. Doi, un băiat și-o fată. Amândoi s-au dus la casele lor, nu-i văd nici pe ei. Le-ai răpit mama și le-ai rupt sufletele. I-am crescut singur, cum am putut, dar s-au îndepărtat și ei. Dacă trăia Angela, eram o familie unită. Ai destrămat-o.

În noaptea aia, copiii îmi erau la părinți, băiatu la mama, iar fetița la soacră-mea. N-am știut și n-am putut să le zic nimic. Le-a zis soacra că mama nu mai e. M-au întrebat de zeci de ori apoi cine-a omorât-o pe mami. Poliția nu te-a prins niciodată, n-ai ajuns să fi judecat, dar te va judeca Cel de Sus pentru că eu sunt un biet vânzător de lavandă. Vând lavandă ca să apuc să mai trăiesc puțin că poate într-o zi o să mă sune cineva de la poliție, să-mi zică că te-a prins. Stau în Cojocna, la vreo 2 kilometri și jumătate de sat. Știi în cât timp parcurg distanța? În 3 ore. De trei ori pe săptămână. Asta până în sat. De-acolo mă duc la autobuz și vin spre Cluj. Ca să mai pot trăi puțin.”

Sunt 10 ani. 10 ani de când Viorel nu mai e om.

CITIȚI ȘI: Călător în infern

Francisc și viața de după sticla de vodcă

Supraviețuitorii Pandorei

INVICTUS Lupta pentru o nouă viață, pe un alt front

Testimonialul durerii

 

 

Invictus provine din latină și înseamnă neînfrânt sau necucerit.  În secolul XIX, un englez, William Ernest Henley, a compus un poem cu același nume în epoca victoriană târzie, poem care a devenit ulterior un simbol al luptei pentru libertate.

În 2017 în Canada, la Toronto, România va partipa la jocurile Invictus, o competiție care adună la un loc mai mulți militari răniți în teatrele de război din întreaga lume. E un concurs paralimpic pe națiuni, dar cu soldați.

10 octombrie, 2016

Ministrul Apărării Naționale, Mihnea Motoc, le vorbește din sediul din București al MAPN într-o videoconferință, mai multor compatrioți din alte cinci garnizoane: Comandamentul Diviziei 4 Infanterie, Cluj-Napoca, Comandamentul Diviziei 2 din Buzău, Brigada 2 Vânători de Munte din Brașov, Brigada 2 Infanterie Craiova și Comandadamentul Flotei din Constanța. “Vă mulțumesc eu și vă mulțumește țara pentru ceea ce reprezentanți și pentru rănile pe care le-ați dobândit. Jocurile Invictus sunt o nouă provocare pentru noi, pentru voi, în primul rând și nu trebuie să ne mulțumim cu participarea”. Apoi își aranjează cu cea mai mare grijă cravata, sacoul și catarama curelei. Mulțumiri și încurajări le transmite și Șeful Statului Major, generalul Ioan Ciucă, care șade lângă ministru. Se dă cuvântul unor băieți îmbrăcați în uniforme.

La Brașov, Ciulea Iulian își ține în brațe fetița de doar câțiva ani. “Pe 23 februarie 2010, în Afganistan, am suferit un traumatism cranio-cerebral, mi-au fost afectate coloana și creierul. Mi-am recuperat încrederea, au trecut câțiva ani de atunci.” Precum un camarad de nădejde, fetița îl aplaudă, iar militarul își pierde suflul din cauza emoțiilor. Tot ea intervine și aplaudă și mai tare pentru a acoperi momentul de liniște.

În Cluj, la sediul comandamentului, sunt alți 19 de soldați, toți trecuți prin război, unul purtat și de România pentru a-și respecta neprețuitele alianțe. Cei care sunt prezenți la videoconferință sunt legați, pe lângă contractul cu Statul Român, de emoțiile împărtășite la comun în Afganistan, Iraq sau alte zone blestemate unde Războiul pare că nu se va termina niciodată. Și de rănile cu care s-au ales.

21 septembrie 2007,  Tallil, Iraq

Iovi Marius Traian, un tânăr de 26 de ani, e deja de peste o lună în Iraq și iese în misiune de patrulare alături de alți cinci camarazi. La întoarcerea spre baza militară, o bombă explodează pe marginea drumului. Unul moare pe loc, iar ceilalți sunt răniți. Plutonierul Iovi își pierde cunoștința și ale cele mai grave răni. Dar refuză să-și predea sufletul. Abia mai respiră și e dus de urgență la prima unitate medicală, apoi e transportat la un spital american tocmai în Germania. E mai mult mort decât viu. Are arsuri grave pe ambele brațe, își pierde complet ochiul drept, iar o schijă îi pătrunde în cutia craniană. Familia îi pregătește priveghiul. Se așteaptă toți la ce-i mai rău.  Apoi intră în stop cardiac. Liniuța nenorocită de pe pe monitoarele din secția de terapie intensivă dă alarma. E resuscitat câteva minute și revine, capătă puls. E în comă profundă. Peste o vreme, corpul îi cedează pentru a doua oară. Dar Dumnezeu îl mai păsuiește încă o dată. A treia oară când a făcut stop, n-au mai sperat nici doctorii că-l pot readuce la viață. Dar el s-a luptat și-a refuzat să din nou să moară.  7 luni de comă, de trei ori mort și de trei ori reînviat. După 7 luni, când a dat primele semne că ar putea ajunge om din nou, primul lucru de care și-a amintit a fost numărul de telefon al surorii sale.

“Dacă nu era familia, nu știu ce făceam. M-au ajutat enorm, în special sora mea cea mare”, își începe istorisirea soldatul. “Mi-a dat Dumnezeu șansa la viață. Recuperarea a mers foarte, dar foarte greu. Nu am funcționat deloc șapte luni. Iar în primele săptămâni din comă, am dat jos aproape 45 de kilograme, dar iată-mă în viață. E un miracol. Când m-am trezit nici nu știam ce s-a întâmplat în accident. Prima dată mi-am amintit exact numărul de telefon al surorii mele. Am reușit să trec peste acest accident. Dificil, dar să știți că nimic nu e imposibil”.

Marius Iovi

Marius va încerca să participe la jocurile Invictus, anul viitor, la Toronto. S-a înscris pe listă și-a început o nouă luptă. Va participa la proba de înot, dar se pregătește inclusiv pentru cea de tir.  Marius și-a pierdut complet ochiul drept, iar cel stâng îi funcționează la capacitate redusă, undeva între 5-10%. “Știu că există profesori care au experiență și mijloacele necesare de a pregăti o persoană nevăzătoare. Mi-aș dori, în primul rând, să particip la înot, dar dacă se va putea, o voi face și la tir cu arcul. Pentru mine Invictus înseamnă nu testarea limitelor, ci depășirea lor.”

Are un calm aproape răvășitor.  Ascultă și răspunde la fiecare întrebare cu o stăpânire de sine uimitoare, sprijinindu-se într-un baston care-l ajută să se deplaseze în noua sa viață.  Dacă ar fi s-o ia de la capăt, tot în Armată s-ar duce. “Nu m-am gândit niciodată la cine ne-a atacat, cine-a pus acel dispozitiv care-a explodat. Dar există o vorbă: ceea ce nu știi, nu te doare. Și de cele mai multe ori e bine să lași lucrurile așa. La urma urmei, nimic nu este la voia întâmplării. Exact așa cum sunt acuma, dacă mi s-ar cere să merg, m-aș duce din nou. Îmi iubesc țara, iubesc ceea ce fac.”

În 2009, la doi ani de la accidentul lui Marius, plutonierul major Marian Doru se află în misiune în Afganistan, undeva în districtul Mohammad Agha. Face parte dintr-o echipă formată de soldați români și americani deopotrivă. În miez de noapte,  pleacă în misiune cu un elicopter pentru a captura o “țintă”, despre care primiseră mai multe informații. Sunt așteptați, se trage înspre ei. Sunt atrași într-o ambuscadă. Apoi, ca în cel mai urât coșmar, o grenadă explodează. “Schijele mi-au sărit în spate. Cu ultima adrenalină din corp, m-am ridicat și am reușit să alerg spre cei din spatele nostru, ai noștri, care veneau să ne salveze. Am fost extrași și duși la spital. Primul lucru pe care îl vezi în fața ochilor într-un moment ca și acesta e familia, nu altceva. Primul meu instinct a fost să nu rămân acolo”, spune el. 17 zile a stat în Kandahar într-un spital. Când superiorii s-au oferit să-l trimită în Germania, le-a răspuns ferm: “Nu plec nicăieri, vreau să rămân alături de colegii mei”.  S-a refăcut într-o lună și jumătate, iar apoi s-a dus iar misiuni. Uneori, armata îți lasă cicatrici adânci în suflet și pe corp. Spatele plutonierului major Marian Doru numără peste 100 de urme de copci. Are trei misiuni la activ și va mai pleca din nou. Azi a venit să-și susțină colegii de la Invictus. E deocamdată cadru activ și nu va putea participa la jocurile de anul viitor.

