Închide

„Casă” nouă pentru recuperarea copiilor vânduţi ai României. Iana Matei, Reaching Out: „Eu nu am văzut până la Cluj copil exploatat la vârsta de 10 ani în industria sexului”

ActualitateRecomandarea redacțieiSocialTop News by Kristina Reştea - mai 29, 2016 0 2304

O copilă de 10 ani, ascunsă în spatele unui strat gros de machiaj, e forţată să se prostitueze. Nu e doar una, e una din multe. Totul se întâmplă, cel mai adesea în astfel de cazuri, cu ştirea părinţilor. Părinţii ştiu, cei care le exploateză ştiu şi ştiu şi alte sute de oameni care trec, întorcând capul, când văd câte o fată îmbrăcată provocator pe marginea drumului. E trafic de fiinţe umane, e vorba de copii vânduţi şi cumpăraţi pentru sex. E o imagine pe care poţi să o găseşti pe străzile României şi oriunde în lume, în ţări unde sunt ademenite victimele de aici. Acesta este sistemul şi asta e lumea din care Iana Matei încearcă să scoată nişte copii, pentru a le oferi alt viitor. Iana Matei a plecat din România, a studiat psihologia în Australia şi apoi s-a întors acasă. Asta după ce, în cursul unei vizite aici, s-a izbit de indiferenţa cu care erau trataţi copiii abuzaţi. Din 1999, organizaţia pe care a înfiinţat-o, Reaching Out România, a lucrat cu victime ale traficului de persoane, timp în care au fost ajutate peste 470 de persoane, cele mai multe fete şi femei din România, care au fost abuzate în ţări europene. Există şi un centru în Piteşti, unde sunt adăpostite victime ale traficului de fiinţe umane şi, de aici, o mână de oameni încearcă să le ajute să se reintegreze în societate. Iar acum, Iana Matei a ajuns şi în Transilvania, iar un astfel de centru urmează să se deschidă şi în zona Clujului, sub aripa „Reaching out România”. Am vrut să aflăm de ce şi cum a venit Reaching Out la Cluj, care e planul „de bătaie” şi cum se luptă cu traficul de fiinţe umane. Într-o scurtă vizită de Cluj, între două drumuri pentru a mai rezolva o misiune administrativă în munca de a pune viitoarea „casă” pe picioare, Iana Matei a povestit pentru Actualdecluj.ro despre proiect, lupta pentru salvarea victimelor din industria sexului şi despre indiferenţa noastră.

 

Înainte de asta, contextul:

Conform unui raport Eurostat din 2015, care cuprinde date culese în perioada 2010-2012, România este una dintre ţările cu cele mai mult victime ale traficului de persoane. Mai precis, topul primelor cinci ţări din Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte numărul de victime înregistrate arată astfel: România, Bulgaria, Olanda, Ungaria şi Polonia. România apare într-un alt top „negru”: în cel al ţărilor din care provin traficanţii (pe locul 2, într-un clasament alături de Bulgaria, Belgia, Germania şi Spania). Dincolo de cifrele care arată dimensiunea teribilă a fenomenului, sunt însă mii de vieţi distruse şi ani lungi de suferinţă, chiar şi în cazul fetelor care reuşesc să se salveze din industrie.

 

Actualdecluj.ro: Cum a început proiectul de la Cluj? Şi de ce tocmai la Cluj?

Iana Matei: Avem câteva comunităţi aici, la Cluj, unde se întâmplă lucuri. Eu nu am văzut până la Cluj copil exploatat la vârsta de 10 ani în industria sexului. Am mai văzut cazuri de cerşetorie, dar cazuri de prostituţie la această vârstă eu în Cluj am văzut prima dată.

Cum a ajuns cazul la dvs?

Suntem specializaţi pe asistenţa şi integrarea victimelor traficului de persoane, aşa că la noi vin copii din toată ţara şi au fost referiţi la noi. Era o organizaţie la Cluj, fundaţia Raţiu din Turda, care mai lucra pe acest domeniu şi cu care  comunicam. Lucram împreună, dar, din câte ştiu, ei nu mai lucrează pe trafic de fiinţe umane. Aveţi în zonă Dejul, Turda, Târgu Mureş, unde copiii sunt vânduţi de la 9-10 ani şi am zis că trebuie să facem ceva.

Aşdar, un copil de 9 ani exploatat a venit la dvs…

Fetiţa a fost de la exploatată de mamă de la 9 ani, iar acum şi mama şi tata au mers la puşcărie şi copila a venit la noi. Dar sunt multe cazuri. Dacă e unul zici că e o excepţie, dar vine şi al doilea şi al treilea. Una dintre ele muncea împreună cu mama, ca să aducă bani acasă, una dintre ele muncea singură ca să aibă tata ce bea seara.