Locotenentul Adrian Iriciu

 

Locotenentul Adrian Iriciuc, din Vatra Dornei, va merge anul viitor în Canada. Are multe răni ascunse pe sub uniformă după ce în 2015, pe 20 septembrie, se afla într-o patrulare în Kandhahar, Afganistan, când explodat o mașină capcană.

“Eu și doi subordonați militari am fost răniți. Încă patru militari au fost răniți ușor. Ei au fost tratați la baza militară, iar eu și un alt militar am fost trimiși la un spital în Germania imediat după evaluarea medicală.”

V-ați duce din nou într-un teatru de război?

“Mi-aș dori să merg din nou într-o misune, dar sunt clasat “apt limitat” la ultima comisie medico-militară, nu cred că mai pot. Nu îmi pare deloc rău de 2011 și 2015, misiunile mele. Nu regret nimic nici o clipă. Voi încerca să particip la Invictus, o nouă misiune pentru noi. Sunt mândru, așa cum am fost mereu mândru să-mi reprezint țara”.

Ei, toți, sunt mândri că reprezintă România oriunde-ai pune arătătorul pe globul pământesc. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, deși au pierdut atâtea, primesc și înapoi.  Curaj. Speranță. Forță.

În 2016, România a trimis 1181 militari, cu 158 de mai mulți decât în 2015, în diverse zone fierbinți ale lumii pentru a colabora în misiuni sub comanda NATO, UE, OSCE sau ONU.

Scurtă incursiune în fotbalul mic. Caut stadionul de fotbal din Florești pentru că începe, oficial, Liga a IV-a. Fac cum fac și ajung într-o zonă populată de țigani cu ștrafuri care transportă gresie roz. Pe stânga si dreapta drumului stau în cete mici, de câte trei-patru.

– Ce cauți aici, ochelaristule?

– Stadionul de fotbal.

-Auziți, bă, ochelaristu’ caută Maracana!

Ha ha ha, câțiva râd in spate și apoi intră juma de bătrân în mașină, că am geamul dat jos. Se apleacă pe locul din dreapta să-mi explice ceva. Nu-l înțeleg, dar privirea lui îmi amintește de unu Iouji, paznicu’ cimitirului unguresc din Zalău, drojdier mare. Îl rog pe ăla ce m-o făcut ochelarist să-mi traducă.

– O zis să întorci, să meri tăt înainte, apoi faci prima la stânga și ajungi.

Și-am găsit chiar Maracana că ăștia de pe teren au echipamentul Braziliei din anii 70. Ei sunt cei de la Olimpia Gherla și azi vor juca cu nou-înființata CS Florești.

Maraacana

Mai sosesc și câteva persoane care s-ar presupune că sunt jucători. Unu trage din țigară cu spor. Undeva, în spatele tribunei, șade un bătrân într-o salopetă de-un blumarin scos, parcă, dintr-o vatră cu clor. Lângă el și-un câine orb. “Are 12 ani, nu te mira așa”, zice omul. Dar cine s-a mirat? “Păi te uiți așa la bietu’ animal.”

Pe banca echipei gazdă, CS Florești, se află Adrian Trușcă, fost fotbalist pe vremuri – chiar pe vremuri- la Universitatea Cluj. Se pare că și el consideră că nivelul e atât de scăzut că și acum, la 45 spre 46 de ani e legitimat și eligibil. Anul trecut a jucat la Luceafărul 2010. Din vară echipa și-a schimbat numele în CS Florești, iar majoritatea oamenilor de acolo au luat calea Floreștiului. Trușcă și-a dus și băiatul cu el, un fundaș central născut în 93,  și îl crește sub strictă supraveghere, chiar pe teren. Cei doi au jucat împreună la Luceafărul, iar acum vor face din nou cuplu în defensivă.

Unul dintre sponsorii principali de la CS Florești e Călin Budișan, un avocat din Baroul Cluj care vine la o mișcare după reprezentațiile din sala de judecată. Domnul Budișan e și portar la CS Florești, iar în campionatul trecut a jucat tot la Luceafărul 2010. A reușit chiar să înscrie într-un meci cu Gilăul. Azi e doar pe banca de rezerve, îmbrăcat la costum. Trebuie menționat că familia Trușcă nu va evolua, întrucât tatăl și fiul au fost suspendați de comisii după ultima etapă din sezonul trecut. L-ar fi înjurat in-corpore pe arbitru, dar în glumă, numai că el n-a prea gustat-o și le-a făcut raport.

Despre Olimpia Gherla putem spune că are trei antrenori principali, depășind până și Suedia la acest capitol, dar cel care oferă indicațiile e Laur Aștilean, și el jucător în vremuri demult apuse la U Cluj și CFR. Lotul Olimpiei e alcătuit în proporție covârșitoare din jucătorii de anul trecut ai echipei Mintiu Gherlii, plus câțiva veniți de la Zorile Buza.

Partida e programată să înceapă inițial vineri, la 17:30. Apoi, din diverse motive e reprogramată 17:00, dar până la urmă începe la 17:20.

Începe meciul: LIVE TEXT 

minutul 1 – Jucătorii ambelor formații se pregătesc de meci și aplaudă asistența care la începutul jocului numără 7 oameni, toate rude sau cunoștințe a câtorva jucători.

minutul 6– Antrenorul de la Olimpia Gherla: “băăăă, Gliga, băăă, da-o-n p- – A mea!  (Gliga e fundașul de bandă al gherlenilor)

Gliga îi răspunde: Da scoate-mă-n p – – a mea. Dacă nu, taci din gură!

minutul 15– Echipa din Florești se apără și nu prea trece de centrul terenului. În atac joacă un tip scund și ușor îndesat, cu părul lung și dat peste cap, prins cu o bentiță a la Batistuta.

minutul 20–  Antrenorul de la Florești: Bă, dați-o-n p–a mea!

minutul 25 – Se explică la cald, din teren, de ce nu se trece mijlocul terenului. Jucător Florești: bă, nu vedeți că stăm pe loc? Noi chiar stăm pe loc.

Pauză de hidratare: jucătorii beau apă din flacoane, iar la colțul terenului au mai apărut câțiva spectactori. Ei trag un Ciuc pe gât.

minutul 30 – Se reia jocul. Antrenorul de la Florești: nu face, bă, un-doi cu capu.  Dă-o pe jos, simplu, la firu ierbii. Ai dat-o pe lung la ăla care n-are nici o treabă.

Asistentul antrenorului: faceți pressing toți, nu pă rând.

minutul 32-  jucător Florești: dă-mi, bă, pasa, unde mă demarc, nu unde crezi tu că mă demarc! Vine și răspunsul: “Du-te-n p—a mea”

minutul 36 – Gherla ajunge în preajma careului de la Florești. Firesc, se scapă mingea din preluare direct în aut. Antrenorul de la Olimpia: “Bă, fu-ă-i  soarele ce prost pasează”

minutul 40 – Penalty pentru Gherla după un semihenț în careu. Execuție reușită: bravo, băăăăă! Portarul Floreștiului e nemulțumit: “Dumenzău mă-tii de fotbal”

 minutul 45 – Pauză și momentul de ședință tactică. “Jucăți, bă, altceva”. Jucătorii de la Gherla se încuie, la propriu în vestiar, pentru că încăperea nu are clanță pe dinăuntru. Le sare în ajutor un jurnalist. După două minute, unu pus să țină ușa deschisă uită și-o închide iar și dinăuntru se aude, sugestiv, “Ce p–a mea, ba? Nu vezi că n-are clanță?”

minutul 50– Floreștiul forțează revenirea, dar câțiva jucători înoată pe teren. Jocul e condus la mijloc de un roșcat care aduce a Paul Scholes. Încearcă o diagonală, dar o dă peste gard.

minutul 55, cu aproximație – GOL neașteptat pentru gazde. Un băiat centreză din dreapta, iar un fundaș de la Gherla care poartă o cască ca și Petr Cech își întinde un picior spre minge, dar o dă direct în ațe. “Băăă, ce-ai făcut, băăăă. De ce nu ești atent?”

minutul 65 – Gherla preia din nou conducerea și face 2-1. Înscrie unu poreclit Bondi. Floreștenii se ceartă între ei: n-o fost offside că n-am jucat la offside.

minutul 66– Aflăm că unui jucător de la Florești i se spune Runi, după celebrul Wayne Rooney de la Manchester United..  “Dă-o, mă, lu Runi, mai repede”

minutul 70– Jocul e echilibrat. Marius Popescu, antrenorul Universității Cluj e la meci ca să vadă cu cine va juca în acest sezon. Stă așezat lângă o basculă parcată în fața unui gard și de plictiseală intră în vorbă cu doi trecători.

PAPI
Marius Popescu și un domn urmăresc partida din spatele unui gard

 

minutul 73– Un adolescent de vreo 16-17 ani, venit pentru prima dată în Florești, se plimbă pe lângă teren și se tot uită pe tălpile de la adidași, crezând că a călcat în rahat.

Aproximativ minutul 80–  Antrenorul de la Florești: “Băăăăăăăăăăăă” . Antrenorul de la Gherla: “Băăăăăăăăăăăăăăăăăă”

 GOL Gherla – Un jucător de la Florești face o degajare de 10 metri,  și Gherla face 3-1 cu golul marcat de un un jucător pe care-l cheamă Rus.

minutul 90 – Gherlenii pregătesc berea pusă bine la rece.  În tribuna ce numără câteva locuri poate fi deslușit și domnul Maja, antrenorul de la Unirea Florești, rivala lui CS Florești. De altfel, se poate spune că Unirea este, de fapt, adevărata echipă a comunei și nu CS Florești.

Trușcă (dreapta) și Budișan Călin (stânga)

 

 

Foto: Lucian Nuta

E vineri seara, am trecut bine de ora 22.00, întunericul s-a lăsat deja de mult peste oraşul bătrân de 700 de ani şi lumea a umplut Piaţa Unirii, cu ochii spre Catedrală.

Şi acum, vă propunem un exerciţiu de imaginaţie, pentru care avem nevoie de două elemente:

1. Imaginaţi-vă Piaţa Unirii goală. Da – goală! Aşa cum ar fi arătat fără să se fi construit încă biserica Sf. Mihail, ca şi cum aţi avea în faţă un uriaş platou de piatră cubică.

2. La punctul Doi ne ajută o imagine moştenită de la Escher: o mână, desenată de o mână, desenând o mână.

Genialul artist olandez care stăpânea maestru matematica ne-a lăsat, printre altele, şi imaginea aceasta:

Escher. Sursa foto: https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=3475111
Escher. Sursa foto: https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=3475111

 

Şi acum să ne imaginăm aşa: desenată de o mână, o astfel de mână (numai că una uriaşă, transparentă şi imponderabilă) ţine un creion gigantic, care, în loc de mină negricioasă, are în vârf o săgeată de lumină. Cu acest creion cu vârf de lumină, mâna invizibilă începe să traseze linii în aer. Linii strălucitoare. Elegant, perfect şi sigur, în faţa noastră şi mai sus de noi, pe marele platou de piatră cubică, din întuneric, apare, haşurată, ca într-un desen de bandă desenată: frumoasa biserică gotică! Nu ştii ce vezi, dar te gândeşti: o fi scheletul Catedralei (construit în câteva linii trasate inginereşte)? sau o fi sufletul clădirii (care străbate în linii luminoase)?

De fapt, e ceva mult mai pământean şi mult mai tehnic de atât: artistul vizual Bordos László Zsolt a pregătit pentru edificiul gotic o videoproiecție live, pentru aniversarea de 700 de ani. Artistul e un tânăr care a intrat în zona artei studiind pictura la Brașov și care e acum unul dintre cei mai apreciați artiși de video mapping din lume – a prezentat lucrări în New York, Los Angeles, Paris (turnul Eiffel), Dubai, Roma sau Moscova. “Am fost dezamăgit de pictură și am considerat că apariția calculatorului a adus un nou mijloc de exprimare, care oferă oportunități nenumărate pentru abordarea artistică. Noua tehnologie poate aduce frustrare pentru cei din zona picturii, cum a făcut-o apariția fotografiei la vremea sa, dar eu cred că tehnica îmbogățește, de fapt, arsenalul artistului vizual. Am vrut să trec de la 2D la 3D, să fiu pictorul care desenează a treia dimensiune”, spunea Bordos, în urmă cu câteva zile, la o prezentare înaintea proiecţiei.

Vezi şi:

Artistul care va “redesena” catedrala Sf Mihail, cu lumini: a început cu studiul picturii și a ajuns să facă video-proiecții pe turnul Eiffel și Burj al Arab. Bordos Zsolt: “Am vrut să fiu pictorul care desenează a treia dimensiune”

Cumva, tot la imaginea lui Escher ajungi, dacă te gândeşti: o mână desenează o mână, doar că jocul s-a schimbat: omul desenează cu calculatorul, pe care tot omul l-a “desenat”.

A treia dimensiune…

IMG_5383[1]

Acum, Bordos a fost chemat de cei de la Zilele Culturale Maghiare să se joace cu biserica din piaţă, cum a făcut-o cu turnul Eiffel, cu Burj al Arab sau cu vreun dom de planetariu, fiindcă ieri Clujul a împlinit 700 de ani de când e oficial oraş. Mai precis: în 19 august 1316, un document emis de regele Carol Robert de Anjou acorda Clujului statutul de oraș. Clujul ajuns “civitas”, cu diplomă şi privilegii acordate de regele Ungariei, e serbat la Cluj, în cadrul Zilelor Culturale Maghiare (e serbat, deci, nu de primărie, dar printr-un eveniment susţinut şi de primărie).

Mai multe despre istoric şi privilegiile istorice:

Clujul sărbătorește azi 700 de ani de când e oraș dar nimeni nu știe unde e documentul original

Încă de dinaintea începerii ediţiei din acest an a Zilelor Culturale Maghiare, organizatorii de la Asociaţia Clujul Comoară anunţau că punctul culminant (şi cea mai costisitoare acţiune din programul de 2016) urma să fie proiecţia 3D din Piaţa Unirii. Nu e de mirare, aşadar, că, înainte de 22.00, lumea a început să se înghesuie pe latura sudică a pieţei, lângă gardurile nou instalatului şantier, cu faţa spre Catedrală. Pe latura vestică, Opera Maghiară de Stat îşi desfăşura încă reprezentanţia – spectacolul lui Erkel Ferenc, Hunyadi László. Aşteptând cu interes proiecţia 3D, ascultăm operă şi ne uităm, mereu, înspre catedrală. “Abia aştept să văd proiecţia. Nu am mai văzut aşa ceva, adică nu Live. E foarte tare! Dacă iese ok, e ceva super tare”, împărtăşeşte un tânăr, familiarizat cu video-mapping-ul, fiindcă încercase înainte să estimeze numărul de proiectoare de care ar fi nevoie. Dintr-un grup, din dreapta, se aud deja voci nerăbdătoare, pe care respectul pentu operă nu le cucereşte. “Nu mai pleacă mătuşa de pe scenă! Păi de ce să plece?”, zice careva. “Pisti, să vină Armin!”, lansează amicul, drept răspuns. “Hă-hă!”. De la DJ-ul Untold şi Operă, se trece rapid la alte subiecte: aflăm că dacă stadionul Cluj Arena se făcea pe Valea Gârbăului, oraşul putea găzdui un Tomorrowland (pentru fanii festivalului belgian) şi, imediat după, vine o altă informaţie: Turcia e instabilă, nu mai e variantă acceptabilă de vacanţă. Dincolo de mulţimea nerăbdătoare, dinspre strada Napoca, se aud sirene. Lumea se separă în două valuri: unul se retrage înspre gardul de şantier, iar o altă jumătate de mulţine, în alt val, merge înspre Piaţa Unirii. Marea de nerăbdare se desparte în două, să lase cale liberă Ambulanţei.

“Asta face parte din show?”, glumeşte totuşi o voce şi lumea îşi revine rapid din gândurile sumbre pe care poate să ţi le trezească o ambulanţă în misiune. Spectatorii (ne)răbdători se regrupează, mereu cu faţa spre Catedrală. Artiştii Operei îşi duc mai departe spectacolul (după multe ore muncite, te gândeşti, iar noi stăm cu faţa spre zid, aşteptând luminiţe). În acelaşi timp, o mulţime consistentă care a prins locurile de pe scaunele din faţa scenei urmăreşte conştiincioasă reprezentaţia – spectacolele în aer liber, de operă şi teatru au început să facă parte din agenda Clujului şi prind la public. Pe latura de sud a pieţei, în zona celor care s-au pregătit de video-mapping se aşteaptă, mai departe. “Ce frumos se vede Carul Mare!”, constată o doamnă, cu ochii spre cer. Ceva mai departe de Operă şi Carul Mare, în zona vecină, un grup de copii – sunt copii, spre început de adolescenţă – stau înghesuiţi cu privirile spre smart-phone-uri. Sunt 3, 4 micuţi şi toţi au smartphone. Fac selfie-uri, în care nu se vede nimic din piaţa întunecată, numai feţele lor, luminate de alte smart-phone-uri. Tata îi ajută: cu smart-phone-ul său îi “luminează” pe cei mici, ca ei să îş facă alte poze luminoase. Spectacolul “Selfie” e întrerupt doar de show-ul care se pregăteşte să înceapă. Artiştii de la Operă au încheiat, au fost aplaudaţi şi s-au retras rapid de pe scenă, iar acum o voce ne anunţă, bilingv, ce e cu sărbătoarea de 700 de ani. Urmează proiecţia.