Ce se întâmplă acum cu această fetiţă?

Merge la şcoală acum. Fetele se integrează, dar destul de dificil, pentru că ele altă viaţă nu ştiu. Dacă la noi a ajuns la 12 ani, înseamnă că de la 9 la 12 ani ea a muncit pe stradă. Foarte greu am lucrat cu ea. Se poate explica din punct de vedere psihologic de ce este greu; trebuie să faci consiliere, să le pui într-un mediu sigur pentru ele, pentru că se pun în pericol singure, se rănesc, se mutilează, au comportament deviant. Asta e altă problemă: nu avem cadru legislativ. Guvernul nu oferă cadru legislativ. Nu poţi să pui copii cu probleme de sănătate mintală împreună cu ceialţi şi să îi asişti aşa, la grămadă. Pentru cei care au probleme e nevoie de anumite condiţii, trebuie să îi protejezi, să îi ţii într-un mediu unde şi sticla e securizată, de exemplu, ca să nu o spargă, să nu se taie, trebuie să fie un loc unde ai un medic, ai un asistent. Noi nu avem aşa ceva, un „safe shelter”. Avem o fată în criză, de exemplu, şi nu e vina ei că e bolnavă, a fost adusă în situaţia asta de indiferenţa noastră. Dacă părinţii sunt inconştienţi, noi suntem indiferenţi – ar trebui să facem ceva, dar nu facem. Dar dacă o fată a avut o criză acum două săptămâni, nu a dormit nimeni din centru. A spart mobila din două camere. Nu e vina ei că e bolnavă. Ea trebuie asistată, diagnosticată, tratată. Dar celelealte care mergeau a doua zi la şcoală erau cu lacrimi în ochi, erau terminate de oboseală şi a doua zi trebuia să meargă la şcoală, fiindcă aveau teză.

Ajung traumatizate la dvs?

Da, sunt diverse forme de manifestare, dar da.

 

Centrul de la Cluj şi primii locatari: fete de 12 şi 14 ani

 

Ce veţi face la Cluj, cu Reaching Out România?

La Cluj avem un centru, care există fizic, unde e totul pregătit, inclusiv echipa. Începem lucrul şi facem ce facem la Piteşti. Centrul poate deveni funcţional săptămâna viitoare. E mobilat, e operaţional, fetele urmează să vină. De aici încolo e munca fetelor care se vor ocupa de centrul de aici, voi mai veni şi eu la Cluj. Avem aici patru asistente sociael, psihologul, persoana care face terapie prin artă și un avocat aici.

Ştiţi cine o să vină acolo?

Nu le-am cunoscut încă pe fete, dar dosarele sunt depuse, iar ele trebuie să vină prin hotărâri judecătorești. Ştim că sunt două fete minore, de 12 şi 14 ani. Despre asta vorbim când spunem trafic de fiinţe umane. Asta e problema mea. Acum 3 săptămâni am fost în Elveţia în cadrul unui program pe care îl au dânşii, foarte bine pus la punct şi foarte transparent. Şi atunci reprezentanţi ai poliţiei şi ai organizaţiilor neguvernamentale din Elveţia şi România merg în cluburi, pe străzi, în apartamente unde se practică prostituţia, prostituţia fiind legalizată în Elveţia. Am găsit 116 fete numai din Piteşti într-un orăşel de 20.000 de locuitori. Aveau 18 şi 19 ani. Şi aici vine întrebarea mea. Dacă ea de la 10-12 stă pe stradă până la 18 ani, o mai scoate cineva de acolo? În primul rând: nu interesează pe nimeni, fiindcă e majoră şi face ce vrea şi în al doilea rând dacă noi ne ducem ca nebunii pe stradă şi zicem „haideţi, fetelor, că vrem să vă ajutăm!” ce se întâmplă? Păi ea nu ştie altă viaţă. Li se pare anormal să facă altceva. Pe noi nu ne interesează. Acum, mai nou, părinţii au găsit o altă metodă, ca să nu le pună pe fete pe stradă, pentru că sunt identificate de poliţişti, de Protecţia Copilului, că sunt minore şi lucrează în prostituţie. Aşa că mai nou se lucrează de acasă, cu o listă de prieteni – vine unul acasă, lasă 15 lei şi pe urmă pleacă.

Adică e vorba de nişte reţele care nu sunt atât de vizibile.

Da. Dar şi dacă au fost vizibile am luat măsuri? Asta nu se întâmplă de ieri.

 

Legat de măsuri. Aţi venit la Cluj, fiindcă aţi identificat o nevoie, o problemă. Se şi iau măsuri? Există alte organizaţii, instituţii care lucrează în acest domeniu? Cum aţi reuşit să concretizaţi proiectul?