Luminile se sting, în piaţă e întuneric, Catedrala a “dispărut” din peisaj, doar crucea luminată din vârf a rămas vizibilă şi pare să plutească singură, undeva, deasupra. Şi apoi, pe muzică: lumini, umbre, alte lumini, alte umbre, desene, fragmente, frânturi. Năvălesc litere pe zidul bisericii. Literele se amestecă grăbite şi zboară, ca stoluri de păsări. În filmuleţul 3 D apare, dintr-o dată, profilul sobru al Regelui Matei. Se aplaudă! Regele Matei, cel din piaţă – statuia, e cu spatele la Catedrală, stă cu spatele la film. Dar îţi aminteşti ceea ce tocmai ţi-a spus un ghid la un tur: “noi stăm cu spatele la obiectiv când explicăm, ca să ne auziţi mai bine, să vorbim cu voi. Noi am văzut deja de multe ori obiectivul”. Aşadar, în spatele regelui, se derulează bucăţi din istoria Clujului.

Foto: Lucian Nuta
Foto: Lucian Nuta

 

Se vede un peisaj medieval, apare şi figura lui Carol Robert de Anjou. Sunt imagini colorate, desene şi apoi iar se întunecă suprafaţa. Din când în când, Catedrala îţi apare doar schiţată din câteva linii luminoase. Alteori arată ca un desen haşurat. La un moment dat, conturul clădirii pare aşezat pe o tavă mobilă, care, rotită cu 180 de grade, îţi arată interiorul edificiului gotic. Da – acum se vede, proiectat pe biserică, chiar interiorul bisericii. “Pfai, ce tare!”, “Fain!”, “Ce faaain!”, se aude din toate părţile.

8 minute, 8 minute şi un pic de magie. Un profil de umbră trece pe clădire, încă unul şi încă unul – un şir de arătări întunecate merg cocoşate. Şi din nou lumină.

Lumina se stinge, desenele se risipesc, se face linişte. Dar mai e ceva! Pe acoperişul întunecat se iveşte din nou o imagine: apare, trecând caraghios şi simpatic, corbul Oszkar (mascota Zilelor Culturale Maghiare). Vine din partea dreaptă, se opreşte în stânga. Şi biserica e din nou luminată: “VIVAT Cluj – Kolzsvár – Klausenburg 700. Transilvaniae Civitas Primaria 1316 – 2016”. Mii de palme se unesc în aplauze. Imaginea dispare. Şi reapare un mesaj: “Zilele Culturale Maghiare”. Imaginea se stinge. Apare din nou ceva: “Susţine” (sic!). Imaginea se stinge. Apare din nou un mesaj: “Candidatura Cluj Capitală Culturală 2021”. Mii de palme se unesc în aplauze. “Batem Bucureştiul! Clar!”, se entuziasmează, convins, un tânăr din mulţime. Mesajul e scris în trei limbi – română, maghiară şi engleză.

 

La final, umbra statuii ecvestre a regelul apare pe clădire. Pleacă, vine, e mobilă. Deci nu, nu e umbra statuii, ci e, de fapt, tot o umbră din show-ul de lumini şi umbre.

În aplauze care se sting, spectacolul reîncepe. E bis. Poate de data asta poţi să te aşezi în aşa fel încât să vezi toată piaţa, chiar şi statuia Regelui Matia Corvin, care, din cauza unor bannere publicitare, e parţial ascunsă pentru cei de pe latura sudică.

Spectacolul:

Frumoase şi impunătoare, modeste şi ascunse, frumoase ori urâte (după gustul “ctitorului”), se înşiră, cu un pic de decor verde, în apropierea Someşului. Sunt casele ridicate pe mal de apă, subiect de revistă Someş Delivery (desfăşurat în 18 – 19 iunie, la ediţia de 2016) şi tur de vizitare, prilej cu care Actualdecluj.ro a surprins câteva momente din vieţile acestor imobile şi ale locatarilor lor.

„Strada Gavril M. Musicescu – compozitor”, scrie pe plăcuţa prinsă de gard, care desparte strada de o casă galbenă, cu etaj, străjuită de câţiva copăcei şi un trandafir. De cealaltă parte a drumului: râul.

DSC_2374

Unul dintre proiectele Someş Delivery a propus un tur de case de pe mal de Someş şi de aici începe. Paula Boarţă, Simona Or-Munteanu şi Bianca Dimitriu au propus mai întâi un loc unde să adune poveşti de pe Someş, care s-a concretizat la ediţia din 2016 în revista Someş Expres.

DSC_2368

DSC_2369

 

După lansarea ei oficială, s-a pornit şi pe un traseu de vizitat case care trăiesc, cu locatarii lor, pe mal de apă, iar turul începe pe strada Musicescu. Întâmplător (sau nu), aici e casa în care a crescut preşedintele filialei Transilvania a Ordinului Arhitecţilor, Szabolcs Guttmann, care s-a alăturat şi el turului. “Tata era profesor de muzică, a vrut să construiască o casă şi, aici, era obligatoriu să se facă o casă cu etaj. Aşa că am trăit cu un vecin, fiindcă familia unui profesor nu îşi permitea să locuiască singură în aşa o casă. Îl ştiam pe Toduţă (Sigismund Toduţă, compozitorul, n.red.). Avea un Fiat 500, într-o vreme când puţini accesau cu maşina acest teritoriu. A rămas chiriaş, într-o casă din vecinătate, era prieten cu tata. El nu mai e de mai bine de 20 de ani şi acea proprietate în care locuia Toduţă a rămas în gestiunea fundaţiei care îi poartă numele. De 8 ani intru pe aceeaşi casă a scării, iar acum un an am amenajat-o la o şcoală de vară”, povesteşte Guttmann.

DSC_2376

 

Şi aşa se leagă lucrurile: de la casa în care locuia Guttmann – tatăl, profesor de muzică, mergem spre casa unde locuia Toduţă şi unde, într-un apartament (din acelaşi imobil) stă acum şi Guttmann – fiul, arhitect, vecin cu fundaţia Toduţă.

Urcăm nişte trepte spiralate şi ajungem într-un apartament de casă, cu pian. Cu pian şi poze, şi diplome, şi fotografii. Aici a trăit, o vreme, (cândva) cunoscutul compozitor Sigismund Toduţă, de care mai aminteşte acum în oraş şi numele colegiului de muzică. “Casa Toduţă”.

DSC_2398

 

DSC_2393

DSC_2392

DSC_2386

“Mai încolo există str Franz Liszt, colţ cu Bartok, mai e şi str Traian Grozăvescu (tenor), spre Grigorescu, e zonă de muzicieni”, constată Mihai Ghircoiaş, reprezentantul Fundaţiei Toduţă. “În Iaşi sunt 16 case memoriale; ei sunt mai modeşti şi cu atât mai mândri şi conştienţi de moştenirile lor. Aici în Cluj nu sunt prea multe case memoriale; mai există casa David Prodan – istoricul, care e locuită şi casa unde a stat Lucian  Blaga în Andrei Mureşanu, se spune. Şi casa unde a stat Agârbiceanu. În rest, mai există case memoriale ale maghiarilor”, aminteşte Ghircoiaş. În apartamentul în care compozitorul a locuit 30 de ani e acum sediul fundaţiei Toduţă, care se îngrijeşte de lucruri lăsate de fiu, unicul moştenitor, stabilit în Germania. “Toduţă poate fi menţionat, după George Enescu, ca fiind următorul compozitor important. Ar fi bine să îi ştim pe cei mai importanţi 2, 3, 4 oameni din fiecare domeniu. Toduţă e unul dintre acele personaje care au ştiut să recupereze timpul pierdut, care au redus decalajele dintre noi şi alţi europeni”, spune “custodele” casei.

DSC_2391

DSC_2380

DSC_2385

Casă care se întreţine din drepturile de autor ale compozitorului, fiindcă operele sale se cântă în continuare, iar ele susţin activitatea fundaţiei. „E ceva unic aici, nu există în ţară un loc unde să se păstreze în acest fel moştenirea lăsată de o personalitate, neaparţinând de o instituţie de stat”, spune îngrijitorul casei. Revenind la muzician, a cărui figură veghează preocupată din rame vechi… era impunător şi demn, arăta şi saluta ca un preot de la Vatican, întinzând două degete, după cum aminteşte reprezentantul fundaţiei care îi poartă numele. Şi încă o amintire rămasă: Toduţă a făcut parte din generaţia profesorilor în costume. Aşa considerau ei că te prezinţi în faţa celor pe care îi înveţi.