Cu multă voinţă. Din surse proprii am deschis centrul, urmând acum să facem protocol de colaborare cu Protecţia Copilului, cu poliţiştii de la Crimă Organizată. Ne ştim, lucrăm cu ei.

Există posibilitatea să se rezolve unele lucruri printr-o asociere?

Asta e speranţa mea, fiindcă, spre deosebire de alte zone ale ţării, Protecţia Copilului chiar e implicată şi vrea să rezolve problema, dar iar vin şi spun: nu este cadru legislativ. Pentru că atunci când vii şi scoţi un copil din situaţia asta şi poliţistul face o anchetă şi are declaraţii la dosar care susţin faptul că un copil de 10 ani a fost exploatat în industria sexului nu poţi să faci publice aceste informaţii. Dar părinţii primesc dosarele, deci absolut toată informaţia se duce la toate părţile. Păi ăla vede cine a dat declaraţie. E vecinul? Se duce şi îi dă în cap vecinului şi pe următorul copil îl mai scoţi din situaía asta? Inclusiv adresa (centrelor de stat, n.red.) e publică, deşi în legislaţie era prevăzut că adresa acestor centre să fie secretă. Şi atunci psihologul care face raportul se trezeşte la uşa instituţiei cu părinţii copilului, care sunt ameninţaţi cu puşcăria. „Lasă că îţi tai eu gâtul, că scrii în raport!”. Ăsta e cadrul legislativ. Adresa centrului e publică pentru că trebui să publici în Monitorul Oficial, raportul psihologic e în dosar, dosar pe care trebuie să îl primească toate părţile implicate. Norocul nostru este că mulţi dintre aceşti părinţi nu ştiu să citească. Dar dacă îi interesează, nu e deloc complicat să afle informaţia… Cum lucrăm? Dar, spre deosebire de alte zone ale ţării, aici există interes şi dorinţa de a rezolva problema.

Unde sunt acum cele două fete, din ce mediu provin?

Sunt de aici, din zonă, şi sunt în aceaşi situaţie ca celelalte (fete din centrul din Piteşti): sunt exploatate în industria sexului. În aceste cazuri, familia ştie şi beneficiază de asta; nu sunt ei cei care exploatează copilul în mod direct, dar beneficiază financiar.

Adică le-au pus pur şi simplu în această… piaţă?

Da! Ştiu ce se întâmplă cu copilul, primesc nişte bani ca să tacă din gură şi nu au nicio problemă. Am o fetiţă din zonă. I-am spus mamei că la 14 ani copilul se duce la şcoală, nu se duce pe stradă ca să lucreze ca prostituată şi de aceea nu vorbeşte cu ea în momentul acesta – merge la consiliere psihologică, are nevoie de linişte. Răspunsul mamei: „şi ce vrei să fac, doamnă? Că mai am doi copii acasă. Ălora ce le dau să mănânce?” Trebuie luate măsuri împotriva acestor părinţi.

Au fost luaţi copiii din acest mediu?

Trebuie ca părinţii să fie decăzuţi din drepturile părinteşti. Fetele merg la şcoală, se face reintegrarea socială în funcţie de câte clase au, merg în continuare la şcoală. Şi aici avem discuţii – dacă eşti doi ani în afara sistemului de învăţământ sau ai depăşit vârsta nu mai ai voie să te întorci la şcoală. Şi atunci trebuie să identificăm soluţii… Există un program care se cheamă „a doua şansă”, prin care ele pot să meargă la şcoală, chiar dacă a trecut această perioadă de doi ani.

 

Sursa foto: Reaching out România, credit foto: Ştefan Matei

Sursa foto: Reaching out România, credit foto: Ştefan Matei

 

Ce se întâmplă o dată ce ajung fetele în centru?

Se face un program individual cu fiecare fată, se stabileşte gradul de educaţie, iar primul pas e înscrierea la şcoală, ca să continue educaţie. Avem program de consiliere psihologică, individuală şi de grup, avem terapie prin artă şi activităţi de zi cu zi. În fiecare zi, o fată e de serviciu în centru şi face în centru ce fac eu acasă: curăţenie, pregăteşte masa, cu asistenta, găteşte. Practic, face ce îţi înveţi copilul acasă să facă.

Ce perioadă pot rămâne în centru?

Depinde de vârstă. Normal, programul nostru era gândit pe o perioadă de un an de zile pentru că lucram cu fete de peste 18 ani. În ultima vreme însă avem o singură fată peste 18 ani, restul sunt minore şi atunci stau în centru până la vârsta majoratului, că nu există alte variante. Dacă ar fi vorba de o familie în care copilul poate fi reintegrat, atunci se face consiliere de familie până când copilul e pregătit să fie integrat şi părinţii sunt pregătiţi să înţeleagă ce problemă a avut copilul, să lucreze împreună cu el.

Centrul de la Cluj va găzdui, aşadar, copii, fete minore?

La minori mă gândesc, că aşa este situaţia aici, aici e marea problemă, din ce ştiu şi ce am văzut până acum.

Ziceaţi de adrese, care nu sunt secrete. Apoi, părinţii acestor fete sunt tocmai cei care le-au exploatat. Cum reuşiţi să le ţineţi în siguranţă? Află cine sunteţi şi unde sunt fetele? Le urmăresc?

Spre deosebire de Protecţia Copilului, noi nu trebuie să anunţăm, adică adresa noastră rămâne secretă. Avem o firmă de pază şi securitate care asigură protecţia centrului, avem buton de panică.

Au fost cazuri în care fetele au fost urmărite?

Au fost. Nu au fost părinţii cei care au venit, au fost traficanţi care au venit să le ameninţe. Absolut toate fetele sunt martore în proces, iar avocatul traficantului are acces la dosar, are adresa centrului. Acum am modificat lucrurile, am făcut ca adresa centrului să fie adresa poştală. Cluj e filială a Reaching Out şi adresa de înregistrare e la Piteşti. Deci, în cel mai rău caz, părinţii şi traficanţii vor veni la Piteşti.

 

„Cum să fac când nu pot să îl protejez pe acest copil de abuzator, pentru că abuzatorul e mama?”

 

Vorbiţi în special de copii, care au trăit aproape de când se ştiu în acest mediu. Adică, pentru ele, asta e viaţa, asta e viaţa pe care o cunosc. Se întâmplă să plece? Să ia legătura cu părinţii? Fug?

Marea majoritate asta fac la început – fug. E ca o cultură diferită, ești într-o țară pe care nu o înțelegi și ești disperat. E același lucru cu fetele. Vin dintr-o lume paralelă cu a noastră și noi ne așteptăm ca ele să funcționeze normal. Cine le-a învățat pe ele să funcționeze normal? Cine le-a învățat pe ele valorile lumii în care trăim noi? Nimeni! Cum ne așteptăm noi să funcționeze ca noi? Ele trebuie învățate. Prima lor reacție e să fugă la ce știu, la mama, la tata, la familie. Asta e prima lor reacţie. De aceea spun că îţi trebuie un centru specializat, se numeşte „centru de siguranţă” şi există în toate ţările civilizate din lumea asta. Pentru că e firesc ca copilul să se întoarcă la mamă. Am o copilă, pe care tatăl a abuzat-o sexual, tatăl a fost primul care a abuzat-o sexual şi apoi a vândut-o. Şi acum, după 4 ani de zile, îmi spunea „ştiţi, stau câteodată şi mă gândesc, îmi e dor de tata. Dar nu aşa cum vă gândiţi dumneavoastră, nu aşa”. Adică nu sexual. E vorba de noţiunea de părinte. Sau „mă bătea mama, m-a chinuit şi m-a vândut, dar e mama”, rămâne acolo. Asta după atâţia ani de consiliere, când copilul a putut să facă diferenţa, să înţeleagă – da, e mama biologică, dar nu s-a comportat ca o mamă şi în loc să mă protejeze m-a exploatat. Normal că îl doare pe copil, acceptă după multe ore de consiliere, dar părintele rămâne, este părinte.

Se întorc copiii în familii? Iau legătura părinţii cu ei?

Când copilul e luat, dar părintele nu e decăzut din drepturile părinteşti, acesta o caută, pentru că şi-a pierdut venitul, sursa de venit. Îmi urlă mama în telefon, spune că nu e decăzută din drepturile părinteşti şi că e dreptul ei să ia legătura cu copilul.

Cum procedaţi în astfel de cazuri?

Dacă ea îi spune „sparge tot acolo, ca să te dea afară şi să vii înapoi acasă”… eu cum să fac când nu pot să îl protejez pe acest copil de abuzator, pentru că abuzatorul e mama? S-au întâmplat incidente de felul acesta de multe ori, dar nu să îl ia pe copil. Fiindcă fetele vin la noi prin hotărâri judecătoreşti şi atunci găsesc tot felul de scăpări: spun că copilul e la consiliere, deocamdată nu vorbiţi cu ea, trebuie să îşi revină. Avem copii care merg la spital, sunt sub tratament. E o situaţie destul de des întâlnită – sunt bătuţi, sunt supuşi unor abuzuri de toate formele, nu doar sexuale.

Se recuperează?