Toduţă nu a cumpărat niciodată casa, a rămas ani în şir chiriaşul unui geamgiu, aminteşte Guttmann, care povesteşte despre felul în care a găsit casa, înainte de a intra cu lucrări, în cadrul unei şcoli de vară. „Domnul Toduţă, aşa elegant cum era, era atât de normal, încât nu a intrat în polemici cu geamgiul, iar casa scării era împodobită de ferestrele proprietarului, el urca pe scara servitorilor. Comuniştii au ras tot în 60 de ani sau le-au dat caselor funcţiuni care să distrugă ceea ce era. Când am lucrat cu şcoala de vară la casa scării am găsit decoraţia interbelică. Garantat şi aici aveam pictură intebelică, dată cu varul înainte să vină Toduţă, că s-a făcut humă. Merită puţină atenţie această casă, iar dacă avem şi pictura originală, avem sobele originiale, uşi… avem şi casa frumoasă şi omul valoros care a stat aici. Casa aceasta a fost construită de un mare filolog interbelic”, a amintit Guttmann.

După întâlnirea Toduţă – Someş Delivery rămâne un posibil plan de viitor: casa ar putea fi deschisă, cu un concert, pentru organizatorii şi participanţii unei ediţii viitoare.

DSC_2404

 

Vecini de casă cu pian – o “clădire-ciupercă” şi un night bar. “Galant”.

DSC_2408

Pe strada Ion Ghica (la un colţ de stradă, mai precis) e sediul unui ONG care vrea să promoveze pacea – PATRIR – şi, tot aici, în una din casele din curte, locuieşte şi norvegianul care îl conduce. „La Cluj e al treilea cel mai mare centru al PATRIR din lume, au venit 4000 oameni o dată pentru un program de iniţiere”, menţionează Kai Brand-Jacobsen. S-au gândit locatarii să facă aici un colţ de stradă mai atractiv, din punct de vedere arhitectural? Răspunsul e negativ, cu regret. „Noi nu suntem proprietari, nu investim”. Aici s-a „tăiat” din colţ, fiindcă s-a tot lărgit strada, explică arhitecţii din grupul care a pornit în tur.

DSC_2417

Norvegianul se declară însă, chiar şi aşa, fan al zonei. Şi al Clujului, în general. „Asta e casa noastră, aici locuim, cu soţia şi cei doi copii. Locuim de 13 ani pe mal de Someş, e frumos pe mal de Someş. Am fost în 100 de ţări în lume, dar pot să spun că m-am îndrăgostit de Cluj, e un oraş minunat, iar aici, lângă Someş e superb. Parcul e aici, este şi cel mai mare teren de tenis din zonă la 10 minute distanţă, sunt piscinele olimpice, locuri de joacă pentru copii. Copiii spun „bună dimineaţa, Someş”. E parte din rutina zilnică în fiecare dimineaţă”, spune Kai.

Câţiva paşi mai departe, o casă impunătoare se zăreşte dincolo de gard. E impunătoare şi distantă. Aici nu se intră. „Casa Rădulescu”.

DSC_2411

„Am vorbit cu cineva care locuieşte aici, spunea că locuinţa a fost cumpărată de părinţii lui, înainte era a familiei Rădulescu. El, copil fiind, spunea că trăia în turn ca un prinţ, era prinţul de pe malul Someşului, ca în vilele de pe Loire. Aşa prezenta el zona asta. În spate au mai vândut din proprietate, s-au construit altele”, povesteşte Simona din istoria locului. După spusele locatarului de acum, scriu redactorii Someş Expres, casa ar fi fost construită de doctorul Rădulescu (acelaşi care a dat numele stadionului CFR), după care a fost locuită de o familie de evrei, apoi a fost moştenită de o doamnă, de la care părinţii săi au cumpărat casa în anii ’80.

Mergem mai departe.

La începutul străzii Grigorescu, câteva case impunătoare stau, vecine de mai de departe, cu atmosfera Someşului. Aici, una dintre porţi se deschide primitoare şi, după ce urcăm pe o alee îngustă, bordată de viţă de vie, dăm şi de prima locatară. Dincolo de tufele de trandafiri, doamna, îmbrăcată şi ea în capot cu flori, salută grupul curios.  Aţi văzut concertul (recent, pe mal de Someş)? „Am stat pe balcon, până a venit ploaia”, e răspunsul. „Nici nu am pus flori aici, că e foarte cald”, ne lămureşte ea, de pe balconul cu vederea cea mai spectaculoasă.

DSC_2441

Aici e frumos, dar învechit, ar fi nevoie de intervenţii şi renovări. Aflăm că există trei proprietari ai casei, printre care nu se numără şi statul. „Atunci e o problemă privată”, lămureşte arhitectul Szabocls Guttmann. „Primăria renovează blocuri. Şi noi de atâta am avea nevoie – de ajutor, aşa ar fi normal. Sunt ornamente aici, casa asta e cu mult mai frumoasă decât un bloc. Măcar să renoveze. Şi acolo plătesc proprietarii, dar măcar să se plătească eşalonat. Aici trebuie să pun banii jos şi de unde?”, se întreabă doamna cu flori, de pe terasa ei prea însorită.

Urcăm mai departe şi, aici, e o altă căsuţă, cu altă intrare, la familia Munteanu. Informaţii sunt în Someş Expres. Casa a fost cumpărată în 1950, cu grădină şi chiriaşi din oficiu, de la un proprietar care nu locuia acolo. Casa era împărţită între cei cinci membri ai familiei sale, povesteşte Lucia Munteanu, şi profesorul universitar Nagy Istvan, violonist şi dirijor în orhestra Operei Maghiare, care locuia cu chirie; după care a urmat un schimb de locuinţe şi o reaşezare.

DSC_2446

DSC_2458

Mamă de două fiice, una arhitectă, cealaltă pianistă, Lucia Munteanu povesteşte că la casa de pe deal e mereu ceva de făcut. „Vrem să pavăm aici sus, aşteptăm oamenii din şantier”, spune doamna din casa cu pian (încă o casă cu pian aproape de Someş). Dacă ieşi în grădina verde, din spate, de pe deal, vezi oraşul.

DSC_2457

DSC_2455

„De aici se vede tot Clujul, şi cartierul Zorilor, şi centrul. Când nu sunt frunze iarna, se vede şi turnul catedralei. Aici nici nu simţi că eşti în Cluj-Napoca, nu simţi aglomeraţia, parcă eşti cumva la ţară, în centrul oraşului”, spune Simona Or-Munteanu, parte a echipei de proiect, care a şi locuit în casă cu vedere spre Someş.

Despre ce înseamnă Someş Delivery şi ce evenimente a adus pe mal de râu, găsiţi mai multe informaţii aici:

Nu e (doar) loc de festival! E râul care ne străbate oraşul. Ce facem cu el?

şi

FOTO/ VIDEO Aşa au arătat malurile Someşului timp de două zile. Ce rămâne după Someş Delivery II

“Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori” (Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel).

Este nevoie de transplant, vei fi trecut pe lista de așteptare. Vei face dializă.  Trebuie să fiți curajos, să aveți încredere, să luptați. Să credeți. Să sperați. Vorbele doctorului îl cutremurară pentru că niciodată, în toată viața lui, nu s-a gândit că va veni o zi ca și asta. La 30 și-un pic de ani, rinichii bolnavi te obligă să-ți orânduiești ultimele clipe și să aștepți -poate în zadar – o nouă șansă. Ș-atunci îți vei spune că, dacă va fi să vină, vei fi un alt om. Mai bun, mai corect, mai recunoscător.

Primul apel a sosit relativ repede, după câteva ședințe de tratament. Dar rinichiul n-a fost compatibil. A sosit al doiea, al treilea și al patrulea. Trei luni și jumătate de dializă, patru donatori, niciunul compatibil.. Iar pentru cine nu știe, dializa e un tratament care încearcă să substituie anumite funcții ale rinichiului. Cu ajutorul unui aparat sângele pacientului este scos treptat din organism şi adus în contact cu membrana dializorului, iar după „curăţarea” sa (adică după intervalul în care au fost realizate eliminarea apei în exces şi a toxinelor) este reintrodus. Practic, dializa îți scurge viața din organism și ți-o redă pe urmă, dar n-o poți face la nesfârșit.

În cele din urmă, singura salvare a venit din familie.  Și de la Dumnezeu. “Am tot așteptat și nu s-a putut face nimic. Sora mea a făcut testele și eram compatibili. Am refuzat la început. Am refuzat a doua oară și am așteptat și tot așteptat un rinichi. Nu mai aveam ce face. Cineva, acolo sus, mă iubește, că altfel nu mai trăiam. Odată ce treci prin așa ceva, știi să prețuiești altfel fiecare clipă.”

Finalul lui iulie e mai înfierbântat ca niciodată în Cluj. Piața Avram Iancu e pustie, semn că nici fântâna publică nu mai e refugiu sub codul galben de caniculă. La catedrala Ordotoxă mitropolitul Andrei Andreicuț ține o slujbă de comemorare în memoria unora care au dăruit viață dincolo de moarte. Sună desuet?

Ioana și-a pierdut băiatul într-un accident rutier. A sperat până în ultimul moment că va fi salvat și că-l va putea dojeni, când va veni timpul. Niciodată n-a fost de acord cu motocicleta, i-a zis asta de când și-a luat permisul, de la 18 ani. “Nu-i de tine, nu-i pentru  nimenea. Și nu m-a ascultat, Doamne”. Într-o zi au sunat-o, pe fix, de la spital. “Știți, a fost un accident, fiul Dumneavoastră e în sala de operație, vă rugăm să veniți cât de repede aici”. Când a ajuns, Ioana s-a prăbușit de durere. Băiatul de 25 de ani era în moarte cerebrală. Și-au întrebat-o pe femeie, văduvă ce-și crescuse fiul singură din tinerețe, dacă nu ar fi, cumva, de acord, ca băiatul ei drag să -l salveze pe un altul. A zis “da!” cu poza copilului în față. Iar astăzi el trăiește într-un alt corp, undeva pe pământ. Inima sa bate în pieptul altcuiva. Bate și pentru Ioana.

13672589_1131437243561908_2086989520_n

Comemorarea devine un soi de ceremonial al absurdei intersectări dintre durere, suferință și speranță. Familii care își plâng morții și familii care se roagă pentru morții care i-au salvat pe ai lor. Apoi sunt supraviețuitorii, beneficiarii. Ei privesc într-un punct fix ca și cum ar căuta ceva ce nu poate fi deslușit niciodată. Cât de crud.

În Asociația Transplantaților din România (ATR) figurează, scriptic, peste 1800 de membri. Oameni simpli, pacienți în expectativă sau donatori vii. Gheorghe Tache conduce Asociația și e membru fondator. La rândul său, a beneficiat de un transplant care i-a salvat viața. El e unul dintre cei norocoși.

“Acum 11 ani am suferit un transplant de rinichi. Mă simt foarte bine, trăiesc o viață normală, dar cu anumite restricții, bineînțeles. Cu ajutorul medicilor și cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să trăiesc. Știți ce simte un pacient după un transplant? Multă recunoștință. Simte că trăiește cu adevărat, simte viața cum nu a mai simțit-o înainte”.  Gheorghe Tache e doar unul dintre primitori, căci lista de așteptare e foarte lungă. El a primit de la o verișoară un rinichi, însă știe din experiența împărtășită cu alții, că una dintre poverile cele mai apăsătoare pentru un beneficiar e să nu cunoască persoana care i-a salvat viața. Și asta îl macină până la final, până în ultima clipă.

GheorgheTache

“Orcine primește un organ vrea să știe numele donatorului. Numele de botez, ziua de naștere, ca să aprindă o lumânare, măcar. E firesc să-ți dorești cu tot dinadinsul să afli mai multe despre persoana care ți-a salvat, practic, viața. Cine a fost, cum a trăit, unde? Să-i cunoști familia. O parte din el e parte din tine acum.”

Dar au fost cazuri, uneori, în care beneficiarii s-au intersectat, întâmplător, cu familia donatorului. Iar în asemenea situații, oamenii leagă o relație care durează toată viața. “Un coleg cu transplant de inimă dădea un interviu. Cine îi lua interviul, era rudă apropiată cu persoana care a donat. Așa i-a făcut cunoștință cu părinții fetei. Au fost aceleași trăiri, aceleași sentimente de bucurie. Părinții l-au strâns în brațe și-au zis că-și strâng fata. E o emoție care nu poate fi descrisă în cuvinte.  Un alt pacient a aflat despre donator, iar acum își petrece sărbătorile împreună cu familia acestuia. Se menține o legătură normală, firească. Această solidaritate trebuie recunoscută și apreciată ca atare. Când ai o șansă la viață printr-un transplant îți dai seama de însemnătatea de a fi generos.”

Din 2014, în incinta Spitalului Clinic Fundeni din București s-a ridicat o troiță în memoria donatorilor de organe din România. A devenit un loc de pelerinaj, de reculegere.  “Ei sunt eroii noștri. Ne-au oferit o nouă șansă și beneficiem de acest dar minunat care este viața. Prețuiți fiecare clipă.”

Fundeni

 

Arată ca o capitală europeană. Dacă ai scăpat de trenul Cluj-Budapesta, dai de un oraș care arată a capitală europeană. Ei, chiar e capitală europeană. Chiar și gara – cu trenuri ce au pe ele destinații ca Praga și o fațadă maiestuoasă și sobră de capitală de imperiu. Keleti e însă și gara în care cu câteva luni în urmă se îngrămădeau, prigoniţi, refugiații, așa că ne amintim de politica cu garduri a vecinilor de la vest. Hoteluri găseşti de mai multe feluri şi pentru diverse bugete – poate vrei portar şi locaţie aprope de pietonala de shopping sau poate te mulţumeşti cu ceva mai modest (şi ca preţ, şi ca servicii – nu te aştepta la lux, nici la personal extra-prietenos). Iar cu engleza e încă dificil să te înţelegi cu o parte dintre locuitorii mai vesticei capitale. Acasă sigur un străin se descurcă mai uşor. Și mai departe nu poți să nu faci comparații cu mai micuțul Cluj de unde ai pornit. Au și ei, desigur, bulevarde, cu trotuare pietonale. Numai că trotuarele lor sunt largi, iar la capătul unui bulevard infinit, Andrássy út, nu dai de o piață unde tronează asupritor de înaltă statuia lui Avram Iancu, ci ai o întregă piață cu eroi.

DSC_2054

Iar dincolo de asta – lacul. Uite, Casino-ul lor! Dar și acesta e ceva mai mare și bordat cu iluminare de nocturnă. Și au și ei ridicolele mașinuțe de pe lac – una chiar e de „poliție”.

DSC_2074

Dincolo de lac – un palat, cu o frumoasă curte de castel, numai bună pentru plimbări de după-amiază. Uite, și parcul lor Central! Numai că și acesta e, desigur!, mai mare. De fapt nu mai mare. Pare, la fel ca bulevardul de pe care tocmai ai venit – infinit. Nu poți să vezi unde se termină și ai impresia că, indiferent pe unde ai lua-o, o să dai tot de verde.

parcul

Dar, până la urmă, de ce ai vrea să se termine?

DSC_2072

Au şi un fel de parc “Iuliu Haţieganu”. Dar e pe o insulă (Margit), nu e îngrădit, are o pistă luungă unde seara e plin de alergători (de parcă întreaga Budapestă aleargă seară de seară) şi, în acelaşi parc, este şi un fântână cântătoare. De asta nu au scăpat nici ei.

Au şi ungurii mall-uri, că doar de acolo au venit aici “TriGraniţii” cu Polus-uri, dar au şi ofertă comercială pe străzi pietonale, pornind din piaţa Deak Ferenc. Alături de câteva branduri de lux sunt cele “mainstream”, de mall şi, poate surprinzător, dai şi de câte un “second”. Alăturarea nu e însă atât de şocantă – până la urmă, turiştii cu bluze în dungi şi pulovere albe pe umeri stau la cafenele fancy (de exemplu Hard Rock Cafe), urmăriţi de o bătrânică înfofolită în straturi de straie cernite, pândind, cu un recipient de cerşit, după cei care o fotografiază cu tableta.

Apoi e, desigur, Dunărea. Dunărea lor, care e și Dunărea noastră, desigur, că doar la noi își termină ea drumul european, în amestec cu Marea Neagră. Datorită ei avem și Deltă. Și aici, la câteva ore de acasă, îți dai seama cât de important e să ai un oraș care se folosește de apa care îl traversează. Dunărea e mai generoasă decât Someșul, desigur (ca lungime și debit), dar nu poți să nu faci paralele: o apă care trece prin oraș poate să aducă tot atâta farmec, indiferent de dimensiuni. Dar vecinii vestici au știut să fie, la rândul lor, generoși cu apa: și-au construit palatele cu fața la Dunăre, așa că priveliștea e spectaculoasă, la orice oră.

DSC_2218

Desigur, noaptea cu palate iluminate are farmec special. Ai și promenade de unde să le vezi – palatele și Dunărea. Dar și poduri peste care să treci apa. Spre Cetățuia lor. Ei, doar că aici nu ai un hotel în formă de vapor (sau altceva), ci un întreg orășel – Cetate, invadat de grupuri de turiști, conduși de ghizi. “Aici e un fel de cartier Gruia al lor!”, constată, amuzat de paralelă, un clujean care priveşte, de sus, Budapesta palatelor şi zona rezidenţială de la înălţime.