Da. Dar avem nevoie de un cadru legislativ care să ne permită să avem grijă de aceşti copii. Se recuperează. Avem o reintegrare de 86%, măsurată pe fetele care sunt în contact cu noi. Ele ne sună, ne trimit sms-uri, de Crăciun, de Paşte, ştiu unde sunt, ce fac. Se recuperează. Eu asta nu înţeleg: de ce în societatea noastră sunt priviţi aşa cu neîncredere copiii ăştia. Lasă-l în stradă, că oricum nu ai ce face! Cum explicăm atitudinea asta? E copil. Copilul normal că se integrează dacă îl ajuţi, dacă îi dai şansa.

Sau există atitudinea cealaltă, pe care o mai auzim din partea unora şi nu sunt puţini – sunt cei care zic: a mers de bunăvoie, ştia ce face, ea e de vină.

Da! Inclusiv în cazul minorelor există o aşa atitudine. Nu înţeleg nici când fata are peste 18 ani şi e victima traficului, că a fost păcălită. În România avem un sistem educaţional de 2 lei pe care nu îl reformăm fiindcă nu vrem. Noi hrănim copilul cu foarte multă informaţie, dar nu îl învăţăm să gândească pentru el. Şi ştiu asta pentru că am venit din Australia şi copilul meu avea probleme. În fiecare săptămână eram chemată la şcoală pentru că vorbeşte copilul. Şi întrebam – dar ce face? El era învăţat ca acolo, că la ore se explica lecţia şi, apoi, venea întrebarea: părerea ta care este? Aici, în România, nu exista întrebarea asta şi atunci copilul aşa era învăţat, să zică „eu cred…”. Şi dirigina îmi zicea „nu mă interesează ce crede el, să stea în bancă şi să fie atent la ce îi spun eu!” Ăsta e sistemul. Şi acum, la 18 ani, fetele astea se duc să muncească în Austria că le-a spus cineva că lucrează acolo pe posturi de chelneriţe. Şi zic cei de aici: ce proaste sunt! Păi nu tu ai învăţat-o aşa? Ai învăţat-o să gândească, în timp ce o educi în sistemul ăsta de învăţământ? Am avut două fete care au venit din Italia, după ce lor le-a spus traficantul că din momentul în care ajung acolo prima dată o să fie angajete la fermă. Când au contract de muncă acolo, vor merge la ambasada română pentru paşaport. Şi una dintre fete îmi spunea că o bătea învăţătoarea. O întrebam: cum era învăţătoarea? „Foarte bună, mă bătea de îmi suna apa-n cap”. Într-o propoziţie spunea două lucruri diferite. „Mă bătea fiindcă nu ştiam tabla înmulţirii”. Fata venea din sistem, de la Protecţia Copilului. Copila a zis că merita să ia bătaie, fiindcă nu ştia tabla înmulţirii. Acum ştie tabla înmulţirii şi dacă e trezită din somn noaptea. Dar nu ştiai că nu îţi poţi face paşaport în altă ţară, decât la tine, în România? am întrebat-o. „Păi, doamnă, cine să mă înveţe pe mine asta?”. Aşa mi-a răspuns. Ăsta e sistemul de învăţământ la noi: le dăm tabla înmulţirii, literatură, geografie, istorie, dar nu îi învăţăm să gândească şi la 18 ani ne aşteptăm să ştie să gândească şi dacă au făcut alegerea greşită e vina lor.

 

Vorbeaţi de această neîncredere cu care se confruntă fetele în societate. Se întâmplă şi în momentul în care se încearcă reintegrarea într-un alt mediu Cum se descurcă ele?

Greu. Nu mai au încredere în ele. Ele se învinovăţesc cel mai rău. Ce spunem noi, că sunt prostituate, asta e nimic comparativ cu ceea ce cred ele. Ele se învinovăţesc – că sunt proaste, că îşi merită soarta, se învinovăţesc că au crezut în tot soiul de promisiuni. Însă ca să meargă la şcoală facem meditaţie cu ele, în primă fază, ca să îşi recapete încrederea. Şi apoi, încetul cu încetul, lucrurile se mai schimbă. Dar e un proces.

Sursa foto: Reaching out România, credit foto: Ştefan Matei

Sursa foto: Reaching out România, credit foto: Ştefan Matei

 

 

Şi mai departe, după viaţa din centru, ce urmează? Cum e cu găsirea unui loc de muncă? Se descurcă?