DSC_2163

DSC_2168

Poţi şi numai să stai în preajma falezei şi să îi descoperi pe localnici.

baiatu

Și, în alt capăt de oraș, uite și stadionul lor! Sau nu. Ne apropiem și ne dumirim: nu e stadionul, e Sala Polivalentă, doar că are cu câteva mii de locuri în plus față de a noastră.

DSC_2241

Și mai e o diferență: la noi nu a venit încă cineva de calibrul Black Sabbath.

La Budapesta își începe celebra trupă turul în Europa, pentru turneul final The End. De 1 iunie, locul e înțesat de tricouri negre, care s-au aliniat civilizat la coadă. Grupuri – grupuri de fani, tineri și nu chiar atât de tineri, care i-au așteptat pe cei de la Black Sabbath de mult. Se aude maghiară, portugheză și, desigur, foarte adesea – română.

DSC_2246

Românii din spatele nostru știu și să dea indicații: s-au prins rapid cam cum decurg lucrurile cu intrarea (se vede experiența lor de clienți de festivaluri și concerte) și le explică, într-o engleză curată, celor care îi întreabă. Cam cu o oră înainte de ora anunțată a concertului se face intrarea. Unii aleargă. Ca să prindă locurile din fața scenei. Se bea bere și se mănâncă popcorn, în generoasa sală Papp Laszlo Arena, cu scaune roșii. Se sting lumini, vine trupa pe scenă. Nu, nu sunt ei. Există o trupă de deschidere. Și abia peste o oră, sala se umple. Te întrebai de ce nu e plină Polivalenta, pentru Black Sabbath. Pentru că nu era încă ora lor. Cu câteva minute înainte să apară, nu mai zărești însă locuri libere.

lumea

Lângă scenă sunt pregătiți oamenii din staff ce arată a acrobați – se cațără pe frânghii și lucrează la înălțime: se pregătește scena pentru show-ul de lumini.

Alb la față și negru în outfit: Ozzzzyyy! A venit Ozzy. Și legendara Black Sabbath aproape integrală.

Playlistul de la Budapesta a inclus piese celebre pentru iubitorii de rock: Black Sabbath, Fairies Wear Boots, After Forever, Into the Void, Dirty Women, Behind the Wall of Sleep, Snowblind, Iron Man, War Pigs, Hand of Doom, N.I.B., Children of the Grave, Paranoid.

BS

Se aude Into the Void și vocalistul și chitaristul său se privesc ca doi vechi parteneri de muzică; şi Ozzy  desenează prin aer arhitectura ascendentă a solo-ului lui Tony Iommi. Iar un moment îi aparţine, pe scenă, unuia singur: un impresionant solo de tobe captivează miile de spectatori din polivalenta maghiară. După ce în anul 2015 a concertat împreună cu Ozzy Osbourne, la sfârșitul aceluiași an, bateristul Tommy Clufetos s-a alăturat formației Black Sabbath pentru repetiții și pentru a însoți formația pe parcursul turneului de adio.

BS concert

Și urmează piesa pe care am fredonat-o mulți dintre noi, nepriceput, cu câteva zile înainte: Iron Man. Care „kills the people he once saved”. Dar nu e chiar atât de dark pe cât e imaginea sa și marketingul din industrie: la fiecare câteva piese, Ozzy lansează ocrotior câte un „God bless you!” (Dumnezeu să vă binecuvânteze).

 

DSC_2278

Și cam așa s-a derulat tot concertul – în timp ce Ozzy, mai bătrân (fizic) decât îl știi de pe youtube, dar la fel de jucăuș (în atitudine) cânta bucuros și sărind mărunt, iar chitariștii sobrii construiau alături muzica Black Sabbath – la fiecare câteva minute un fan (euforic și deja rămas la bustul gol) era aruncat peste gard, în fața scenei, purtat pe brațe de camarazii de dincolo. Efort destul de inutil de altfel, fără șanse de a capta măcar o privire de pe scenă – fanii erau rapid preluați de oamenii de ordine și reintroduși în circuitul obișnuit al sălii.

DSC_2269

Între timp, Ozzy Osbourne arunca, din când în când, găleți cu apă pe rockerii încinși. „Hai să înnebunim, împreună!”, ne-a îndemnat de câteva ori.

Înainte de primul bis, Children of the Grave, Ozzy ne mai cheamă o dată alături, în show, să “înnebunim” o dată cu ei. Iar bis-ul final vine numai cerut. „Strigați toți: încă un cântec!”. Și vine încă unul, apoi trupa ne salută, se retrage de pe scenă, se sting lumini și pe ecranul din spate apare mare, în culori de foc: „The End”.

Cum au cântat? „Impecabil, siguri de sine, la obiect, fără înflorituri și forțări inutile, ceea ce era permis și de compozițiile cu o construcție atât de clară și o substanță muzicală a temelor, încât adăugarea unor note sau prelungirea unor tempo-uri să fie suficiente pentru a conferi personalitate interpretării. De aceea, deși atitudinea formației pe scenă era relaxată, muzica bântuia polivalenta maghiară provocând imaginația unora și actele fanatice ale altora, care săreau în spațiul interzis din fața scenei”, își explică unul dintre spectatori. „Emoția specială a concertului a fost dată de impresia persistentă că m-am întors înainte de a mă naște, cândva în anii 70, dar și de surpriza redescoperirii unor sonorități care, începând cu epoca grounge au devenit indispensabile în noile estetici ale rock-ului. Muzica formației a influențat decisiv dezvoltarea muzicii heavy-metal de după 1976, direcțiile muzicale rock ale anilor 1980, dar și unele dintre cele mai influente formații grounge. Este semnificativ că originile grunge-ului, ca subgen al rock-ului alternativ, se află în muzica Black Sabbath și AC/DC”, aminteşte, instruit, fanul. “Era ultima şansă să îi văd, iar la Cluj nu prinzi aşa ceva. Ăştia din Budapesta au tradiţia concertelor. Chiar şi Freddie Mercury a cântat aici”, mai adaugă.

Iar la final, după “The End” (da, există continuare după “The End”), oamenii de ordine ne dau rapid afară din sala polivalentă. Abia apuci să cumperi un tricou din standul special amenajat în incintă. Plouă şi lumea se adăposteşte pe unde apucă, la ieşirea din complexul sportiv. Nu mai prinzi nici metro şi tot un român te salvează: ştie staţiile de autobuz, direcţiile şi preţurile. “De unde sunteţi”, “Din Cluj”, “Şi eu!”.

Turneul de adio, The End, a debutat în 20 ianuarie 2016, în Omaha, Nebraska, iar la Budapesta a fost marcat primul “popas” european, în 1 iunie.

budapest si budapest

De ce era de neratat un concert de final Black Sabbath (listă realizată pentru Actualdecluj.ro de un fan care a așteptat de ani de zile întâlnirea):

-a fost prima formaţie din anii 1970 care a cântat preferenţial heavy metal

-mai ales datorită lui Tony Iommi, Black Sabbath au creat un sound greu și violent-dinamic, care implică participarea aproape viscerală a publicului

– o interpretare vocală insolit-paroxistică

– formule ritmice obsesiv-repetitive inconfundabile, care au modelat definitv compoziţiile heavy metal din următorii aproape 50 de ani

-a beneficiat de participarea pe termen lung a lui Ozzy Osbourne, a cărui timbru vocal expresiv sună intens chiar și cu eforturi minime.

Fără a se baza tot timpul pe o exprimare în forță, Ozzy Osbourne a știut să moduleze în vocea sa atât angoasa întunericului, sugestiv pentru direcția „ocultă” a formației, cât și pasiunea specific șaptezecistă care arde prin interpretări energice

-a avut, probabil, cel mai mare număr de interpreţi vocali de prim rang pentru muzica anilor 1970-1990: Ozzy Osbourne, Ronnie James Dyo, Ian Gillan, Ray Gillen, Tony Martin, Glen Hughes şi chiar Rob Halford, care apare în anul 1992 într-un concert referenţial pentru fanii formaţiei

-a fost printre puţinele cele mai novatoare formații din anii 1970 care au reuşit să impună noi modalităţi tehnice de exprimare muzicală: pentru a slăbi tensiunea exercitată de corzi asupra degetelor sale, Tony Iommi și-a reacordat chitara, obţinând un sunet complex şi grav, responsabil pentru riff-uri lente și întunecate, care vor deveni emblematice pentru muzica heavy metal

-Tony Iommi este unul dintre cei mai prolifici creatori de riff-uri heavy-metal şi s-a inspirat în tehnica sa de la chitarişti dintre cei mai diferiţi: Django Reinhardt, Joe Pass, Eric Clapton

-s-au diferenţiat de alte exprimări nihiliste ale anilor 1970 mai ales printr-o atitudine simultan critică (abordarea unor teme existențiale) și ludică (prezență scenică plină de umor a lui Ozzy Osbourne este recunoscută și se bazează adesea pe farse care păstrează buna dispoziție a publicului)

-formaţia îşi va înceta în curând o activitate neîntreruptă de aproape 50 de ani.