Să vă dau un exemplu. Două fete au intrat la Drept, cu bursă, împart apartamentul cu alte colege, îşi plătesc dările din bursă, le mai ajută părinţii. Dacă au 18 ani şi nu merg la şcoală le găsim un loc de muncă. Noi avem în cadrul proiectului o altă iniţiativă – dezvoltăm o fermă la Craiova. Multe fete vin din zona rurală şi îmi spun că vor să lucreze cu ziua. Ele atât au văzut acasă. Vrem să le creem alternative. O să avem sere, fermă de păsări, livadă, fabrică de gem. Vrem să găsim şi undeva pe lângă Cluj o bucăţică de teren. La Craiova, un an de zile cât stau ele în program, avem o casă socială, unde au cazare şi masă asigurată. Salariul pe care îl primesc îl punem direct în bancă şi la finalul anului ele vor avea 1500-2000 de euro salvaţi din salariul lor, că nu au pe ce să cheltuiască. Cu banii ăia vrem să le cumpărăm o bucată de teren. Terenul nu e scump în preajma Craiovei, unde pot să îşi facă ceva, dacă vor. Fiindcă ele asta ştiu să facă. Şi eu mă bucur, pentru că satele din România sunt îmbătrânite şi ar fi cea mai mare realizare a noastră să putem să încurajăm tinerii să se întoarcă la ţară. Discutam cu fetele şi lor li se pare ceva din sfera SF să aibă bucata lor de teren. Împreună luăm 1 ha de teren, apoi îl porţionăm, ca să fie una lângă cealaltă, să fie împreună.

Contează asta?

Da, contează. Şi ele ţin legătura una cu cealaltă, pentru că asta e familia lor, e locul unde au crescut o perioadă, se ştiu cu bune cu rele, se ceartă, se împacă. Nu fac doar agricultură. Am mai avut fete care s-au dus la Jurnalism, la Psihologie, la Asistenţă Socială. Mai întâi le facem meditaţie, apoi merg la şcoală şi văd că se descurcă. În momentul în care au plecat pe drumul şcolii ele sunt foarte motivate. Una dintre ele vrea să se ducă la Academia de Poliţie. E foarte motivată.

Se descurcă financiar? Ele sunt, practic, singure pe lume, nu sunt în situaţia în care pot să fie ajutate de părinţi, cum am trecut prin studenţie cei mai mulţi dintre noi.

Una dintre ele, de exemplu, lucrează la mcDonalds. Mai şi lucrează.

Aţi dat un procent: 86%. Ce se întâmplă restul de 14%?

Sunt fetele despre care nu mai ştiu, care nu ne contactează. Noi nu le monitorizăm când ies din program, să nu aibă impresia că sunt răufăcători şi că stăm cu lupa pe viaţa lor. Dar le încurajez să ţină legătura cu noi. Le zic: mi-ar fi drag să vă aud, să ştiu că sunteţi bine, când puteţi, când vreţi. 86% ţin legătura cu noi. De celelalte 14% nu ştiu, deci nu pot să spun că sunt integrate sau neintegrate.

Cum simţiţi că au mers lucrurile? Având în vedere starea lor, când au plecat din centru. Credeţi că s-au descurcat?

Da. Sunt fete care s-au căsătorit, care nu, sunt fete care au făcut copii, care au venit însărcinate, au născut, îşi cresc copiii, unele sunt măritate. Sunt bine, ţinând cont de situaţia prin care au trecut. Noi facem şi fotografii, avem tabără de vară unde mergem să învăţăm să lucrăm în echipă. Fiecare are de făcut ceva, ne ducem în camping. Sunt anumite lucruri pe care le învaţă izbindu-se de ele. Altfel pot să le tot explic eu ce înseamnă lucrul în echipă, de ce e benefic. Şi ele zic da, dar concret… Facem poze în care feţele nu se văd, dar se înţelege acţiunea, activitatea. Am făcut o expoziţie în Bucureşti. De ce zic de aceste fotogrfii? Şi de aici îţi dai seama de curajul fetelor şi de motivaţia lor de a reuşi în viaţă. Ar trebui aplaudate pentru asta, nu puse la zid. Pentru că eu ştiu femei educate care au trecut printr-un divorţ, au căzut şi nu s-au mai ridicat de acolo, şi-au plâns de milă şi au fost victime perpetue. Fetele astea, cu toate prin câte au trecut, cu zeci de clienţi pe zi, au puterea să se adune şi să meargă mai departe în viaţă. Pentru asta tot respectul! Nu înţeleg de ce nu vedem şi aspectul ăsta, vedem numai că au stat acolo pe stradă.

 

Sursa foto: Reaching out România, credit foto: Ştefan Matei

Sursa foto: Reaching out România, credit foto: Ştefan Matei

 

Există cazuri în care fug din mediul în care sunt, din industria asta? Vor ele să scape, chiar dacă nu ştiu înspre ce să fugă?

Așa se întâmplă în cele mai multe cazuri. Nu știu că există o altă lume, o altă variantă, dar au o persoană în lumea lor în care au încredere și spun că s-au săturat de viaţa aia, că nu mai vor și atunci persoana respectivă contactează Protecția Copilului.

Revenind puţin la partea de legislație. Ce mai e de făcut pe zona asta? S-au făcut ceva progrese pe linia asta?

Pedepsele trebuie crescute în continuare, facem lobby până ajungem la 100 de ani în pușcărie și confiscarea tuturor bunurilor obținute astfel. Până atunci, ca să îi ajutăm pe acești copii, trebuie să avem un centru de siguranță, unde pui copiii cu probleme de sănătate mintală.

Administrat de stat?

Nu! Statul nu are ce să caute în toată treaba asta, e prea rigid tot sistemul. Dar statul poate să creeze un cadru legislativ în care să se lucreze, societatea civilă trebuie să se implice, o organizaţie neguvernamentală e mai flexibilă decât o organizaţie guvernamentală ce are anumite proceduri. În cazul unui copil cu astfel de probleme respecți legislația, dar nu pui atâtea proceduri în calea integrării unui copil. Te interesează procedurile mai mult sau viața copilului și siguranța lui? De ce nu avem adrese secrete la centrele guvernamentale? Pentru că așa spune procedura, că trebuie să anunți în Monitorul Oficial. Faci cinci bucăţi de legislaţie care se anulează una pe cealaltă.

Militați de mult pentru modificări legislative. Există vreo mică schimbare?

Nu. Dar nu ne dăm bătuți. O să tot zicem. Facem parte din platforma societăţii civile de la Bruxelles și acolo semnalăm problemele pe care le avem; o să urlăm și acolo, o să urlăm și aici. O să luptăm pe două fronturi. Codul Muncii nu este schimbat din 1900 toamna. Ca să ajutăm victimele traficului trebuie să existe continuitate. Nu poți să te trezești dimineața cu o mamă, te duci la școală şi altă mamă îți dă pachetul, iar seara când te întorci ai altă mamă acasă. În sistem se lucrează 8 ore. Copilul socializează și se lipește emoțional de cineva din sistem. Nu poți să le iubești pe toate asistentele sociale, așa cum nici noi nu putem să iubim pe toată lumea. Se creează niște conexiuni. Dă posibilitatea copilului să aibă o ancoră emoțională, să aibă în sistem pe cineva, ca să îi fie bine! Noi am cerut schimburi de 24 cu 48 h, ca sistemul în care lucrează pompierii. Ca să fie continuitate. A fost făcut un studiu în SUA, pe tema asta. Nici acolo serviciul public nu funcționează bine. Exact asta au subliniat în studiul pe care l-au făcut: au ajuns la concluzia că atunci când au mutat copilul dintr-o familie maternală în alta, dar persoana de referinţă din sistem era aceeași pe toată perioada, copilul a avut rezultate la școală și s-a integrat mai bine. Exact acea ancoră emoțională a existat, chiar dacă familia s-a schimbat.

Cum reușiți să susțineți financiar acest proiect?

Greu.

Există sprijin, poate şi din partea mediului privat (acțiuni de CSR)?

Nuuu. Pentru prostituate? Vai de mine! Am avut o singură firmă din Braşov care a făcut acea donație de 2% (din impozitul pe venit, n.red.), doamna de acolo văzuse un reportaj, când am fost premiată ca Europeanul Anului. Asta se întâmpla acum 2 ani. Eu am încercat să sensibilizez lumea, am mers, am vorbit, dar mi-au spus mulți clar și sincer: e o linie atât de fină între prostituție și trafic, înțeleg ce înseamnă traficul, mă doare sufletul, dar nu putem să asociem numele companiei noastre cu prostituția. Cu proiecte, prieteni – așa am funcționat până acum. Şi acum, pe următorii 4 ani, avem sprijin de la fundația Velux. Au înțeles ideea de autosusținere și dânșii finanțează și centrul de la Cluj, care e în cadrul acestui proiect, şi dezvoltarea fermei de la Craiova. O să începem întâlniri între procurori, judecători din zona aceasta, ca să formăm o echipă, să avem mai multe șanse, și în ceea ce priveşte schimbarea cadrului legislativ și în ceea ce priveşte funcţionarea serviciului de Protecţie a Copilului, că și aici sunt probleme, cu decăderea din drepturile părintești. Foarte greu se întâmplă asta și cred că trebuie să prezentăm argumentele. Eu sunt convinsă că și judecătorii și procurorii înțeleg, sunt şi ei părinți. În momentul în care înțeleg ce se întâmplă vor fi în echipă și avem mai multe argumente ca să schimbăm cadrul legislativ.

Faceți lobby în sensul acesta de ani de zile..