The End (sau nu)

Bulevardul Eroilor, joi seara, final de ore de muncă, în zi cu atmosferă îmbietoare de stat la terase. La “clopot” (lângă monumentul Memorandistilor) e forfotă și se aude muzică de boxe. “Ce bine sună muzica aici pe stradă!”, constată un trecător. Cei de la magazinele din vecinătate încep să închidă ușile: “Hai, că nu ne mai înțelegem”. Afară s-au pus cordoanele roșii de catifea, câțiva tineri în salopete aranjează pahare de plastic, în jur s-au adunat părinți cu juniorii curioși. Se pregătește scena!

DSC_1642

DSC_1648

 

Teatrul Național din Cluj a lansat invitație: de la ora 20.00, în 12 mai are loc premiera spectacolului d’ECOurage.  E prima producție a instituției de cultură concepută special pentru a fi jucată în stradă: “d’ECOurage” este o montare realizată după un concept de Andrea Gavriliu, care semnează scenariul, regia şi coregrafia spectacolului, pe muzica lui Mihai Dobre, cu scenografia realizată de Valentin Codoiu.

 

DSC_1645

 

În jurul scenei improvizate lumea s-a adunat cu mult înainte de începerea spectacolului: s-au așezat pe jos, și-au adus copiii și cățeii, răsfoiesc broșura cu programul de Zilele Clujului, proaspăt primită. Între timp, echipa face ultimele pregătiri. Nu există cortină, așa că acum suntem cu toții în “culise”.

 

DSC_1651

 

Actorii sunt printre noi, față în față și la același nivel cu publicul. Uneori, publicul e chiar mai sus. La propriu: s-a format un amfiteatru de spectator pe treptele statuii. De aici ai vizibilitate mai bună.

DSC_1645

Un țârâit scurt, a sosit ora 20.00, începe spectacolul. Actorii beau pe pietonală, fumează, mănâncă, dansează. În public zărești studenți de Teatru, obișnuiți ai sălilor de spectacole, prieteni ai celor veniți să joace, dar și public nimerit întâmplător în mijlocul spectacolului neobișnuit pentru oraș.

DSC_1667

 

Scena din stradă e înconjurată de spectatori entuziasmați, din trei laturi. A patra e a mașinilor. Traficul se desfășoară netulburat pe jumătatea nepietonală a Bulevardului Eroilor.

 

DSC_1664

DSC_1679

 

Actorii dansează în continuare. În public se fumează câte o țigară, comentezi cu vecinul de spectacol și poți chiar să răspunzi la telefon. Nu prea seamănă a sală de spectacol, nu?

 

DSC_1681

DSC_1659

 

După jumătate de oră, spectacolul se încheie, actorii primesc florile pregătite și aplauzele spontane. Asta a fost! O seară de teatru, afară din teatru.

Conceptul: care e ideea?

De ce a fost scos spectacolul în stradă? Pentru a fi mai aproape de spectatori, dar și datorită subiectului pe care montarea îl abordează, spun inițiatorii proiectului. “d’ECOurage aduce în stradă 15 studenți-performeri care vor spune prin dans și umor povești nu tocmai amuzante despre diversele tipuri de poluare care ne ocupă zilnic timpul și spațiul: suntem ceea ce bem și mâncăm, suntem ceea ce vorbim, suntem ceea ce respirăm. Pe ritmurile energice ale lui Dobrică de la Șuie Paparude și cu un limbaj coregrafic-ludic-matematic, performerii au misiunea de a-i capta pe trecători și de a-i ține preț de 30 de minute pe pietonala Eroilor pentru un spectacol stradal tineresc dar cu un mesaj înțelept“, a explicat Andrea Gavriliu despre misiunea asumată de spectacol.

DSC_1674

Andrea Gavriliu este absolventă a secţiei de Actorie a Facultății de Teatru şi Televiziune de la Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj și are un master de coregrafie de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“. Pentru spectacolul d’ECOurage, Andrea, fostă studentă a profesorului Miklós Bács, s-a întâlnit şi a lucrat cu noua generaţie de studenţi ai profesorului clujean: Andreea Bănică, Norbert Boda, Nicole Burlacu, Alexandru Chindriş, Robert Danci, Blanca Doba, Radu Dogaru, Denisse Moise, Alexandru Popa, Dan Pughineanu, Irina Sibef, Cosmin Stănilă, Maria Teișanu, Victor Tunsu, Eric Țuțuianu. MIklos Bacs e același care a primit în acest an premiul special de mentor al tinerelor generații de actori la Uniter.

Va urma…

Dacă ați ratat spectacolul sau ați vrea să vedeți un altul, tot afară, trebuie să știți că Zilele Clujului  se deschid cu piesă de teatru în piața Unirii. Deschiderea oficială a Zilelor Clujului are loc în 19 mai, când în piața Unirii din Cluj-Napoca se pune în scenă o piesă de teatru cu largă audiență la public în Cluj, “Sânziana și Pepelea”.

 

Mergi la supermarket, pui telemeaua în coş, alături de celelalte cumpărături, plăteşti cu cardul, transferi cumpărăturile în portbagaj şi apoi, acasă, pregăteşti micul dejun. Cam asta e procedura prin care ajung lactatele la voi acasă? În după-amiaza paşnică de duminică, cei de la Muzeul Etnografic au mers înapoi în timp sau au readus satul în oraş şi stâna lângă parcul industrial: s-a recreat un obicei vechi de secole, “măsurişul oilor”, în parcul etnografic de la Tăietura Turcului, vecin cu pădurea şi cu Tetarom-ul industrial.

DSC_1517

Măsurișul oilor, numit în diferitele zone etnografice din Transilvania și împreunat-împreuniș sau sâmbră, este un eveniment rural tradițional cu funcții practice, magice și festive, care marchează debutul sezonului pastoral activ, explică organizatorii evenimentului din parcul-muzeu.

DSC_1519

Organizat, în funcție de clima zonală, la Sângeorzul actual (23 aprilie) sau la „Sângiorzul Bătrân” la o diferență de 13 zile, măsurișul este urmarea logică a asocierii mai multor proprietari cu oi puține (7-25 capete), pentru care exploatarea individuală a laptelui oilor proprii este nerentabilă, dată fiind cantitatea mică mulsă pe zi de la o oaie.

DSC_1522

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, în colaborare cu Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Cluj și cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, a organizat de 8 mai o reconstituire detaliată a unui măsuriș tradițional.

Evenimentul din parcul etnografic a inclus toate etapele acestei practici tradiționale: protejarea magică a gospodăriei și a staulului de muls, intrarea turmei în staul în frunte cu doi flăcăi îmbrăcați în frunze (vlojoi), mulsul turmei de  oi, măsurarea laptelui cu carâmbul, închegarea laptelui și obținerea cașului, servirea balmoșului și cașului proaspăt, petrecerea finală cu muzică tradițională și dans, în curtea gospodăriei.

“Viaţa pastorală e foarte importantă pentru români, iar acesta era un eveniment important”, spune Tudor Sălăgean, director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

DSC_1551

Aşa că în parcul de la Tăietura Turcului s-au adunat spectatorii, cu mic cu mare. Mulţi mici. Sacourile şi genţile Guess s-au aşezat pe marginea staulului instalat în capătul parcului, ca să vadă obiceiul cu oi şi oieri. “Am venit să beau un pahar cu lapte”, spune unul dintre clujenii veniţi să asiste la “reconstituire”.

trei

„Ce este măsurișul mai întâi? Este o practică pastorală care a apărut dintr-o necesitate. Proprietarii de 7 – 25 de oi, ca să-și exploateze eficient laptele oilor proprii trebuiau să se asocieze cu încă 20-25 de proprietari de oi cam de aceeași putere economică. De ce? Pentru că oaia are o capacitate de lactație extrem de scăzută, într-o zi dă foarte puțin lapte. De la 25 de oi abia scoți un caș cu greutate. Cașul acela fiind din mai multe zile consecutive nu se poate prepara din el brânza de calitate care să reziste la depozitare. În plus ar fi imobilizat două persoane la stână, ar fi cumpărat tot inventarul el și familia lui, ceea ce era extrem de scump și din aceste motive apare asocierea. Odată cu asocierea apar și problemele. Cum să repartizezi proporțional laptele? Și atunci pentru a asigura această repartiție proporțională la Sfântul Gheorghe se făcea acest măsuriș: fiecare om își mulgea oile proprii, laptele era măsurat cu niște tehnici tradiționale și în funcție de calitatea laptelui, cantitatea oilor la măsuriș se primea în numai două-patru tranșe toate drepturile în lapte sau în caș la fiecare proprietar în parte”,  explică Ioan Augustin Goia, cercetător științific al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Se fac poze, se filmează. Răsună, din când în când, muzică populară şi specialiştii explică procesul.




CELE MAI CITITE