Nu știu ce se întâmplă în sudul țării. Dar încercăm să plecăm din Ardeal, pe urmă trecem muntele. Aici e cu totul altă atitudine. Acolo ne batem cu Protecția Copilului. Ne vine copilul din Cluj prin hotărâre judecătorească și Protecția Copilului zice nu, să se ducă la Cluj. Deși copilul vine aici și eu plătesc absolut tot, Protecţia Copilului nu dă niciun ban, doar îi ia în evidență. Eu cred că ține de conceptul acela cu omul care sfințește locul. Aici lucrurile se mișcă.

 

Sursa foto: Reaching Out Romania

Sursa foto: Reaching Out Romania

 

De când există ideea centrului de aici?

Ideea centrului de la Cluj există de 2 ani de zile, de când toată lumea zicea „Iana, hai la Cluj!” și am tot ezitat. Era fundația Rațiu, care apoi nu s-a mai ocupat de acest subiect și am zis hai să încerc! Apoi au început să mă cheme la Târgu Jiu, la Brăila. O prietenă mă întreba dacă am de gând să împânzesc toată țara. Și am zis că dacă trebuie – trebuie, dar să o luăm pas cu pas. Dar e păcat, fiindcă sunt organizații, există societate civilă în România. Vorbești de copii abuzați, de victimele traficului, vezi un reportaj la televizor și toţi își smulg hainele de pe ei şi zic „vai, săracii copiii”. Nu toți, dar sunt mulți care plâng de mila copilului și își rup hainele de pe ei. Și eu merg să închiriez o locuință, ca să deschid un centru. Spun, corect, că suntem o organizaţie neguvernamentală și lucrăm cu copii abuzați. Ştiţi ce s-a întâmplat? Am văzut trei locuinţe, care erau disponibile şi apoi s-au ocupat subit, peste noapte. Asta e ipocrizia din societatea noastră! Da, vai, ne doare sufletul de copiii ăștia, ce bine că sunt oameni ca voi care îi ajută! Şi îi zic: te rog să îmi dai un apartament, îți plătesc chirie atât cât mi-ai cerut. Copiii ăștia nu sunt animale. Accidente se pot întâmpla, cum se întâmplă în orice casă, plătesc ce s-a spart dacă e cazul. Nu e bine!

E un fenomen ceea ce se întâmplă la Cluj, cu copii forţaţi să intre în industria sexului?

Eu sunt convinsă că e un fenomen național. La Alba Iulia pe centură le vezi: au stratul de machiaj pe ele de doi centimetri, dar vezi că e mică, că e minoră. O vezi! La intrare în Craiova era să facem accident că mașina din fața noastră a oprit foarte brusc și nu înțelegeam de ce. Era fata dezbrăcată. Și lângă ea alta. Sunt peste tot și nu ne pasă! Marea majoritate sunt minore. Cineva ar trebui să se ocupe, dacă nu cumva chiar Protecția Copilului, că ei sunt cei care se ocupă de minori.

Când ziceţi că nu ne pasă vă referiţi şi la noi, nu doar la instituţii?

Da, la societatea noastră. Dacă prostituția e ilegală la noi, cu atât mai mult ar trebui să ne intereseze. Asta se întâmplă la diferite niveluri: plecând de la business de familie la business complex, la rețele bine organizate. Am avut cazuri când mama îi spunea fiului: când o să-ți vină și ție mintea la cap să te însori ca să avem și noi bani, să o trimiți pe ea pe stradă? Deci – te însori și nevastă-ta iese pe stradă, tu stai acasă și numeri banii. E lipsă de educație! Avem un sistem educaţional de râsul lumii și nimic nu facem. Nu vorbim de copii abuzați, de prostituție, ăstea sunt coșmaruri. Vorbim de educaţie. Sunt atâția oameni deștepți în țara asta nu se pun laolaltă?

Legat de partea de neîncrdere și de ipocrizia societății: cu ce pot să ajute cei cu adevărat interesați să ajute?

Mă aștept ca cei care sunt sensibilizați să îi sensibilizeze și pe cei din proximitatea lor, să vorbim despre lucrurile acestea, deschis. Nu să spunem „vai, săracii!” şi apoi să ne ocupăm cu altceva. Se poate face voluntariat. Avem nevoie de voluntari, voluntari care, de exemplu, să petreacă timp cu fetele, să vină dacă vrem să ieșim la iarbă verde, să mergem la picnic, la grătar, la volei. Am vrea voluntari, de preferat ar fi să avem fete, voluntari serioși, pe termen lung, pe care să ne putem baza, să se joace cu ele, să le iubească așa cum sunt, să vadă fetele că nu sunt paria, că nu sunt în afara societății, că sunt și oameni cărora le pasă.

Iana Matei, „Europeanul Anului”, 2010, Reader’s Digest

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

author photo two

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.